Joe este directorul artistic al teatrului de peste 21 de ani. Sub conducerea sa, GableStage a obţinut un număr impresionant de premii pentru producţiile sale, devenind unul dintre cele mai cunoscute teatre din Florida, şi de pe coasta de est a SUA. Pentru meritele sale, Joe a fost distins cu cele mai importante premii precum George Abbott Award (pentru "significant contributions to the artistic life and cultural development of greater Miami, Fort Lauderdale and the Palm Beaches") sau Silver Palm Award (pentru "Outstanding Support of the South Florida Theatre Community, the Theatre League and the Theatre Festival, as well as his Consistent Outstanding Work at GableStage and his Commitment to an Educational Outreach Program in Miami-Dade County").
Când m-am stabilit în SUA, în urmă cu doi ani şi jumătate, el a fost printre primele persoane pe care le-am contactat. Dar, din cauza programului extrem de încărcat al fiecăruia, am reuşit să ne întâlnim abia acum aproximativ un an când m-a invitat la o prima discuţie şi să-mi prezinte teatrul.
GableStage, precum majoritatea teatrelor americane, funcţionează după sistemul de producţii tip proiect. Astfel sunt, în general, alocate 4-5 săptămâni de repetiţii şi apoi 4-5 săptămâni de reprezentaţii în spaţiul său actual de lângă Hotel Biltmore (unde Al Capone îşi închiria un etaj când vizita Miami). Apoi spectacolul pleacă în turneu în alte oraşe sau festivaluri. Dacă echipa tehnică este aproximativ aceeaşi pentru toate proiectele, cea artistică diferă de la proiect la proiect.
Când l-am întâlnit pe Joe, se construia decorul la noul spectacol pe care îl regiza. Joe i-a rugat pe cei care se ocupau de construcţie să elibereze spaţiul pentru a putea discuta în linişte. Întrevederea a durat peste o oră şi a fost un mini-interviu în urma căruia dorinţa comună a fost de a colabora pentru un timp îndelungat.
Watson, în premieră mondială, a fost prima piesă la care am lucrat împreună. Scrisă de autorul James Grippando ("NY Times best-selling author") descrie povestea extrem de controversată a lui TJ Watson, fondatorul companiei IBM, şi ajutorul important pe care acesta l-a dat naziştilor, contra cost, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Folosind aparatura şi tehnica IBM aceştia identificau persoanele indezirabile, le ridicau forţat, triau şi apoi le transportau în lagăre.
(Decorul din spectacolul Watson a cărui premieră a avut loc în noiembrie 2019)
Subiectul acestei piese rămâne controversat, iar firma IBM continuă să conteste acest subiect în ciuda tuturor dovezilor. Joe, atras de astfel de teme, a lucrat alături de James - aflat la debut ca dramaturg - doi ani de zile.
Deşi de la prima repetiţie a anunţat echipa că nu doreşte să se vorbească despre politică, aproape în fiecare zi exista un discurs de mai multe minute prin care îşi prezenta dezacordul cu situaţia politică, viitorul incert al ţării.
A ţinut foarte mult la această piesă prin care a vrut să prezinte fără ocolişuri problemele naţiunii. Nu a ezitat să folosească materiale video ce prezentau întâlnirile naziştilor americani în prestigioasa sala Madison Square Garden, NY. A dorit să facă o analogie cu timpurile actuale, în care extremismul, rasismul, inegalităţile rasiale şi economice sunt încă prezente şi considera că se impune luarea unei poziţii împotriva acestor probleme.
Am fost bucuros să văd că piesa se încheie cu imaginea de mai jos:
Repetiţiile cu Joe au fost foarte plăcute şi instructive, în care am observat un alt stil de a regiza. Unii ar putea spune că oferea prea multă libertate actorilor, dar cunoscând foarte bine fiecare centimetru al teatrului ştia extrem de precis unde ar trebui să fie actorul, la ce moment, pe ce replică.
Pauzele dintre repetiţii erau un bun prilej de a discuta despre filme - amândoi am absolvit şcoli de film, el la New York University, eu la London Film School - dar şi despre experienţa sa din teatru sau experienţa de viaţă.
