Întotdeauna mă amuză să studiez ghizii. Am avut zeci de ghizi, prin diverse colţuri ale lumii - unii mai buni, alţii de-a dreptul stupizi, alţii fantastici (precum Mavi, din India, pe care nu-l voi putea uita niciodată). Meseria de ghid nu e deloc una uşoară, iar cine spune că e foarte mişto să fii ghid pentru că, eh, ce-ai de făcut?, plimbi turişti şi dai din gură, greşeşte. Şi spun asta nu doar pentru că mi-am luat atestatul de ghid (deşi, probabil, nu voi fi niciodată un ghid în adevăratul sens al meseriei) ci pentru că, efectiv, am realizat demult că nu e deloc floare la ureche "să plimbi turişti".
Nu dezvolt acum mai mult ideea. Cert e că am dat mâna cu vioiul thailandez şi l-am salutat pe placidul cambodgian, înainte de a merge pe jos în punctul de trecere a frontierei dintre Thailanda şi Cambodgia.
Welcome to Cambodgia!
Pentru Cambodgia, românii au nevoie de viză. Aceasta se poate obţine intrând online, pe site-ul ambasadei, completând un formular, plătind taxa (20 de dolari) şi printând apoi documentul primit pe email, pe care ar urma să-l arăţi la poliţia de frontieră. Un singur lucru: online ţi se va spune să indici prin care punct de frontieră urmează să intri în Cambodgia. Cum habar n-aveam cum se numeşte cel în care mă aflam acum, am trecut unul care mi s-a părut cel mai apropiat de această zonă. Doar că... surpriză!
După verificarea actelor şi intrarea în atmosfera cinematografică a locului, în care parcă se filmează o producţie cu muncitori thailandezi trimişi la muncă în Cambodgia (sau invers), poliţistul spune nonşalant că nu poate valida viza şi că îmi trebuie alta. I-am explicat că am plătit-o deja, online, şi că nu am de gând să dublez contribuţia personală la bunăstarea statului cambodgian, doar pentru că el mă consideră, în mod bizar, dubios. Aflu în cele din urmă că acest punct de frontieră nu posedă aparatura necesară pentru validarea vizei obţinute online, dar explicaţia nu mă mulţumeşte, din moment ce am plătit deja viza, aşa că mă întorc la noua mea cunoştinţă, ghidul cambodgian, şi, în esenţă, îi explic că s-ar putea să înnoptăm acolo. Nu pentru 20 de dolari, ci pentru principiu.
Şi acum veţi înţelege mai bine de ce meseria de ghid e una ingrată. Cu o vădită nemulţumire pe faţă, micuţul meu cambodgian a fost nevoit să vorbească "cu cine trebuie" şi să vină cu o nouă viză, gratuită, cu care am trecut per pedes graniţa, ca nişte muncitori destoinici plecaţi la cules de orez. Welcome to Cambodia!
Morala e una singură: dacă ai de gând să treci graniţa pe jos, nu-ţi lua viză online, că o plăteşti degeaba. Ţi-o poţi lua fără probleme, la faţa locului.
Battambang, oraşul unde se mănâncă bine
În acest moment, poate ar trebui explicat un pic ce caut în Cambodgia. În principal, scopul era Siem Reap, unul dintre acele destinaţii care nu lipsesc din topurile cu cele mai şi cele mai... locuri ale lumii. De multe ori, călătoria în sine e mai frumoasă ca destinaţia.
Însă în cazul de faţă, atât călătoria cât şi destinaţia au fost la fel de frumoase: un orăşel în care francezii au lăsat urme de colonialişti blânzi, un templu la care am urcat... stairways to Heaven, o plimbare cu un tren special, un apus de soare superb pe un lac imens (despre care se spune că are cei mai mulţi peşti din lume), o piaţă cu insecte de păpat, o lecţie de viaţă şi moarte pe Câmpurile Morţii şi, în final, temple temple temple, de la marele Angkor Wat, la cel unde Angelina Jolie a intrat în pielea Larei Croft, pentru a declanşa isteria în jurul unui copac. Aşadar, continuăm călătoria!
Battambang pare un fel de Caracal, în traseul nostru cambodgian. Doar pare. Microbuzul cu aspect de anii '60 parchează pe o stradă ce nu pare deosebit de prietenoasă, în faţa unui restaurant ce pare cocheţel. Şi chiar e. În meniul de la Jaan Bai găseşti, printre altele, Khmer vegetable curry with cucumber, Turmeric pork chop şi Banana flower chicker with lemongrass, garlic, galangaal & kaffir lime. Ţi s-a făcut poftă deja?
