Despre Kyo am aflat câte ceva de la sora lui. Nu multe, adevărat. Dar măcar am fost ghidată spre o altă sursă de informaţie.
A fost greu de găsit, doar cu ajutorul domnului Bernhard am dat de ea. Cu el refuzase să discute. S-a gândit că eu, fiind femeie, voi reuşi să o fac să se deschidă.
Mai exact am primit un telefon de la domnul Bernhard în dimineaţa de 24 februarie şi mi-a spus pe un ton agitat să vin la casa cu barză imediat. Aveam în cuptor o prăjitură cu mure şi bezea. Am abandonat totul în stadiul în care se afla. Farfuriile vraişte, am îmbrăcat paltonul peste hainele de casă şi am ieşit în fugă. Am avut doar un moment scurt de panică înainte de a hotărî ce anume este mai important.
Casa cu barză se află pe malul îngustului râu care trece prin oraş, lângă un podeţ scund de lemn care facilitează accesul pietonilor dintr-o parte în alta.
Sub podeţ se aflau două persoane, din câte mi-am putut da seama, un bărbat şi o tânără fată, cu pungi de hârtie în mâini. Gâturile sticlelor care ieşeau dinăuntru se vedeau doar la o observaţie mai atentă. L-am văzut pe domnul Bernhard pe malul celălalt făcându-mi semne că mă aşteaptă la colţ. Am presupus, cum era de aşteptat, că mă aşteaptă în ceainăria de lângă măcelărie. Străduţa pe care se afla curgea în stradă, iar la stradă exista un lung şir de magazine.
M-am îndreptat spre cele două persoane cu îndrăzneală. Nu aveam la mine nimic de notat, ori vreun reportofon. Eram complet nepregătită. Dar nu mi-am făcut probleme, nu eram în vreo misiune oficială. Eram într-o acţiune între prieteni, ceva intim, de interes personal. Eram nişte detectivi auto-declaraţi nebuni, pasionaţi de un subiect care ne impresionase din motive absolut personale.
Şi-au ridicat capetele spre mine. El era trecut de patruzeci, sau cel puţin aşa arăta, căci era vorba în mod evident de un vagabond de foarte multă vreme pe stradă. Faţa lui imprimase urme indescriptibile ale unor lucruri pe care noi refuzăm să le cunoaştem. Ea avea maxim şaptesprezece.
"Bună", am spus. Nici unul din ei nu mi-a răspuns.
Ea era rasă pe toată partea stângă a capului, iar restul părului era în verde, roşu şi violet. Purta o haină neagră de piele până în pământ şi bocanci grei. Doar ce s-a mişcat, iar mişcările sale au fost atât de dezarticulate, încât am dedus că este într-o stare avansată de beţie. Cotul i-a alunecat de pe genunchi, locul intenţionat de ea, iar corpul i-a tresărit de surpriză, a clipit din ochii maţi şi fără expresie. A dus sticla la gură şi a mai luat o gură. Cu cealaltă mână a ridicat sticla de fanta de doi litri şi a luat o gură din ea.
"Ce anume doriţi?", m-a întrebat bărbatul.
"Ăăă... Doar aşa, să dau bună ziua."
"Asta e o zi de căcat", mi-a comunicat el, la fel de neprietenos. "Sînteţi de la poliţie?"
"Nu."
"De la protecţia copilului?
Am dat din cap.
"Atunci ce căcat doriţi?", m-a întrebat pierzându-şi răbdarea.
Avea un accent evident străin, vorbea stricat, vocea îi era stridentă şi avea o tensiune oribilă în ea.
"Doresc doar să vorbesc cu... ea." Deodată mi-am dat seama că nu îi cunosc numele.
"Cu Sandy?!", a zis apoi mi-a aruncat o privire rănită şi injurioasă în acelaşi timp. "Trece printr-o perioadă grea, nu puteţi să vedeţi şi singură? Tocmai şi-a pierdut fratele."
"Despre el aş dori să vorbesc."
"Sînteţi nebună?"
"Nu, lasă Momo, e bine, e foarte bine", a intervenit ea. "Sînteţi de la ziar?"
