Vorba lungă sărăcia omului

N-o să încerce pe nimeni sentimente prea frumoase citind asta. Sper să provoace scârbă la adresa mea, să îşi dorească toată lumea să mă scuipe pe faţă. Măcar aşa o să se simtă ceva. Am de gând să scriu un amestec de observaţii ale mele şi de principii cu care defilez de ceva vreme, dar care nu s-au născut odată cu pandemia asta. O să o zic frumos, plastic, grotesc (mie şi asta mi se pare frumos, orice aţi spune). Şi cât de sistematizat pot.

Sunt unul dintre fraierii ăia neanderthalieni care-şi poartă masca şi pe stradă, care iese noaptea să se plimbe cu căştile în urechi date la maximum cu Deathgrips în ele. Sună destul de dur, mă plimb pentru că am nevoie de câte o gură de aer, de nimic altceva. Şi o pot lua şi prin mască, evident. Ba chiar îmi ţine cald şi - dacă dau gluga jos - cum sunt şi ras în cap, mă ia un frig de nu ştiu ce-i cu mine. Aşa că de-aia port mască şi glugă - în tandem. Pentru cei care m-au fluierat pe stradă, n-am auzit ce ziceaţi, aveam muzica dată cam tare, recunosc. Dar sigur nu era nimic apreciativ, nu? Ţin să clarific, nu mă regăsesc nici în Sub Zero, nici în Scorpio, din Mortal Kombat. Sunt pur şi simplu un fost băiat hirsut care s-a ras în stil budist şi care aşa o arde, nu deranjează pe nimeni, nu cere nimic de la nimeni.

Am auzit de foarte multe ori "dă, bă, masca aia jos, botniţa aia". Am auzit asta şi cu mai multe înjurături intercalate, nu ştiu cu ce deranjează faptul că merg pe stradă "în halul ăsta". Dar o să şi explic unele raţiuni mai încolo.

Am trecut pe stradă pe lângă oameni care şi-au ţintit flegmele pe mine. Mă enervam la început, acum am învăţat să mă feresc. Am trecut şi prin tot felul de grupuri de oameni (?). Din care mă miram să ies neatins sau neînjurat. E o chestie de virilitate de grup, probabil. În fine, de când m-am ras în cap situaţia s-a îmbunătăţit considerabil. Trăsăturile mele efeminate s-au abrutizat brusc, ceea ce poate echivala şi cu o aparenţă de intelect scăzut. Ăsta e camuflajul perfect. Mi se întâmplă frecvent să trec pe stradă pe lângă oameni care îşi citează unul altuia - benevol - pasaje din Balzac, pe un fundal de cvartet de coarde, la o sămânţă decojită de quinoa. Mai mereu. E o raritate să nu dau peste vreun gherţoi care să mă apostrofeze că de ce m-am botniţat. O caut cu lumânarea, aş putea spune. Şi nu ştiu cum naiba le nimeresc tocmai eu - pe brutele astea - din toată floarea cea vestită a Botoşaniului meu drag.

Asta ca asta. Am zis, au revoir, mon cheveaux, după care s-a născut un pic de prestanţă. Parcă n-am mai fost judecat aşa de aspru, paradoxal. Dar e explicabil, acum arăt de parcă aş fi în stare să bat pe cineva. Nu e cazul.

Ce mi-a dat un imbold şi mai mare să scriu despre tot felul de lucruri culese din pandemie a fost bucata asta de ipocrizie în masă care pluteşte peste tot şi care ne abureşte pe toţi. Există o tendinţă generală de raportare la perioada actuală ca la una "post-pandemică" - ceea ce e cât se poate de fals. Pandemia nu e doar aia "care am stat închişi în case", cum s-ar putea crede. Are o cu totul altă definiţie şi amploare, alta decât carantina.

Şi înţeleg, mai trebuie să şi trăim, se poate şi treaba asta. Dar măcar în spaţiile interioare ce măsuri sunt zise să fie, alea să fie. Supermarketuri, şcoli etc. Şi la mine la aprozar pe colţ am zbateri interioare că scrie pe uşă că "masca e obligatorie", dar vânzătoarea aia mai bătrână băleşte cu ea sub bărbie, dar hai, poate şi-a pus un dinte nou, frumos şi scump, de aur. Trebuie văzut de tot clientul, desigur. Bă, dar măcar clientul ăla, în ruşinea lui că intră într-o cabină telefonică uşor supradimensionată, să îşi ascundă mucii şi băluţele - şi tot ar fi un câştig.

