Când ne-am întors din Tailanda, încă de pe aeroport am înregistrat imediat în noi, pe dinăuntru, vremea cenuşie ca pe o veste proastă. Picasem după două săptămâni de paradis însorit în capriciile lui ianuarie german. Ne-am simţit loviţi în buna-dispoziţie, dar asta nu ne-a împiedicat să ne urcăm în maşina lăsată în parcarea aeroportului şi să o luăm spre casă. Fiul cel mare a rostit totuşi ceea ce simţeam cu toţii: "Vreau înapoi!"
Plaja, palmierii, nisipul fin, aerul fierbinte, cocteilurile, toate erau de domeniul trecutului. Băieţii se retrăseseră deja fiecare în carapacea lui, căzând în muţenia lor obişnuită, iar cel mic şi-a deschis Nintendo-ul. Cel mijlociu m-a întrebat: "Am voie acasă la televizor?"
Abia după câteva zile am reluat legătura cu prietenele mele din oraş pentru a le invita la cafea şi a le dărui micile cadouri pe care le adusesem: scoici, nimicuri, suveniruri turistice. Cu această ocazie am aflat de sinuciderea care avusese loc cu o zi înainte de Crăciun. Vecina care locuieşte în casa de la stradă a deschis subiectul, cu toate protestele alteia, care a comentat că se discutase îndeajuns despre asta, nu se poate încheia odată pentru totdeauna cu acest subiect neplăcut? S-a plâns că de câteva săptămâni numai asta aude, că oamenii au o înclinaţie deosebită pentru morbid.
Dar vecina mea, Saskia, m-a pus imediat la curent. O cunoştea întâmplător pe Irina Rau. O întâlnisem şi eu de câteva ori, m-a asigurat ea, dar din păcate nu mi-am putut aminti absolut nimic despre ea. Nu e de mirare, m-a liniştit, este o persoană foarte rece şi distantă, nu e nimic de amintit despre ea. Tăcută, închisă în sine. O tânără care nu dorea să aibă contact cu absolut nimeni. Dacă o invitai, venea. Dacă îi vorbeai, îţi răspundea, dar altceva nimic. O persoană apatică, fără vlagă, fără bucuria de a trăi. Dar cealaltă a zis că era foarte frumoasă. Da, asta e adevărat, a admis şi vecina. O tânără înaltă, îngrijită, cu o faţă frumoasă. Nu mai era nici aşa de tânără, a continuat ping-pongul dialogului între ele, are patruzeci de ani, arăta doar tânără. Probabil că viaţa de celibatară lipsită de griji şi responsabilităţi o menţinuse aşa. Apoi cealaltă a început să comenteze tendinţa din ziua de azi, ca oamenii să nu se mai căsătorească, ori să divorţeze imediat ce dau de prima problemă serioasă. Mare păcat, căci familia este baza societăţii, dacă nu va mai exista familie, atunci unde o să ajungem?
Dar vecina a venit apoi cu o informaţie despre Irina. A spus că a invitat-o la una din serile ei de societate, în care îndeplinea ea ritualurile ei legate de lună. A venit o singură dată, mi-a spus. De fapt, a mers foarte bine, nu înţeleg de ce nu a mai venit. S-a scuzat mereu ba că este bolnavă, ba că a intervenit ceva, ba că avea o întâlnire fixată cu mult înainte.
Şi ce aţi făcut în acea seară?, am întrebat-o, fără să ştiu că ulterior mă va preocupa atât de tare subiectul acesta încât o să-mi provoace până şi nopţi de insomnie.
Mi-a povestit că fiecare a pus un obiect personal de mare însemnătate într-o cutie aşezată la intrare, sub un şervet. În mansardă, unde are ea amenajată camera ei de relaxare, masaj şi meditaţie, au meditat împreună cu ochii închişi, au făcut câteva exerciţii de întindere, apoi câteva exerciţii de respiraţie.
După aceea, fiecare a tras un obiect din cutie, fără să vadă ce trage, căci şervetul acoperea totul, şi a început să vorbească despre ce anume îi inspiră respectivul obiect. Ce crede el că înseamnă despre persoana care l-a adus. Proprietarul obiectului trebuia la sfârşit să spună dacă a avut dreptate, dacă ceea ce a bănuit celălalt corespunde realităţii. Dacă se potriveşte.
Apoi fiecare a tras pe rând o culoare pentru cel din stânga sa. Acesta, cu ochii închişi, trebuia să ghicească ce culoare s-a tras pentru el. Mi-a spus că din şase persoane câte s-au aflat acolo în acea seară, cinci au ghicit culoarea trasă pentru ei. Mi-a spus că în acea seară, comunicarea spirituală a fost desăvârşită. După aceea şi-au scris pe o foaie de hârtie cele mai intime dorinţe şi au strâns cercul la loc ţinându-se de mâini. Au mulţumit spiritelor pentru ajutorul lor, au mulţumit pentru starea de fericire, linişte, pentru pacea în lume. Apoi au coborât în grădină şi au ars mesajele cu dorinţe în focul uriaş pregătit în mijlocul curţii. Au privit în linişte focul şi biletele împăturite arzând. Luna plină atârna uriaşă în faţa lor.
Ulterior, când subiectul acesta s-a intersectat cu mine şi m-a prins în mrejele sale, am sunat-o pe vecină, căci nu o mai văzusem de mult. Făcea un curs dezvoltare personală şi avea foarte puţin timp. Am întrebat-o dacă i s-a părut cea ieşit din comun la Irina în acea seară. Ea a stat câteva clipe în tăcere, aproape că i-am simţit încordarea cu care chema înapoi acea seară în memorie, apoi mi-a zis: "Da, de fapt a fost ceva. Ea a tras din cutie o piatră adusă de Simone, prietena mea din Ottenhoffen, cea cu doi copii, care lucrează ca vânzătoare la Aldi, a stat cu ea în mână, a tot strâns-o în pumn, şi a zis că-i aminteşte de o călătorie la distanţă, de un râu, de vapoare care trec pe el, de o dragoste pierdută. Şi a tot continuat despre dragostea pierdută într-un mod care ne-a făcut pe toţi să ne simţim nervoşi. Mi s-a părut chiar că am zărit lacrimi în ochii ei. A tot dezvoltat pe tema aceasta. Prietena mea a admis cu jenă la sfârşit că luase pur şi simplu o piatră de decor pe care o avea prin casă, cumpărată de la magazin, şi din păcate nu poate să confirme cuvintele Irinei. Piatra nu însemna nimic pentru ea. Am certat-o, căci cerusem expres ca lucrul pe care-l aduce cu ea să fie cu adevărat de semnificaţie personală."
"A mai avut loc ceva ieşit din comun în acea seară?"
"Ea a fost foarte entuziasmată, era roşie la faţă, arăta într-un fel în care nu am mai văzut-o niciodată. De-o euforie isterică. Dar asta se întâmplă cu mulţi care vin pentru prima oară în cercul nostru. E entuziasmul primei întâlniri, dar ca şi în cazul ei, după aceea reneagă experienţa, şi nu se mai întorc niciodată."
"A", a mai adăugat când tocmai era să închid. "A mai fost ceva. Când ne-am scris dorinţele. Ea a scris şi partea cealaltă a foii, apoi mi-a mai cerut o foaie. Cu toţii am aşteptat-o să termine de scris în linişte, dar era târziu şi ştiu că m-am gândit că e cam nepoliticos. Când a terminat ochii îi străluceau, aşa că am uitat instantaneu gândurile negative. Dacă pentru ea avea efectul acesta, asta era cel mai important..."
(va urma)