Johannes a ieşit pe uşa clădirii cu pereţi de sticlă a companiei de asigurări Allianz şi s-a îndreptat chiar spre mine, deşi nu mă mai văzuse niciodată. Mi s-a adresat cu siguranţa unui om care chiar m-a recunoscut, dar nu l-am întrebat ce anume i-a dat siguranţa asta în privinţa mea, mi s-a părut că dacă o las nemenţionată ea se va dezvolta mai departe, ducând spre căi de comunicare nebănuite. Am făcut o plimbare mai lungă împreună, justificându-mi că nu este în starea necesară pentru a se afla printre mai mulţi oameni. Dar asta a picat bine, căci nici eu nu doream să intru nicăieri. Luasem prânzul acasă, împreună cu cei trei băieţi şi mâncasem supă de roşii cu crème fraîche şi quiche de ciuperci. Îmi povestiseră pe rând ce se mai întâmplase pe la şcoală şi fiecare avusese ceva interesant de povestit.
Johannes purta un costum impecabil şi o geantă de piele care arăta foarte scumpă. Pantofii lui corespundeau întru totul apariţiei sale generale ca persoană. Un tânăr cu viitorul în faţă, de condiţie foarte bună, ieşită din comun aş putea spune. Mi-a făcut semn spre un Porsche, spunându-mi că îi aparţine, dar că mai bine ne continuăm drumul pe jos, căci abia se poate urca în acea maşină. Îi readuce prea multe amintiri în faţa ochilor.
L-am întrebat cum rezistă acestei încercări, deşi era evident. Chipul lui rămăsese fără expresia standard cu care ieşise pe uşa firmei, iar acum adevăratul lui chip mi se dezvăluia cu tristeţe. Foarte bine, mi-a spus. Adică, având în vedere circumstanţele...
"A venit pe nepusă masă, înţelegeţi", a început el pe măsură ce înaintam pe Dachauerstrasse să ajungem în vechea Grădină Botanică. Era frig, dar asta nu părea să ne deranjeze pe nici unul. "Nu m-aş fi aşteptat la un asemenea gest din partea lui."
Am simţit cât de dezamăgit şi trădat se simţea. Am simţit câte resentimente adunase pentru Kyo.
"Plănuisem să mergem în vară într-o călătorie prin Europa, plănuisem atâtea...Fusesem cu o sâmbătă în urmă la agăţat într-o discotecă... Păruse atât de fericit. Nu mi-a vorbit niciodată să aibă probleme, vreo supărare, vreo tristeţe... nimic."
Am simţit toată furia pe care o avea faţă de prietenul său care se dovedea că trăise într-o lume doar a lui, pe care nu o deschisese nimănui. Johannes se simţea înşelat, păcălit, umilit. Crezuse că prietenia lor este mai adâncă, avusese iluzia că însemnaseră unul pentru celălalt foarte mult, că se sprijiniseră, că se ajutaseră, că fuseseră mereu prezenţi unul pentru celălalt. Crezuse că nu există secrete între ei, că au ceva puternic în viaţă pe care să se bazeze. Şi deodată visul ăsta explodase. Prietenul său cel mai bun fusese un necunoscut care trăise o viaţă dublă, care fusese nesincer cu el, distant, îl ţinuse departe de problemele sale reale şi de cercul său strâns de intimitate.
"Ce-a crezut?", izbucnit deodată. "Că n-o să-l înţeleg? Că sînt atât de tâmpit încât nu pot să-l înţeleg? De ce n-a vorbit niciodată cu mine? De ce nu mi-a spus ce-l apasă? De ce n-a avut încredere în mine?"
Nu-i puteam răspunde la aceste întrebări. I-am simţit suferinţa, întrebările torturante şi dorinţa disperată de a găsi o explicaţie.
M-a invitat sus la el pentru un ceai. Nu l-am refuzat. Am trecut pe lângă un vecin, iar Johannes a salutat. Vecinul i-a aruncat o privire goală şi-a trecut mai departe.
"Vecinii nu ştiu cum să se poarte cu mine acum, unii mă ignoră pur şi simplu şi se prefac că nu ştiu nimic. Evită situaţia, nu au idee ce anume ar trebui să spună sau să facă. Alţii se poartă cu mine de parcă aş fi vinovat. Este adevărat că ne mai şi certam şi se auzeau scandaluri de la noi, dar nu cred că ăsta este motivul pentru ce a făcut... Vreau să mă mut de aici, am dat deja anunţ în ziar să închiriez acest apartament. Doresc să plec cât mai departe de acest loc. Îmi caut slujbă în Berlin. Dacă aş pleca în State ar fi şi mai bine. M-am interesat de slujbe şi acolo... Dar cu criza e dificil."
