Când am ajuns acasă, am descoperit în cutia poştală scrisoarea pe care o aşteptam. Cu aproape trei săptămâni în urmă îi scrisesem unei vechi prietene a Danielei, a cărei adresă avusese domnul Mateus bunăvoinţa să mi-o pună la dispoziţie, după scurta noastră întrevedere. În această scrisoare am făcut apel la toate cunoştinţele mele de limbă engleză şi după cum se vede, nu fără roade. Mă aflam în faţa scrisorii mult aşteptate, care speram să-mi răspundă la nenumărate întrebări. La întrebările la care Dani nu fusese în stare să răspundă.
M-am aşezat la masa din bucătărie cu un ceai în faţă, am luat cuţitul pentru scrisori şi am tăiat cu grijă.
Un scris îngrijit mi-a întâmpinat privirea, creându-mi o senzaţie de bine. Mă aflam în faţa unei persoane adunate, capabilă să-mi furnizeze acele detalii care mie ori domnului Bernhard ne scăpaseră.
După formula introductivă de politeţe, scrisoarea continua aşa:
"O cunosc pe Dani din clasa a cincea. Abia în clasa a şasea ne-am împrietenit foarte strâns. Din păcate prietenia dintre noi s-a frânt acum trei ani şi de atunci nu am mai avut nici cel mai mic contact. Înainte de asta, de câte ori a venit în România ne-am văzut şi am mers la masă împreună, ori am băut un ceai ori o bere la vreuna din terasele din Bucureşti. Într-un an a stat la mine în apartament.
Ea a copilărit în Giuleşti, un cartier rău famat al Bucureştiului. Avea un apartament minuscul, urât mobilat, iar mama ei lucra ca muncitoare în fabrică. Imaginaţi-vă cartierul acesta de blocuri gri de pe care cade tencuiala, cu străzi pline de hârtoape şi vecini ţigani. De câte ori am rămas la ea la masă am mâncat doar mâncare de cartofi. Fără carne şi fără nimic. Mi-a spus că mama ei este o bestie, dar mie mi s-a părut o femeie amabilă şi normală. Sau aproape normală. Tatăl ei murise. Duceau oricum o viaţă foarte retrasă, abia pe linia de plutire. Singure, între ele, cu vizite puţine. Menţineau contactul cu câteva rude, o viaţă simplă. Ea fusese o singură dată la mare în concediu, nu ştia ce e aia să pleci pe undeva, veniturile lor erau mult prea mici. Chiar şi eu am fost la ea în casă de doar patru ori în tot aceşti ani. Păreau să se ruşineze, să se înspăimânte chiar, în momentul în care cineva dinafară le păşea în casă. Erau atât de neobişnuite încât deveneau crispate, aproape isterice. Într-una din vizitele mele, pe lângă mâncarea de cartofi fără gust am primit şi câteva linguriţe de dulceaţă de nucă verde.
Ruptura a intervenit în relaţia noastră pentru că am simţit amândouă că orice cuvânt în plus între noi nu ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Ce sens avea să ne jignim mai mult decât o făcusem deja? Problema ei principală este că a uitat de unde a plecat. A uitat cine era aici şi ce viaţă ducea. Viaţa care acum ei îi pute.
Foarte multă vreme am regretat totul. Am regretat că am cunoscut-o. Am regretat că am fost prietenă cu ea. Nu-mi vine să cred nici în ziua de azi că i-am oferit atâta putere de a mă răni unui om care nu merita. Mi-am dat seama că eu sînt precum copii aceia din filme care au prieteni imaginari. Eu de fapt n-am avut o prietenă în ea în tot acest răstimp. Dani cea reală este cu totul altcineva decât credeam.
Este foarte greu să vă explic despre ce este vorba. Poate că unele lucruri nu trebuie spuse.
De exemplu am mers împreună într-un magazin şi era îngrozitor de nervoasă, doar că nu bătea din picior. Cu alte cuvinte putea să facă lucruri cu mult mai interesante, iar eu o reţineam. Ce o interesau problemele mele, că am eu nevoie de cutare lucru sau cutare, ea vroia să se plimbe prin Bucureşti, iar eu o reţineam.
În momentul în care a plecat, mai aveam puţin şi-o împingeam în faţa trenului. Sper din partea mea s-o ia naiba, pentru că a venit în casa mea plină de figuri în cap şi de aere şi după ce că era să mă sinucid de plictiseală, mi-a interzis să vorbesc cu cineva despre ea. De parcă ar fi interesat pe cineva ce face ea, doar fusese dintotdeauna singură cuc, nu tu prieteni, nu tu nimic. Toţi au fugit de ea.