Mâncarea cambodgiană e aproape la fel de bună ca cea thailandeză. Aproape. Faptul că e un pic mai dulce o plasează, pentru mine, după cea a vecinilor, dar asta nu înseamnă că e mai prejos. La urma-urmei, ingredientele sunt aceleaşi. Mai târziu aveam să aflu că în această ţară cam totul e importat de la vecinii Thai & Vietnam. Nu am înţeles foarte bine de ce, dincolo de faptul că acum 40 de ani, din cauza lui Pol Pot şi a khmerilor roşii, se ajunsese la sapă de lemn şi la coşciugul lipsă.
Refacerea economiei cambodgiene, fie şi în ultimii 15 ani, ar fi trebuit să se înfăptuiască mai rapid. Dar... nu: Cambodgia rămâne azi una dintre cele mai sărace ţări ale lumii. În mod surprinzător, fiindcă, cel puţin din ceea ce aveam să văd în zilele petrecute aici, are un farmec incontestabil (şi nişte preţuri destul de piperate pentru "titlul" anterior). Ca o femeie blândă, pe a cărei figură se citeşte istoria unei vieţi departe de fericire şi care se prezintă în faţa oaspeţilor cu zâmbetul pe buze, deşi în curtea din spate e un pic de... dezastru.
Revenind la mâncarea cambodgiană, gastronomia khmeră pune, de regulă, pe masă, cel puţin 3-4 preparate, care în mod cert includ o supă, alături de felurile principale. Fiecare fel e mai dulce, mai sărat, mai acru sau mai... amărui şi e de aşteptat să conţină chilli. Sau să vină cu un sos de chilli pe lângă. Un alt ingredient foarte întâlnit este un fel de pastă de peşte fermentat, numită prahok, indispensabilă bucătăriei cambodgiene.
Am mâncat bine la Jaan Bai, deşi zău că nu-mi amintesc cum se numeau preparatele din imagini, în afară de clasicul desert mango sticky rice, al cărui orez a venit, de această dată, într-o îmbietoare culoare vernil (şi sunt sigur că am mai vorbit despre mango-ul galben, asiatic, care nu se compară cu brazilianul verde pe care-l găseşti la noi, fiind ab-so-lu-ta-men-te delicios!). Una peste alta, Jaan Bai (în traducere, bolul de orez) este reprezentantul de seamă al unuia dintre motivele pentru care Battambang merită vizitat: mâncarea.
Battambang, localitate despre care probabil nu foarte mulţi au auzit, este al doilea cel mai mare oraş al Cambodgiei (are circa 200.000 locuitori), recunoscut şi ca importantă destinaţie turistică, din moment ce adăposteşte temple vechi, altare budhiste şi, desigur, trenul de bambus, în care ne vom legăna ceva mai târziu. Într-un fel, Battambang tânjeşte să fie un Chiang Mai al Cambodgiei, etalându-şi cu graţie micile elemente europene, de la arhitectura moştenită via oh-la-la până la cafenelele în care poţi lua fără probleme un latte sau un cappuccino.
În secolul 18, adică înainte de francezi, Battambang era un important centru comercial al zonei, fiind anexat apoi de Siam (actuala Thailanda) şi, desigur, ulterior inclusă de colonialişti în ceea ce s-a numit Indochina Franceză. Francezii au modernizat zona, au făcut drumuri, clădiri, au adus spirit şi l-au mixat cu ingredientele locale. Ce a urmat în anii '70, cu regimul Pol Pot, e o poveste din alt film. Unul horror.
Templul Banan şi copiii delicioşi
Având la bord savuroasa mâncare locală, ne avântăm ca nişte vulturi leneşi către un obiectiv ce pare un adevărat Everest, privindu-l de la "poale": Templul Banan, aflat cam la 15 km de oraş, într-un parc liniştit, cu eleşteu inclus.
Templul Banan (Phnom Banan), construit iniţial de regele (atenţie!) Ut Tak Yea Tit Tya Varman al II-lea şi finalizat de Jarvarmaran al VI-lea (ambii, regi de secole 11-12), se află taman în vârful unui munte înalt de 400 m (căci deal nu pot să-l numesc), la el ajungându-se prin simpla urcare a unor trepte, probabil fiindcă o chestie gen ascensor ar fi părut prea modernă în acest decor. Câte trepte sunt?
Deşi iniţial am evitat să urc, fiindcă nu mă simţeam într-un moment foarte sportiv, în cele din urmă mi-am luat inima-n piept (la propriu, aveam s-o urc până deasupra capului) şi am pornit la escaladarea monstrului, având pe urme o fetiţă care urca precum un fluturaş, făcându-mi din când în când vânt cu un evantai. Sunt 358 de trepte, dar în mod cert par de zece ori mai multe, mai ales că unele porţiuni (ultima, în special) sunt foarte abrupte.