Împărtăşea diferite amintiri amuzante, precum cele petrecute alături de fostul său coleg de facultate, Martin Scorsese, de care a rămas apropiat toată viaţa. Istorii despre cum au filmat împreună în New York sau Florida sau cum au mers împreună cu Robert de Niro la văduva lui Jack LaMotta, când filmul Raging Bull era încă în perioada de pre-producţie.
Aveam aproape zilnic tot felul de discuţii pe marginea textului, James fiind neexperimentat în lumea teatrului, era uneori temător cu privire la eventuale schimbări sau eliminări a unor pasaje. Joe mi-a spus într-o zi: "alege cu grijă «luptele» pe care vrei să le porţi". Încerca, într-un mod diplomatic, să ajungă la un consens cu dramaturgul, permiţându-i anumite sugestii dar fiind, pe de altă parte, ferm cu aspectele pe care le considera esenţiale. A fost unul dintre lucrurile importante pe care le-am învăţat în perioada în care am lucrat împreună.
Sănătatea lui Joe s-a deteriorat mult în ultimele luni, astfel că în februarie 2020, când am început repetiţiile la Preţul, mergea ajutându-se de un baston cu cap de vultur, simbol al numelui său de familie german. Era deosebit de mândru de el.
Arthur Miller era unul din dramaturgii lui preferaţi şi tot timpul ne amintea cât de subapreciată este această piesă. A creat o distribuţie de actori multipremiaţi, unii precum Tom Wahl sau Michael McKenzie cu o carieră importantă şi în film. (Michael McKenzie a jucat în House of Cards, de exemplu.)
Revenind la data de 15 martie 2020, la terminarea convorbirii cu primarul, Joe ne-a spus că din acel moment oprim repetiţia. Îngrijoraţi am încercat să ne îmbărbătăm spunându-ne că în cel mult o lună vom reveni pentru premieră. Dar el ne-a răspuns: "Cine crede că vom depăşi această situaţie în doar 2-3 luni se înşală amarnic..." Şi, iarăşi, câtă dreptate a avut.
Deşi păstram, în acel moment, o timidă distanţare socială, mai ales cu gândul la sănătatea lui dar şi a actorului trecut de 80 de ani din distribuţie, la plecare Joe a venit şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare în parte.
Ca de obicei, toată echipa a plecat şi am rămas cu el pentru a discuta ce va urma. Apoi l-am condus la maşină şi s-a despărţit de mine cu aceste cuvinte: "Alexandru (tot timpul îmi spunea numele complet şi, pentru un american, îl pronunţa foarte corect) stai liniştit că totul va fi bine, vom face lucruri importante împreună". S-a urcat în maşină şi a plecat...
O lună mai târziu am fost anunţat că a murit, după o grea suferinţă. Din păcate a avut parte doar de o ceremonie de înmormântare restrânsă urmând ca, atunci când restricţiile impuse de pandemie se vor încheia, să se organizeze o întâlnire în care să-i fie omagiată memoria.
Mă gândeam dacă se poate face o analogie între titlul ultimei piese regizată - Preţul - şi moartea sa. Mi-a mărturisit că teatrul nu ar trebui să reprezinte totul în viaţă şi m-a sfătuit să nu-i urmez exemplul. Dintr-o iubire prea mare pentru teatru credea că şi-a neglijat familia, sănătatea, relaţiile personale: Totul pentru teatru.
Poate preţul a fost prea mare...
*
Mi-a luat destul de mult timp să termin acest articol. Despărţirea de Joe m-a marcat aşa cum i-a marcat pe toţi colaboratorii lui apropiaţi.Acum, în octombrie, Joe ar fi împlinit 80 de ani.
Viitorul teatru - un proiect în valoare de peste 20 de milioane de dolari, cu 700 de locuri - îi va purta numele în semn de recunoştinţă. I se aduce astfel un omagiu celui care a creat, prin viziunea şi generozitatea sa, nu doar o companie ci şi oameni care-i vor fi veşnic recunoscători.
Să nu-i uităm pe cei care ne-au ajutat şi ne-au susţinut în drumul nostru prin viaţă.