În afară de asta, îmi povestise că făcuse sex cu un drogat care i-a furat din casă, îi furase geanta, îi furase verigheta şi care se mândrea că futuse întreg oraşul. Timp de şase luni! Mi-era silă să ating lucrurile din propria mea casă. Nu ştiam ce să mai fac.
Oricum mi-a venit s-o azvârl din casă de-a doua zi. Cu tot cu bagaj drept în stradă. Ce-am căutat cu o individă de aşa o joasă factură?
Un lucru care mi s-a părut la ea deosebit de penibil este că-i citează mereu pe alţii. Citează din cărţi adică. Ea e genul de om care îţi vine mereu cu probleme penibile, drame-pseudo-intelectuale, complicaţii sclifosite. Plus atitudinea ei: I'm too good for school. Cred că este de înţeles de ce m-am săturat în final de micile ei poveşti în care răzbate orgoliul şi îngâmfarea şi felul în care încearcă în permanenţă să demonstreze tot timpul ceva. M-am săturat să-i găsesc mereu scuze. Tot timpul s-o înţeleg, că vai, ea nu ştiu ce şi nu ştiu cum, să caut circumstanţe atenuante.
Dar ea nu are nici o prietenă. Eu eram ultima care îi rămăsese. Iar asta doar datorită calmului meu imperturbabil. Deşi eram conştientă că a avut mereu poziţii ambivalente faţă de oricine. Ea trebuia automat să urască pe oricine, chiar dacă se întâmplase cu o zi în urmă să se simtă nemaipomenit cu persoana respectivă, devenea paranoică, făcea scenarii absurde pe marginea cuvintelor respectivei persoane.
Dar cum am spus, în final m-am simţit obosită şi dezgustată de toate incertitudinile, nesiguranţele şi complexele ei. Am sfătuit-o să se angajeze, să se integreze şi ea într-o structură socială, să nu mai trăiască ca o sălbatică. Dar ea spunea că băiatul ei e prea mic deocamdată. Că trebuie să fie acolo pentru el. Că el are nevoie de ea.
Trebuie să înţelegeţi un lucru: Dani când face ceva, nu face în linişte, în intimitate, pentru sine, ci face ca să se laude tuturor cu ce face ea. Parcă ar încerca tot timpul să spună: uite cine sînt eu, uite ce fac, eu ascult Bach, îl citesc pe ixulescu., de parcă Bach sau ixulescu ar spune ceva despre ea, ar fi ceva în favoarea ei. Tot ce face ea este o încercare disperată de a se identifica cu imaginea intelectualului rasat despre care tot vorbeşte şi doreşte să devină. Intelectual rasat? Nici nu înţeleg de unde a scos expresia asta. De parcă ixulescu pe care mi-l cita ar fi scris ce-a scris doar ca să arate lumii întregi cât de deşteaptă este această Dani de e capabilă să-l înţeleagă, sau Bach să o ridice pe ea în palme şi să o arate lumii că ea îl ascultă şi îi înţelege muzica. Transformă totul în ceva ce numai ea poate să înţeleagă. Îi transformă pe respectivii în iubiţii ei, care au existat şi creat pentru ea. Este un om fals şi plin de pretenţii, dar în sinea ei, în interiorul ei, cunoaşte foarte bine adevărul. Aşa cum îl cunosc şi eu.
Pot afirma asta despre Dani: este copilăroasă. Vârsta ei este de 15 sau 16 ani. Îndrăgostită de sine, avidă de admiraţie, de cuvinte frumoase. Dornică să se expună, să se transforme într-o mică divă, să se prezinte drept o biruitoare, o învingătoare. În realitate este un om foarte singur, care a trăit multe, care a avut o viaţă complicată. Plus că mă plictisesc oamenii care au aceleaşi probleme dintotdeauna. Aceleaşi probleme de iubire. Probleme amoroase din nou şi din nou. Dacă vă uitaţi în jur, asta o să vedeţi. Tot felul de păsărici gata să vorbească despre problemele lor în amor.
PS: Am o afacere cu maşini pe care doresc s-o pun pe picioare. Am putea deveni partenere dacă doriţi. Nu e nevoie să-mi răspundeţi imediat, gândiţi-vă cât aveţi nevoie în absolută linişte la propunerea mea."
(va urma)