Ban Nam Chiao, satul pe ape din Trat
Trat, al cărui nume vine de la krat, o specie de copac ce împânzeşte zona, din care se fac mături zdravene, are o istorie marcată de tot felul de înţelegeri cu francezii care bântuiau prin aceste locuri la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Nici nu e de mirare că regiunea a funcţionat ca un fel de tampon între Thailanda şi Cambodgia, lucrurile culminând în 1941, când flotele thailandeze au repurtat o mică victorie împotriva celor cocoşiste. Motiv de sărbătoare anuală în zilele noastre.
Aterizăm pe micuţul aeroport din Trat, unul privat, cochet şi... deschis. Operat de Bangkok Airways, aeroportul are un aer colonial şi coborând din avion, apoi traversând pista pentru a ajunge la bagajele aduse şi descărcate într-un ţarc de doi flăcăi, mă aştept să văd cum apar şi câteva cucoane cu rochii lungi, de Paris, coafate corespunzător şi dând din evantaie ca nişte mironosiţe nemulţumite că e prea cald.
Dar nu trăim timpuri chiar atât de... istorice, aşa că ne îndreptăm spre principalul obiectiv din Trat-ul continental: satul pe apă Ban Nam Chiao. Aici, pe malurile râului Nam Chiao (mai degrabă un mic estuar care se formează din Golful Thailandei) trăieşte o comunitate care încearcă să menţină un mod de viaţă tradiţional şi ecologist. Practic, sunt câteva familii de pescari, atât musulmani cât şi budişti, care trăiesc în pace de secole şi par a fi extrem de fericiţi în modestia lor păstrată intactă de-a lungul timpului.
Am traversat un pod, apoi am luat-o de-a lungul pontonului, până la gospodăria unde urma să participăm la o demonstraţie de agro-turism, efectuată de femei cu har şi cu zâmbet permanent. Până acolo, însă, satul acesta mi-a lipit instant de inimă zicala cu veşnicia care s-a născut la ţară.
Nici urmă de turist. În casele întinse una lângă alta pe ponton, oamenii îşi duceau traiul cotidian într-o linişte ancestrală. Încă era dimineaţă. Femeile îşi făceau de lucru prin locuinţele cu uşi deschise. Copiii se jucau în tihnă. Bărbaţii tineri, cei care nu plecaseră în zori la pescuit, îşi făceau de lucru la bărcile colorate şi complicate. Vârstnicii se pregăteau să se adune în pâlcuri şi să bârfească orice le intra în calea vizuală. Din când în când, femei de toate vârstele treceau cu scutere dintr-o parte în alta, transportând tot felul de lucruri. Pe râu, agale, câte o barcă îndrăznea să tulbure liniştea peştilor.
Mergând spre capătul satului m-am oprit la un moment dat pe ponton şi m-am uitat de jur împrejur, încercând să realizez unde mă aflu. Eram într-un colţ al Thailandei, undeva în Asia, şi era atât de linişte, iar viaţa părea atât de uşoară şi, în acelaşi timp, atât de plină de sens, încât, inevitabil, am început să mă întreb, într-un puseu existenţial, de ce s-a inventat internetul-de ce se bat oamenii-de ce există mall-uri-de ce vrem mereu mai mult, când ne-ar ajunge atât de puţin? În acel moment a trecut pe lângă mine o femeie care-şi plimba copilul pe ponton, într-un cărucior. M-au privit amândoi şi au zâmbit şi am înţeles, de fapt, mi-am reamintit, că lucrurile cele mai simple te fac cu adevărat fericit în viaţă. Chiar dacă acestea sunt efemere şi chiar dacă, uneori, e nevoie de un colţ de Thailandă pentru a le găsi.
Am revenit în gospodăria unde urma să se petreacă "acţiunea", la timp pentru a urmări o doamnă pricepută cum împleteşte pălării. Pălăriile numite de localnici Ngop Nam Chieo sunt un fel de obiect ancestral al locului. Renumite în toată Thailanda, ele sunt făcute din frunze de palmier nipa, din pădurile de mangrove ale regiunii. Doamna cu pricina, urcată pe o platformă, împletea de zor la o pălărie, având alte câteva exemple gata făcute lângă ea. Ghidul ne-a explicat procesul de producţie. Şase tipuri de pălării, fiecare având întrebuinţarea ei, pentru diverse îndeletniciri, purtate de pescari sau culegători de orez, după caz. Naiba ştie cine le mai poartă, totuşi, în ziua de azi, cert e că pălăriile astea arată super cool şi că dacă ai acasă o cameră cu suveniruri de prin călătorii, ar sta la loc de cinste.
În timp ce tanti-pălărier presta la impresia artistică de tip fashion local, alte două-trei femei de ispravă îşi demonstrau talentul gastronomic. Una întindea crackeri de orez pe o plasă, alta îi "monta" cu graţie, dând naştere unui preparat care nu sunt sigur că se numeşte khanom buang, dar sunt mari şanse să se numească. O chestie semi-dulce, un antreu pentru masa generoasă care avea să urmeze, şi în care vedeta a fost supa Tom Yum, şi asta pentru că e preferata mea, oricând, la orice oră, trăiască lemongrass-ul!
Am plecat din Ban Nam Chiao după câteva ore, când norii se adunau pentru duşul de rigoare al finalului de anotimp ploios thailandez. Nu ştiu dacă vei ajunge vreodată aici, dar dacă ai ocazia, fă-o. E genul ăla de loc în care laşi pretenţiile la uşă, te descalţi şi păşeşti zâmbind şi muşcând dintr-un colţ de pâine, bucuros că eşti înconjurat de culori pe care nu le ştiai.
