Călătorie în Thailanda şi Cambodgia (III): Chanthaburi, oraşul pietrelor preţioase

Nu ştiu câţi au auzit de Chanthaburi. Precum bine scrie ghidul Lonely Planet, "Chanthaburi este dovada că ceea ce străluceşte nu e întotdeauna aur". Nu cred că ar putea exista o definiţie mai bună pentru această regiune aflată în estul Thailandei, la vest de Tran, cea de care vă povesteam în episodul precedent, cu a sa "capitală" omonimă, supranumită "Oraşul lunii". Chanthaburi e o combinaţie ciudată între "ce naiba caut în oraşul ăsta?" şi "wow, ce oraş interesant!".


În principal, Chanthaburi (care numără vreo 30.000 de suflete) are un centru vechi, care merită vizitat de la un capăt la celălalt, trecând prin mijlocul unei comunităţi multiculturale, care-şi trage rădăcinile din istoria care i-a definit existenţa de prin secolul 19. Atunci au început să vină vietnamezii creştini, scăpaţi de persecuţia politică şi religioasă la care erau supuşi în Cochinul chinez, regiune din sudul Vietnamului. Un al doilea val de vietnamezi a urmat între 1920 şi 1940, în perioada colonialiştilor francezi, iar al treilea a apărut după 1975, când comuniştii au pus labele pe sudul Vietnamului. Peste toate astea, între 1893 şi 1905, francezii au ocupat Chanthaburi, în urma disputelor de la graniţa dintre Siam şi Indochina. Iar biata populaţie locală... i-a adoptat pe toţi.


Din punct de vedere economic, Chanthaburi s-a remarcat printr-un lucru unic: comerţul cu pietre preţioase. Sute de comercianţi thailandezi, dar şi africani, populează oraşul cu tarabe la care vând giuvaiere de tot felul, formând o piaţă care e deja recunoscută pe plan internaţional (dar în care n-ar fi taman bine să te avânţi dacă nu ai un ghid local). Vrei un rubin, un opal, chiar ceva mai preţios? Vino în Chanthaburi. Poate chiar la hotelul la care mi-am petrecut două nopţi, ai căror proprietari au şi un business cu pietre preţioase. Nu degeaba ne-au dus, cu zâmbetul pe buze (sportul naţional în Thailanda), să vedem cum angajaţii pilesc la micuţii "bolovani" pentru a-i face impecabili.


Ce-i drept, când ai în spate o istorie în domeniu care datează, hăt, din secolul 15, acest meşteşug ţi se transmite în sânge. Şi apoi în degete. Se spune despre pietrele preţioase din Chathaburi nu doar că sunt frumoase, ci că sunt de o calitate excepţională. Cum nu mă pricep, nu am putut să neg, ci doar să le admir.


Precum spuneam, principala zonă care ar interesa călătorul ajuns în Chanthaburi este Th Sukhaphiban - comunitatea de pe marginea apei, Chantaboon. Practic, o stradă lungă de circa un kilometru, pe care se înlănţuie case vechi, de lemn, suficient de bine conservate cât să arate ca acum 60-70 de ani, şi în care se găsesc magazine, restaurante tradiţionale, chiar mici muzee.

E un traseu care începe obligatoriu, însă, cu o vizită la Catedrala Imaculatei Concepţii, cea mai mare şi, totodată, poate cea mai frumoasă catedrală din Thailanda. Aflată în imediata apropiere a râului Chanthaburi, practic, înainte de a intra în zona Chantaboon. Printre atâţia Buddha, care mai de care mai mari, mai culcaţi, mai de aur sau mai de smarald, nu te-ai aştepta ca în Thailanda să dai peste o catedrală atât de frumoasă.


Construită în stil gothic în anul 1906, catedrala e decorată cu vitralii frumoase şi adăposteşte câteva statui interesante, între care se remarcă cea a Fecioarei Maria, acoperită cu pietre semi-preţioase, care străjuieşte cu graţie altarul. În mod cert, este cel mai pregnant semn lăsat de francezi în cei 10 ani de ocupaţie, aceştia găsind de cuviinţă să o ridice pe locul pe care în 1711 fusese plasată o capelă micuţă.

Cât am stat în catedrală, a plouat. Avea să plouă şi mai târziu, după ce am luat la pas Chantaboon, minunându-mă de produsele scoase pe tarabă de comercianţii plictisiţi, ferindu-mă de mamele pe scutere sau admirând femei care preparau nonşalante pe stradă mâncare thailandeză. Am apucat să văd şi un templu, colorat şi pustiu.

Mai pe seară, după ce am admirat o ploaie ca la carte, am dat o raită prin piaţa de noapte din Chanthaburi, cu mâncare stradală şi fructe şi oameni care veneau să-şi ia cina gata preparată, purtând copii mici pe şeile motoarelor, plătind câţiva bahţi pentru un săculeţ cu alimente şi pornind înapoi spre cine ştie ce locuinţe pline cu pietre preţioase.

Chanthaburi nu e un oraş care să-ţi pompeze vise cu feţi frumoşi, dar înainte să adorm am rămas cu imaginea super-eroilor în mărime supra-naturală, de la capătul străzii pe care se lăfăia piaţa de noapte şi a doua zi dimineaţă m-am îmbarcat în micul autocar îndreptându-mă spre graniţa cu Cambodgia, pentru a începe o mini-aventură într-o ţară cu o istorie aparte.