Mi se pare tot mai tare că nu mai e lumea lezată efectiv, cât pur şi simplu pornită contra, să surpe nişte lucruri care se construiesc extraordinar de greu şi se stabilizează chiar mai greu de atât. Preţul pentru toate chestiile astea e tergiversarea, asta dacă ignorăm constanta "nelocurilor din spitale", luată în râs de vreo câteva luni de zile. Converg încet spre punctul ăla pseudo-emoţionant al discursului, simt asta. Dar fac o oprire scurtă şi pe la şcoli.

Şcoala e o glumă. Toată lumea e demoralizată, nu mai e vibeul ăla de dinainte, domnule. Se face să fie făcută, cum - de altfel - multe lucruri se bifează acum, formal, pe listele alea de "to do". Şi da - şcoala e o glumă bivalentă - atât despre elevi, cât şi despre profesori.

La elevi nu se poate controla activitatea exterioară instituţiei aferente, nu-i aşa? Adică bine, sunt măsuri, dar există şi încredere în rândul multora dintre ei, îndreptată către - uneori - prea mulţi dintre aceeaşi ei. Dar înţeleg, mai e loc de dezvoltare, cultura civică e o oră pe săptămână în gimnaziu şi nu cred că a interferat cu vreo pandemie până acum. Elevii fumează acum unii cu alţii, fentând ochii de şoim ai conducerii. Elevii aia, elevii cealaltă. Sigur - mi se pare doar că sunt disproporţionate pretenţiile în funcţie de raporturile de subordonare. Să ne înţelegem, foarte multe lacune apar şi acolo, în rândul elevilor. Că inevitabil eşti cuminte la şcoală, dar la un moment dat te apucă o nevoie subită să lingi o clanţă. Şi te trezeşti că-s ocupate, că mai sunt încă vreo doi care au ocupat deja cele mai faine şi mai crunchy clanţe posibile. E mitul ăsta comun - toată lumea fixează pe toată lumea, toată lumea vorbeşte de toată lumea, după care scapă puţină salivuţă involuntar în momentul în care se pogoară asupra ta să te lumineze că masca, domnule, şi cu spălatul, da, da. Atunci toată lumea e vitează.

Până vin de-ăştia la mama pe ATI, care cât mai au două suflări singurei, pre-intubare - şi întrebaţi de unde şi cum au luat de îs pozitivi - zic "eh, am coborât în faţa blocului să iau un colet şi nenea mi-a dat rest la bani, că aveam bătut... şi cred că de pe ăia, acuma sincer, aia e singura posibilitate, vă zic." Şi e ironic - în capul lui ştie din ce baltă a băut după mahmureala aia din seara aia de după ce a venit curierul să îi dea rest, că doar avea bani bătuţi, bineînţeles. Şi hai, poate n-a fost asta. Dar a fost cealaltă - de care a şi uitat - şi care o să intre cu bocitoarele în memoria colectivă când nu mai iese pasenţa cu saturaţia de oxigen - aia că a fost în club atunci, dar ce mă-sa, că doar era cu termometrul la intrare un nene, n-are cum.

Fiecare organism percepe diferit virusul ăsta. Şi nu înţeleg ce ar trebui să se întâmple care să stingă ipocrizia. Poate să pocnească virusul ăsta nenorocit pe cineva în fiecare casă pe o rază globală? Şi urât, pe cât posibil. Asta e necesar? N-ajunge ora aia de cultură civică pe săptămână din gimnaziu? Sau numărăm pe degete doar pe ăia care au comorbidităţi - şi din ăia, e ca la loto de acuma.

De acuma că e şi sezonul rece, se mută lucrurile în spaţiile interioare (asta dacă le mai prindem deschise până atunci, oricum, fără alea, mai sunt şi casele fiecăruia). Şi sunt super ok şi genul ăsta de întâlniri, dar nu cele care dau în altceva. Sigur, poate fi totul ca înainte, dar atunci de unde ipocrizia?

