Cei mai vizaţi erau cei "bogaţi", aşa-zişii chiaburi, chiaburoii. Aşa se traducea în propaganda comunistă românească cuvîntul din propaganda comunistă centrală, cea rusească - kulak, demonizîndu-l şi aici, căci "chiabur" însemna pur şi simplu "ţăran înstărit, bogat", aşa cum scria în toate dicţionarele, la fel cum şi cuvîntul "kulak" fusese demonizat la rîndul său de către ruşi, astfel că maselor de oameni a ajuns să li se inducă ura pe aceşti oameni, care "sug sîngele poporului": pe morari, de pildă, pe cei care deţineau o vacă sau două, o mică parcelă de viţă-de-vie sau puţin mai mult pămînt decît ceilalţi.
De pildă, tata. Trec acum la poveste de obşte după ce am făcut această mică introducere. M-am gîndit că poate este necesară pentru cititori mai tineri, cînd zic "tineri" mă gîndesc chiar şi la cei care au acum în jur de 40-45 de ani. Dacă nu mai au bunici, care să le povestească cum a fost (şi, bineînţeles, dacă aceşti bunici nu au fost chiar ei politrucii colectivizării agriculturii) sau dacă n-au citit prin cărţile de istorie, nu au cum să ştie lucrurile acestea.
Spuneam despre tata. Aveam doar 6-7 ani cînd s-a făcut colectivizarea, aşa că pentru povestirea de faţă a trebuit să pun cap la cap elemente auzite de la alţii, citite din cărţi de istorie, puţine întîmplări trăite, estompate şi acestea. Ceea ce a lipsit, a trebuit să adaug, completînd din propria mea imaginaţie. Dar nu cred să mă fi înşelat prea mult. În definitiv, scrisul literaturii este şi un fel de reconstituire, o şaradă atrăgătoare. Bunăoară, aveam să aflu abia la sfîrşitul clasei a VIII-a, în primii ani ceauşini, că tata a fost trecut la chiaburi. E drept, pe puţină vreme şi fără consecinţe. Cam pe cînd terminam ciclul gimnazial, partidul renunţase la titulatura de chiabur. Nimeni nu mai era stigmatizat cu acest titlu. Însă urmări totuşi erau. La noi în casă se vorbea deschis despre aşa-zişii chiaburi, despre jaful practicat de stat în colhozuri, care mai nou se numeau cooperative agricole de producţie (dar "tot un drac", zicea tata). Dar în alte case se pare că nu se vorbea aşa. Atunci cînd la şcoală profesorul de istorie Olteanu a început într-o bună zi să devieze de la subiectul lecţiei şi să spună că domnitorul Cuza "a închiaburit" pe ţărani prin reforma agrară, cei mai mulţi elevi din clasă au lăsat nasul în jos - ştiau deja, învăţaseră la vîrsta aceea, că despre chiaburi este mai bine să nu se vorbească; cuvîntul "chiabur" era tabu în casele lor. Eu şi alţi cîţiva ne uitam cu ochi senini la domnul Olteanu: chiabur nu însemna ceva urît pentru noi, ceva demn de hulit.
Dar să mă întorc şi să vă povestesc cum am aflat că tata a fost chiabur. În clasa a VIII-a a intrat în clasa noastră un maior blonziu, puţin chelios, cu ochi care sclipeau ca la viezure, zîmbind hieratic (mai degrabă fiaratic). Maiorul pensionar recruta elevi pentru înscrierea la examenele de la liceul militar. După o serie de glume şi glumiţe în stil bădărănesco-cazon, nepotrivite oricum în faţa unor copii, glume care o făceau pe dirigintă, buna doamnă Zvorişteanu, să dea ochii albaştri peste cap, odată cu rimelul de aceeaşi culoare, maiorul Filip, aşa se numea, a trecut la chestiune. A anunţat sforăitor, de parcă comunica numele calului cîştigător al cursei de steeplechase din The Derby, că numai eu din clasă aş îndeplini criteriile pentru a putea da examen la liceul cu pricina: am media peste nouă şi sînt băiat. Mai erau cîteva fete cu media corespunzătoare, dar... Aici e ca şi cu vaca - se hlizea domnul maior sticlind ghiduş ochii - trebuie să fie corespunzătoare: grasă, ţîţoasă şi sara devreme acasă (doamna Zvorişteanu făcea feţe-feţe, iar noi tăceam ruşinaţi de logoreea maiorului).
În fine, a fost chemat tata, care a ezitat şi el văzînd nehotărîrea mea, deşi el ar fi vrut să merg la liceul militar; avea nostalgii militare - înainte de război începuse şcoala militară de la Făgăraş, apoi fugise, fiindcă pe elevii de acolo îi trimiteau pe front, în linia întîi, era ameninţat să fie declarat dezertor, asta însemna că te prindea, te judeca Tribunalul Militar şi te împuşca în 48 de ore, dar Gheorghe, fratele lui mai mare, care era ofiţer... dar am să povestesc toate acestea altă dată.
