Ei, dom' Radu, pe vremea ceea nu erau zdrobitoarele iestea... Se mustuia poama într-un ciubăr cu un mustuitor de lemn cu nişte ghiare aşa la capăt. Şi culegătorii strigau ciubărarilor: "Hai la ciubăr! Hai la ciubăr!" Şi cărau ciubărul doi bărbaţi zdraveni, doi haidăi aşa tari, că era greu ciubărul. Ştiţi cum îi ciubărul? E aşa mai lat la fund, să tot aibă vreo cincizeci de kile. Îl puneau în cumpănă basarabenii (că la noi veneau la cules basarabenii; aveam oamenii noştri, iar tataia le dădea veste din timp în fiecare an), cu un hadarag printre urechile ciubărului, şi-l cărau. Şi iar strigau culegătorii: "Hailaciubăr! Hailaciubăr! Apucă, bade de ici, or te-o chinuit prea mult Nastia astă-noapte". Nastia asta era una... ştii mata, da' făcea nişte borşuri ruseşti de mamă-mamă.
Ciubărarii duceau ciubărul la călcător, care era aşa, ca o covată lungă, scobită dintr-un trunchi gros de răchită. Pe atunci numai doi-trei boieri aveau zdrobitoare la noi. Şi omul de la călcat călca poama bine-bine, că în ciubăr se mustuia numai oleacă. La noi întîi ne călca poama frate-meu Hristea. Pe urmă, cînd Hristea o mers la război, ne călca poama un ţigan, unu' Mihalachi. Îl spăla mamaia cu săpun pe picioare, îi tăia unghiile! Călcătorul era aplecat aşa, într-o parte, şi mustul curgea prin partea aplecată în dejă, care era aşezată jos, jumătate în pămînt.
Pe urmă culesătura sau, mai bine zis, mustuiala se punea în două butoaie care erau lîngă călcător. Şi de-abia de acolo veneau alţi oameni şi cărau mustuiala cu sacii la teasc. Din teasc mustul curgea în lin, un vas mai mititel şi lat la gură, ca şi deja. Roiau viespile şi gărgăuni din ceia mari în jurul teascului şi se înecau de bună voie în mărgelele mustului! La sfîrşit, mustul de-acuma pişcător, se turna în butoi şi se chiuia la prima găleată turnată, cînd se învîrtojeşte în leică. Dă, aşa era datina!
După război o venit comunismu' şi de-acu' s-o ca terminat cu cele vechi. M-am băgat şi eu pe-un şantier, cum făceau şi alţii, că se cîştiga bine. Ş-acolo să nu stau eu pe locul meu! Pe vremea ceea se căutau tare zdrobitoarele. Mă apuc eu cu încă doi şi facem zdrobitoare. Eu le "livram" pe la oameni prin sat şi împărţeam banii toţi trei. Da' ne-o pîrît careva şi ne-o prins. Ş-acuma să vezi tu zdrobitoare, Ioane, de la poliţai! Numai eu ştiu cîtă praftureală şi cîte vîrci am luat pe spinare la anchetă. Da' am avut noroc că tatăl căpitanului care ne ancheta era un golan, şef de sală la restaurantul... am uitat cum îi zicea. I-am dus un butoi de vin lui tac'su şi tovarăşul căpitan - să mă iertaţi, aşa se zicea pe atunci - ne-o făcut pierduţi prin dosare.
Pe urmă s-o schimbat vremurile şi tot ne-o zdrobit şi zdrobit! Şi-acum, cînd văd că oamenii îşi fac vin cum vor, iaca mă bucur. Da' parcă nu-i ca pe vremea aceea, cînd răsuna satul de bătutul butoaielor, de chiuituri şi de hailaciubăr, hailaciubăr. Acu' se pune vinul în budane de plastic. Cine o mai pomenit aşa ceva!?