Aşa. De profi n-am zis, că de elevi m-am legat. Am văzut un articol proaspăt despre refuzul unei profe de a purta masca pe motive de "sănătate" (deşi aş înclina spre "lipsa de sănătate", dar încă nu m-aş hazarda să spun "mintală"). Alternativa femeii încornorate care antibotniţează stânga-dreapta a fost viziera. Da, da. Frumos. Eu i-aş fi recomandat nişte ochelari de scafandru şi un tub de-ăla de scuba. Şi nişte vată pentru nas şi urechi mai târziu. DSP-ul a luat-o cu frumuşelul, că e doamnă. I-a spus că blablabla, că aşa se face, că ăsta e protocolul, şi - dacă nu - este invitată online. Cu o femeie nu te cerţi şi nici nu te pui. N-am mai citit dacă s-a conformat, dacă s-a subjugat botniţei, că îmi făcuse greaţă. Credeam că am luat eu toate inepţiile cu mine când am plecat din liceu. Dar n-am ales decât instituţia care a contribuit la formarea mea, care avea un pachet de oameni deja inclus. Nu îmi mai fac inimă rea de acuma, dar am un regret malefic care nutreşte în mine pentru faptul că a trebuit să termin liceul acum doi ani. Eu am prins lucruri frumoase, lucruri de faţadă, dar aşa e, când nu e o situaţie-limită, omul e destins, mai mare dragul să te înveţe ceva. Situaţiile limită ne arată care e treaba de fapt - şi chiar aş zice - ca analogie la treaba asta - că încurajez din toată inima elevii (cu cap şi în limita pertinenţei) să testeze răbdarea dascălilor lor. Contează mult şi caracterul la lucrurile astea, eu de aia cred că pot să număr pe degetele de la o mână profesorii pe care i-am iubit cu adevărat pentru tot ce înseamnă ei ca oameni.

Oameni buni, să fim serioşi. Pe mine nu mă încălzeşte cu nimic şi nici nu mă face să dorm mai bine noaptea când aflu aşa că un statut al unui profesor se îmbină dizgraţios cu nişte principii nesănătoase. Puţin mă interesează de marea masă - cu care, să fim sinceri, legăturile sunt pur didactice în majoritatea lor - marea masă care susţine că "nu crede în chestia asta cu virusul şi e un lucru obişnuit". Sunt nişte reguli care s-au făcut deja, în mama lor de reguli, pe care le pot extrapola la nivelul lucrărilor de control. Păi aşa oricine poate spune că "ce mai e şi cu principiul cutare / eu nu cred, zău, în formula cutare". Nu iei punctaj fără să scrii ce trebuie. La fel cum nu rişti nimic dacă faci ceea ce trebuie. Puţin interesează convingerile tale contrare, virusul nu strânge de gât, dar face chestii - poate, urâţele. Şi poate nu e o transmitere directă, ca la carte, cu simptome etc. Dar un copil din clasa aia pe care un cadru didactic o îmbibă de salivuţă peste tot în ăia cinci metri pătraţi poate ajunge acasă la mămica lui, diabetică (dar anticipez aici puţin discuţia), care diabet poate fi comorbiditate etc. Pare trasă de păr discuţia, dar e făcută să se înţeleagă faptul că - dacă pe cineva nu interesează ce avalanşă poate produce - pe mine mă interesează să ies de sub incidenţa şi iminenţa avalanşei. E inutil să spun că are relevanţă zero o convingere contrară unei reguli de protecţie generală, nu interesează pe nimeni, ba mai mult, se şi pierde timp din oră pentru asta, care putea fi folosit pentru a preda o bucată "esenţială" din materie şi care intră obligatoriu la test. Ei, iată! Aici, în domeniul ăsta putem decide noi, profesorii, ce e obligatoriu şi ce nu. E programa aferentă, există putere discreţionară asupra ei. Dar la nişte reguli exterioare, să avem pardon.

Şi nu e bună nici aia cu "cine e interesat să se păzească, să se păzească". Repet, aşa zic toţi care ajung pe ATI, înainte de a ajunge pe ATI. Şi e atunci vreun cadru medical care râde de prostia lor? Nu, nici vorbă. Că atunci trebuie subit să scuturi viaţa dintr-un om. Mă rog, om. Din gorilele alea care mă înjurau pe mine că de ce botniţă, din alea scoţi acuma viaţă. Le ajuţi să respire, să te mai poată înjura şi după.

Mama e cadru medical şi e şi categorie de risc - e diabetică. Şi asta implică - de ceva vreme încoace - complicaţii cardiace etc. Multe chestii într-o cutie a Pandorei pe care doar o întredeschid puţin. Am dat mâna cu oameni şi m-am dezinfectat imediat după, da. Şi unii m-au privit ciudat, alţii au înţeles. Nu e o lipsă de respect pentru nimeni şi n-am să-mi cer niciodată scuze pentru aşa ceva.