Koh Chang, insula scufundătorilor
Am lăsat în urmă satul tihnit, despre care am aflat ulterior că a devenit din ce în ce mai "bogat" de-a lungul ultimilor ani, datorită turismului eco-rural pe care-l practică. Deşi nu am văzut turişti (pentru că nu era sezon, pesemne) am înţeles că în sat sunt câteva locuri în care te poţi caza în condiţii foarte bune în casele localnicilor. De reţinut.
Din Ban Nam Chiao, ne teleportăm pe a doua cea mai mare insulă a Thailandei: Koh Chang. În traducere, ar fi "insula elefantului", dar thailandezii nu au timp să se piardă în traduceri: în realitate, numele nu vine de la vreun elefant care trăieşte ca un hipiot aici, ci de la forma insulei, care aduce cu cea a unui pachiderm care se-mbăiază.
Koh Chang măsoară vreo 30 de km de la nord la sud (parol că sunt tot atâţia şi în direcţia opusă!), are alţi 14 de la est la vest şi adăposteşte circa 5-6000 de suflete, fiind considerată un fel de perlă secretă a turismului thailandez. Asta deoarece, dacă-i vorba de insulele Regatului, turiştii preferă să dea năvală în cele mai cu marketing în moţ: Phuket, Samui, Phi Phi. Mai ales că amplasarea "elefantului", în extremitatea estică a ţării, nu e foarte convenabilă din punct de vedere turistic.
Asta nu înseamnă, însă, că lumea nu vine aici. Koh Chang - aveam să descopăr în cele aproape două zile petrecute pe insulă - e un mic paradis, în primul rând pentru scufundători (şi mult mai novicii snorkelişti). De altfel, structura insulei e foarte interesantă: în mijloc are o zonă muntoasă, acoperită cu junglă, care împarte teritoriul în două regiuni distincte: coasta de vest - cu plaje largi şi, automat, resorturi şi hoteluri de toate felurile, şi coasta de est - rezervată mai degrabă localnicilor, inclusiv celor care conduc lucrurile pe aici.
Pe Koh Chang, lucrurile au stat simplu. Am dormit o noapte într-un resort pe plajă, dotat cu tot ce are nevoie un resort de pe o plajă exotică, de la infinity pool la... plaja albă. Se numeşte KC Grande Resort & Spa şi ţi-l recomand, în caz că ajungi prin aceste locuri.
Unica problemă cu el... au fost două: prima (şi asta nu e vina lui) e că am avut ghinionul să petrec o noapte în Paradis tocmai când mă chinuia o durere de măsea pe care într-un final avea s-o domolească doar Buddha care mi-a scos în calea Koh Chang-ului o farmacistă foarte dispusă să-mi dea antibiotic fără nicio problemă, scriind chiar ea reţeta cu zâmbetul pe buze. A doua problemă a fost că pe la 1 noaptea, în mijlocul chinului în care invocam fără succes Zeii Stomatologiei, o creatură din grădina hotelului (altfel, foarte frumoasă - grădina, nu creatura) făcea un zgomot infernal, care trecea fără jenă prin orice geam, perete, zid de cărămidă sau de plumb şi mi se înfigea direct în nervul ostracizat. Nu m-am lămurit dacă era o broască sau un greiere, dar "cântecul" ei îmi va rămâne multă vreme în memorie, ca o chemare a nibelungilor thailandezi (în caz că au existat dintr-ăştia şi prin mările Asiei), pe care aş fi fost bucuros să-i ucid, la schimb cu Zâna Măseluţă.
Însă prima impresie de dinainte de Marele Chin Nocturn a fost superbă. În program era prevăzut un tur privat a cinci insuliţe care fac parte din arhipelagul al cărei mămică şi tătică este Koh Chang. Am văzut că acest tur e promovat peste tot prin Koh Chang, drept Five Islands Tour, şi include - just for the record, pentru că n-o să le ţii minte - numitele Wai, Kham, Maak, Tayang şi Kood, fiecare cu câte un Koh înainte, despre care parcă ţi-am zis că înseamnă insulă.
Fiecare dintre aceste cinci giuvaiere e diferită şi are o frumuseţe aparte. Pe prima, care părea nelocuită, am văzut crabi cu cochilie şi la plecare aş fi luat-o acasă.
Pe a doua ne-au întâmpinat o capră cu o nucă de cocos într-un corn (n-am înţeles cum o chema, dar era chiar cool şi sper că nu-şi pusese nuca doar că veniserăm noi) şi doi băieţi (din cei trei care locuiau acolo) ne-au plimbat cu un fel de tractor până în celălalt capăt al ei, unde se afla alt Paradis alb, pe care, evident, mi-a venit să-l iau acasă, la rândul lui.
Pe a treia am mâncat yum-yum...
... pe a patra am văzut un magazin ce părea importat din Jamaica...
... iar pe a cincea am făcut snorkeling, făcând cunoştinţă cu peştişori coloraţi, inclusiv cu Nemo, care era fericit şi m-a rugat să vă transmit salutări şi invitaţia de a veni să-l vedeţi cum se joacă cu Dory.
Mi-aş fi dorit să stau mai mult pe Koh Chang, ca să-i descopăr adevăratele virtuţi. Apusurile de soare sunt fantastice, plajele sunt scoase din pliantele cu locuri exotice iar insula pare a avea un ritm aparte al ei, seducător şi intim. O dată în plus, Thailanda e minunată şi graţie acestui loc special.
(va urma)