Apartamentul lui era foarte futuristic mobilat, era spaţios, aşa cum bănuisem, era apartamentul cuiva cu mijloace materiale ieşite din comun.
"Credeţi că din cauza mea a făcut asta?"
L-am privit şocată. Am bâlbâit şocată că nu cred aşa ceva, că orice l-ar fi împins la asta, a fost o alegere personală şi că el nu putea fi responsabil de viaţa altcuiva. Că nu are sens să îşi aducă singur asemenea acuzaţii nefondate.
"Relaţia noastră mergea cât se poate de bine din punctul meu de vedere, astfel de certuri sînt inevitabile, dar aveam o relaţie puternică. Poate am spus sau făcut ceva... Nu ştiu, nu am idee... Nu a părut niciodată dificil sau uşor de rănit. A părut mereu foarte echilibrat, cu picioarele pe pământ. Eu am fost cel dificil, el cel puternic. Poate că am fost prea mult pentru el, n-a mai suportat, poate în ascuns era torturat de mine... Dar nu a spus niciodată nimic, nu mi-a zis niciodată că şi-ar dori să se despartă de mine... Din contră, părea fericit..."
I-am repetat că această auto-tortură din partea lui mi se părea inutilă şi în mod sigur nu ducea spre nimic bun. Mi se părea auto-destructiv ceea ce făcea. Dar pe de altă parte mi-am dat seama că nevoia lui de a vorbi era uriaşă. De a prelucra în cuvinte ceea ce se întâmplase. De a exprima toată această singurătate, frică, depresie şi disperare care-l măcinau.
"Îl aşteptam în acea zi. Gătisem pentru el vegetarian, nişte legume la grătar şi preparasem diverse sosuri, era obsedat de greutatea sa şi avea grijă ce mânca, luasem o sticlă de vin bun. Preparasem un desert grozav cu cremă de fistic. Dar deodată am devenit nervos. Mă tot uitam la ceas şi nu înţelegeam de ce nu soseşte. Deodată m-a apucat un presentiment. Am simţit că ceva se întâmplase. Am simţit adânc în mine că se petrecuse ceva foarte rău. Am sunat la el şi mi-a răspuns proprietăreasa, ceea ce m-a surprins. M-am întrebat ce caută ea la el în apartament, nu era ceva chiar obişnuit, deşi erau prieteni şi se înţelegeau bine. Mi-a spus că lui Kyo nu îi merge bine şi că nu poate veni la telefon. Am rugat-o să mi-l de a totuşi la telefon. Mi-a spus sec că asta nu este posibil în acel moment şi mi-a închis telefonul. M-am suit în maşină şi am condus imediat până acolo. Când mi-a deschis, s-a albit la faţă şi atunci mi-am dat seama că ceva foarte-foarte rău se întâmplase cu Kyo. Nici nu a fost nevoie de cuvinte."
M-am ridicat şi m-am aşezat pe canapea lângă el. I-am pus mâna pe braţ, iar el nu s-a ferit.
"Ştiu că avea nişte probleme la slujbă, dar nu grave. Existaseră nişte conflicte, ştiu că nu se simţea bine unde lucra. Dar nu mi-a spus de nimic aşa de grav încât să-l împingă la aşa ceva."
L-am întrebat ce conflicte şi mi-a povestit că nici el nu are idee exact, pentru că lui Kyo nu îi plăcea să vorbească prea mult despre el, nimic nu părea destul de important ca să fie detaliat foarte tare. Era mereu vesel şi liniştit. Orice problemă părea minoră şi acceptabilă.