La început nu existau echipamente în spital şi nici nu era atât de monitorizată evoluţia bolii. Mama, fiind categorie de risc (şi - implicit - fiindu-i frică de moarte), şi-a luat concedii peste concedii în prima lună, aşteptând cu disperare să vină echipamente, pe lângă un tratament / vaccin, la care tot visează de când a început totul. Mama nu e nici acum - şi nici nu a fost - bine cu moralul. Era pe xanax în multe seri şi mi se părea extraordinar de abătută, răspundea greu sau deloc chiar, în unele momente. Evident, acum nu o să recunoască asta. Şi da, m-am plictisit să tot aud cifre, statistici la noi în casă, la fiecare masă, în loc de fiecare poveste frumoasă de dinainte de culcare.

Eu i-am promis mamei încă de la început un singur lucru. Nu vreau să fiu responsabil pentru ceva cu potenţial ireversibil, nu vreau să fiu eu ăla care a adus căcatul ăsta în casă, mai ales după ce mama a lucrat continuu atâtea luni şi a reuşit să se ferească. (Nu, ăsta nu e un argument că virusul nu există, pentru cei care o iau pe pista asta.) Ideea e că nu e clar nici măcar acum care mama dracului o să fie soarta mamei în situaţia în care se întâmplă tragicul. Dacă e să se întâmple, oare e prea mult să fie după încă ceva timp, când se va mai ivi ceva bun? (cum s-a întâmplat cu anticoagulantele, că a mai salvat pe câţiva administrarea lor etc.)

Ideea e simplă, categoric am avut şi o tonă de noroc până acum. E urâtă senzaţia să ştii că ai fost la terasă, la o bere cu cineva (tu precaut fiind) şi să te sune că fratele surorii mamei mătuşii bunicii din partea tatei a fost găsit pozitiv. Automat numai la aia te poţi gândi. Uiţi că ai fost precaut, parcă îţi induci o febră mică la culcare, numeri zile, nu mai eşti om până când nu se limpezesc lucrurile. Şi după - bineînţeles - orgoliul tău va dicta mereu corectitudinea întruchipată.

E aiurea şi să fii în postura celui care sună că are, cred. În special când trebuie să suni şi să tot suni. Aceeaşi placă de o grămadă de ori. Nu te judecă nimeni, aşa se zice. Dar tot e o stigmă. Că dacă nu erai tu, bunica lu' unu poate mai sufla două zile încă. Dar ce zic eu aici, "prost ăla cu bunica că nu s-a gândit, n-ai tu nicio treabă". Adevărul e undeva la mijloc.

Să mai zic ceva de pelerinaj? Mai e nevoie? Sper că gloata de acolo a supt bine oasele, să nu rămână cărniţă sau cranţ pe ele. Pe mine aşa m-a învăţat bunicu că se mănâncă, altfel e păcat de Dumnezeu! A, cum? Nu la oasele alea se referă? A, atunci în mod clar trebuie să fie exclusiv despre credinţă şi doar credinţă. Dar nu mai intru în detalii aici.

Mă duc şi pe la bunici, mai joc şi nişte şah sau table, lucrurile astea se pot face. Cu o mască, în mama ei! Cu nişte dezinfectant. Şi cu ceva mai mare atenţie, care - să fim serioşi - nu a stricat niciodată. Şi atenţia în sensul ăsta o să fie răsplătită şi în alte domenii.

Mama încă lucrează, uneori ajută, uneori doar dă ultimele mângâieri înainte să dea colţul handicapatului de la magazinul X care a reuşit să penetreze securitatea nebotniţat, a scuipat pe două lămâi, şi-a suflat mucii în palmă, după care s-a certat salivos cu vânzătoarea care îşi purta masca sub bărbie, în timp ce alţi şase angajaţi de raion s-au luat în braţe să îl ridice pe unul mai zvelt să oprească senzorul de fum, poate-poate pot să frigă un grătar în depozit (ăsta e un pamflet, până la proba contrară, dar ideea tot asta e).

Şi ştiţi care e culmea în toată treaba asta? Chiar dacă sunt destul de pasiv, zicând câte un simplu "aia e" la morţi care nu mă dor personal, câteodată mă aprind că inconştienţa aia crasă scapă - de multe ori - nevătămată - şi nu lasă loc de nicio învăţătură. Ei, până şi în momentele alea, chiar şi în momentele alea când clocotesc în mine toate apele, mama mă roagă aproape plângând să fiu bun.

Sunt bun numai de dragul ei.