Ne-am răzgîndit apoi şi m-am prezentat la vizita medicală împreună cu tata, după ce nu-i mai dădusem nici o speranţă că venim maiorului Filip, cum ne-a spus (De fapt, nici eu nu eram hotărît, căci nu m-au satisfăcut niciodată ritualurile ce dau coeziune acestei caste, de cea militară vorbesc; adică mai simplu spus - nu mi-a plăcut armata. Dar aceasta e altă chestiune). După vizita medicală tata a completat nişte hîrtii date de maior, ca să mă pot înscrie la admiterea în liceul militar. Din aceste hîrtii am aflat că tata a fost "chiabur" cu trei hectare de pămînt.
*
Multe păţeau cei care aveau un plug şi un car, căci asta însemna "chiabur": li se sechestra avutul, mulţi făceau chiar puşcărie, erau duşi în Bărăgan, nu-şi dădeau pămîntul la colectiv - copiii nu mergeau mai departe la şcoli. Copiii mai mari erau trimişi acasă să-şi "lămurească" părinţii să dea pămîntul. Alţi ţărani erau "convinşi" cu GAZ-ul, urcaţi şi ameninţaţi cu bătaia că vor face puşcărie, dacă nu se trec, unii chiar au făcut puşcărie. Şi cîte altele! În acela timp, cei ce făceau "carieră" erau aleşi cei din pleava societăţii, cei care erau în stare să-şi vîndă şi părinţii (mulţi din cei de atunci, politrucii colectivizării, sînt astăzi cei cu pensii speciale). Dar multe din acestea le-au scris mai bine unii scriitori înaintea mea.Ştiu cazul unui consătean, om foarte credincios, dar care a avut ghinionul să intre în divizia Tudor Vladimirescu. Ruşii au înfiinţat această divizie la Moscova, divizie formată din românii căzuţi prizonieri, făcuţi peste noapte membrii PCR. Voiai să scapi de prizonierat, intrai în această divizie "comunistă". Aşa a intrat şi Petrescu, ca să ajungă mai repede acasă. După război acest Petrescu, un ţăran cu bun simţ şi foarte credincios, a fost trimis cu echipele să lămurească pe oameni să treacă la colectiv. Tata povestea că Petrescu, cînd venea pe la noi cu grupul cu "lămurirea", rămînea în urmă şi îşi cerea iertare de la tata pentru vizită, dar nu are ce face.
Mama îmi povesteşte că la "lămuririle", ca să treacă în colectiv ("colhoz" au zis toată viaţa tata şi mama), venea şi o moaşă. Erau trimişi cu sila toţi: ingineri, învăţători, doctori, notabilităţile comunei - ca să convingă pe oameni ce bine va fi dacă îşi vor da pămîntul în gospodăria colectivă. Şi această moaşă pe nume Chilabog le-a spus la un moment dat, iar mama ţine minte şi acum, la 92 de ani, ceea ce mă face să cred că a marcat-o: "Dacă noi, intelectualii..." Adică dacă noi, intelectualii, nu ne lămurim între noi, apoi ce să mai vorbim de ţăranii ăia ignoranţi.
Mama a făcut patru clase la şcoala din sat şi încă două la Iaşi, "la pansion" rîdea ea, însă a fost chiar un pension ("Notre Dame" se chema), iar la începutul clasei a şaptea a început războiul şi pensionul s-a închis. Tata a făcut şi el patru clase în sat, apoi o şcoală de cîntăreţi bisericeşti, cred că de doi sau de trei ani.
Cred că neomarxiştii lumii de azi cam aşa trebuie să "lămurească", ca moaşa Chilabog: "Dacă noi, corecţii politic..."
*
Şi ultima scenă a colectivizării, a coercitivizării, cum îi zice un prieten. Finalul. Îl am pregnant în minte, în ciuda faptului că aveam doar 7 ani.Mă uitam pe fereastră. Afară ploua, o ploaie sîcîitoare, rea, care nu se mai oprea. Mama şade lungită pe pat - are gripă. O ţine pe picioare, trebăluieşte pe la plită, dar din cînd în cînd se întinde pe pat. În casă e aproape întuneric, iar afară vîntul răstoarnă nişte putini speriind găinile cu cîrîit mare. Doamne-Doamne din colţul cu icoane şi ştergare pare mai schilav, mai gol şi mai întristat.
Atunci intră tata. Pare şi el bolnav. Dar e un alt fel de boală. Intrînd, se opreşte ca lovit în moalele capului. Îşi poartă ochii pustii prin odaie. Privirile nu capătă viaţă nici cînd ne vede pe noi, copiii. Ne jucam. Doina îmbrăca păpuşa pentru bal cu o bucată de diftină. Eu trasam linii cu creionul pe o coală de hîrtie: dacii cu roşu şi romanii cu negru. Faţă în faţă. Dacii erau mai buni - pe cîmpul meu de luptă cîştigau întotdeauna.
Ochii tatei se rotesc aiurea, fără să oprească nicăieri. Ocolesc ochii mamei. Dar întrebarea ei vine:
- Te-ai trecut?
- M-am trecut, vine glasul tatei ca din fundul pămîntului.