"Iar taică-su... Taică-su este un individ rece ca gheaţa. Deja a eliberat apartamentul lui. A aruncat toate lucrurile de acolo, mobilă, tot. M-a sunat imediat după sinucidere să-mi ceară actele maşinii, chei şi ce mai avea Kyo pe la mine. Kyo nu mi-a povestit prea mult, dar tatăl lui mi-a făcut o impresie extrem de proastă. Mi s-a părut total indiferent la ce se întâmplase, calculat şi pragmatic. Kyo avea o asigurare de viaţă pe numele surorii lui, mi-a explicat, şi ca să poată beneficia de ea trebuia luată de la doctor sau psihiatru o adeverinţă care să îl scoată nebun. M-am opus la asta, evident. Kyo nu era nebun, nu era nici măcar dezechilibrat ori depresiv... Nu avea înclinaţie spre nici o tristeţe de nici un fel. Când mi-am exprimat părerea, a început să răcnească la mine, a dat vina pe mine, că din cauza mea a făcut ce a făcut, că l-am corupt cu perversitatea mea şi l-am transformat în gay şi că murdăria mea l-a împins de pe Pod... Dar tot nu am cedat. Nu pot mototoli amintirea lui Kyo. Nu era nebun şi nu am de gând să îl scot nebun pentru bani."
Mi-a arătat pe pat un cadou.
"Vă rog să-l deschideţi."
Am ezitat.
"Nu, vă rog mult... Vă rog frumos să luaţi pachetul acela nenorocit şi să-l deschideţi."
Am ridicat pachetul în mâini şi mi-a luat ceva până să mă hotărăsc să sfâşii hârtia. Erau cărţi. Cărţi rare, mi-a explicat Johannes, pe care Kyo şi le dorise foarte mult.
Era şi un bilet înăuntru.
"Citiţi şi biletul, nu mă deranjează."
Pe bilet scria "Manuel, tu, cocotă masculină... Te iubesc, târfo... Iubesc iubirea noastră cu dragoste..."
"Scuze pentru limbaj", mi-a spus Johannes cu un zâmbet timid. "Dar uneori lucrurile aşa îşi găsesc modul de exprimare. Pur şi simplu aşa."
A luat o gură din ceaiul lui, apoi mi-a explicat de ce îl numea Manuel, că nu i se părea că i se potriveşte Kyo, era al doilea său nume. Manuel... Mi-a povestit că ziua de dinaintea sinuciderii şi-o petrecuseră împreună, făcuseră cumpărături, luaseră printre altele o băutură turcească din iaurt care îi plăcea lui Kyo atât de mult, Ayran. Împrumutaseră The Wrestler şi se uitaseră împreună mâncând alune şi migdale prăjite cu ardei iute. Lui Kyo îi plăcea foarte mult să-şi petreacă timpul în grădina unui prieten comun, se ducea acolo chiar şi când acesta nu era acasă şi stătea în grădină. Prietenul avea o casă din anii '30, foarte mare, cu o grădină amenajată de un profesionist, de un designer de grădini. Avea un lac cu peşti şi sculpturi şi flori minunat aranjate.
"Nu voi putea trece absolut niciodată peste asta, niciodată."
L-am întrebat dacă ştie ceva despre copilăria lui Kyo şi mi-a zis că nu îi povestise nimic deosebit, presupunea că a avut o copilărie obişnuită. Întrebat despre relaţia acestuia cu tatăl său, pianistul, a afirmat fără să ezite că între cei doi exista o relaţie absolut normală. Se vedeau o dată pe an şi era totul okay, nu exista nici un motiv de animozitate, o relaţie obişnuită tată-fiu. Kyo nu se plânsese niciodată şi nu comentase nimic din care să reiasă un alt lucru. Întrebat despre Sandy, sora lui Kyo, Johannes a oftat, şi-a spus că aici e altceva. Fata o luase încă de la doisprezece ani pe arătură, dar nu era vina nimănui, fusese întru totul alegerea ei. Părerea lui personală despre Sandy era că trebuia urgent internată într-o clinică psihiatrică pentru a fi oprită cât mai curând din a-şi face singură rău.
La plecare mi-a zis: "S-au făcut 38 de zile. Treizeci şi opt de zile fără el. De când m-a lăsat singur. De când m-a părăsit. Nu numai că trebuie să găsesc un sens pentru moartea lui, dar trebuie să găsesc acum şi un motiv pentru a trăi mai departe..."
Mi-a spus că se ducea să îşi cumpere un palton... ori alte haine. Trebuia să facă ceva, ceva cât mai prozaic, care să-l ţină ocupat. Nopţile erau pentru el cele mai grele, când nu mai exista nimic între el şi toate gândurile care-l copleşeau. Nimic care să-l distragă, nimic care să-l ţină ocupat.
(va urma)