"Nu, de la nici un ziar. Sînt... o persoană oarecare de pe stradă. L-am cunoscut întâmplător acum două săptămâni pe tatăl vostru... E greu de explicat. Doresc doar să ştiu ce fel de persoană era Kyo."
Fata a luat o gură de vodcă, apoi imediat o gură de fanta. A înfipt bine sticlele cu fundurile în pământ, cu gesturile ei dezarticulate şi continuând să nu mă privească, a zis cu asprime:
"Scoate cincizeci, mamaie, şi vorbim despre ce vrei tu."
Nu aveam portofel la mine. Am alergat până în ceainărie, dar nici domnul Bernhard nu avea o hârtie de cincizeci, aşa că m-am împrumutat de la barman, un vechi prieten de familie. Când am alergat înapoi, mi-a fost teamă că nu o să-i mai găsesc acolo, dar erau. M-au privit cu mirare că m-am întors, Sandy a înşfăcat hârtia şi şi-a îndesat-o în buzunar.
"Ce vrei să ştii?"
Am stat un moment locului să-mi trag răsuflarea. N-am ştiu ce să întreb.
"Tu unde locuieşti, în caz că vreau să mai dau şi altădată de tine?"
"Eu locuiesc pe stradă... Noi locuim pe stradă, eu şi Momo... Ce importanţă are?"
"Ce fel de persoană era Kyo?"
"Ce fel de persoană?! Persoană, ca toată lumea. Ce întrebare e asta?"
"Era bun, rău..."
"Ce sîntem aici, la o compunere de clasa întâi? Era o persoană ca noi toţi, şi bun, şi rău."
"Vă înţelegeaţi bine?"
Aici a făcut un scurt moment de pauză.
"Nu ne aveam decât unul pe celălalt."
"Heeeiii", a făcut Momo şi a apucat-o de gât cu bruscheţe. "Mă ai pe mine!"
"Da. Aşa este", a spus Sandy. "Te am pe tine. Dar când tu eşti în spital, sau dispari cu lunile, ori pe mine mă internează ăştia la dezintoxicare, nu îl am decât pe Kyo... aveam... îl aveam pe Kyo..."
Vagabondul era acum tot peste ea, risipindu-şi cu generozitate tandreţurile pe ea, iar ea zâmbea. Până la urmă i-a ars un pumn în umăr cu toată forţa şi a lăsat-o din îmbrăţişare.
"Cum a fost copilăria voastră?", am întrebat cu vagă speranţă.
"Eeee, ce întrebare!! Copilărie, cum să fie? O copilărie de căcat, o copilărie puturoasă ca a tuturor. Şi-acum cară-te. Atâta primeşti de cincizeci. Caramba."
"Poţi să-mi dai numele şi adresa vreunui prieten de-al lui, sau a vreunei iubite? Cineva cu care să pot vorbi?"
"Nu ştiu... Avea el un prieten, Johannes... Johannes de Buhr. Şi-acum valea."
M-am reîntors în ceainărie şi mi-am comandat un ceai Rooibos.
Domnul Bernhard era înfăşurat în paltonul său de lână negru. După ce i-am relatat discuţia, iar el nu a reacţionat în nici un fel, mi-a spus că e posibil să îl ia o răceală, nu se simţise bine în ultima vreme. L-am întrebat cum mai merge cu scrisul şi mi-a spus că merge. Deocamdată e ocupat cu nişte articole despre nivelul de pesticide din produsele din magazine, dar că simte că se află pe drumul cel bun. Îţi cumpărase un computer performant, căci avusese unul vechi de şapte ani, iar acum era mulţumit. L-am întrebat dacă are familie şi mi-a spus că este divorţat. Niciodată nu abordasem aspectul acesta. Viaţa lui personală.
Mi-a spus că în această ceainărie obişnuia Kyo să vină. Comanda ceai verde cu iasomie şi se aşeza exact la această masă. A lovit de trei ori la rând cu palma în tejghea cu un zâmbet frenetic. Lua o carte de versuri de pe raft şi citea. Îi plăcea Kavafis.
Dar Irina Rau fusese văzută mai ales în berăria locală, unde mergea o dată pe lună, comanda porc cu varză şi bea fix două beri nefiltrate de fiecare dată. Mereu venea singură.
(va urma)