Copiii de la poalele muntelui abia aşteaptă să se lipească de câte un turist sleit de puteri. Urcă sprinteni până în vârf, generând aer (ne)condiţionat din evantaie, cu speranţa că vor primi la final o binemeritată răsplată. Nu ai cum să-i eviţi. Nu ai cum să nu-ţi placă mutriţele lor, gândindu-te că nu degeaba a înfiat Angelina Jolie o fetiţă taman din Cambodgia. Copiii cambodgieni sunt un deliciu. Nu doar că sunt frumoşi, dar sunt deschişi şi prietenoşi, iar dincolo de "cerşeala" caracteristică, până la urmă, oricărui loc de acest gen din lume, comunicarea cu ei e reală.
Am întrebat-o pe fetiţa care mă urmărea unde a învăţat bruma de engleză şi mi-a răspuns că la şcoală. Mă îndoiesc, sincer, probabil erau câteva cuvinte învăţate din urcuşurile turistice în care se specializase. Dar pe moment am preferat s-o cred. Mai târziu, după ce am ajuns sus, am văzut-o cum îşi număra bănuţii, împreună cu alţi prieteni, şi zâmbeau fericiţi. Ei oricum zâmbesc fericiţi. Copiii cambodgieni par a-şi livra zâmbetul fericit, ca monedă de schimb pentru orice. Fericirea lor, orice formă ar îmbrăca, fie şi pe cea a nefericirii, e unicul lucru pe care ţi-l pot oferi.
Sus... vestigiile. Un templu (sunt 5, de fapt) în stil Angkor, aflat(e) în stare, să-i zicem, bună, deşi mai toate templele vechi din Cambodgia au fost devalizate. Nicio urmă de restaurare, dar templele par oricum spectaculoase, ba chiar ăsta pare farmecul lor. Mai ales când, de jur împrejur, vin la pachet cu peisaje luxuriante: păduri de palmieri, câmpuri de orez, mici sate.
Epuizat după alpinismul executat fără crâcnire, m-am bucurat cu greu de câteva momente printre bolovanii istorici. Ghidul cambodgian nu fusese generos cu timpul alocat, aşa că a trebuit să reiau traseul, în sens invers - o altă provocare, generatoare de febră musculară, câtă vreme nu te faci bilă ca să-ţi dai drumul la vale.
Trenul de bambus din Battambang
Am văzut pe Netflix, şi ţi-l recomand cu căldură, un documentar super-haios. Se numeşte Travels with my father, iar protagonişti sunt Jake Whitehall, un stand-up comedian britanic, şi tatăl său, Michael. Jake, un tânăr plin de viaţă şi dornic de a vedea lumea, îl duce pe taică-său, un bătrân gomos (şi celebru, printre altele) în tot felul de locuri, supunându-l la "cazne" turistice.
Seria (aflată deja la al doilea sezon) e extrem de simpatică, şi nu voi spune mai multe ca să nu-ţi răpesc savoarea vizionării ei. Într-unul dintre episoade, aflaţi în Cambodgia, cei doi ajung să se plimbe cu trenul de bambus. O faimoasă atracţie locală din regiunea Battambang, spre care ne îndreptăm şi noi după templul de pe munte, cu speranţa că efortul fizic va fi, de această dată, ceva mai mic.
Dar care e faza cu trenul de bambus şi ce este el. I se spune Norry (khmerizat din franţuzescul... Lorry - camionul născut pentru a transporta marfă acum multe zeci de ani) şi a (re)intrat în funcţiune după ce s-a terminat cu regimul khmerilor roşii, cel care, practic, îl terminase, abandonându-l în uitare. Fiindcă, iniţial, aceasta fusese o şină de tren construită de colonialiştii francezi, pentru a transporta mărfuri pe teritoriul Indochinei.
După ce au scăpat de teroarea roşie, sătenii (câţi or mai fi rămas) au luat bucăţi din vechea cale ferată, le-au pus cap la cap şi au încropit o altă şină, pe care au aşezat o platformă din lemn de bambus, cu roţi, căreia i-au ataşat un motoraş. Rezultatul: un "tren de bambus", capabil să circule cu o viteză de până la 40 km/h, şi care se poate asambla şi dezasambla în două minute. De ce? Fiindcă exista o singură şină. Iar atunci când se întâlneau două "trenuri" ce veneau din direcţii opuse, cel care avea mai puţini călători, trebuia să se "dea la o parte". Adică aceştia coborau, dezasamblau platforma, lăsau cealaltă platformă să treacă, apoi o asamblau la loc şi plecau mai departe.
Trenul acesta şi-a încheiat activitatea în anul 2017, dar imediat autorităţile au hotărât să construiască altul, în regiunea Battambang, lângă templul Banan, pentru a impulsiona turismul local. Inaugurat în ianuarie 2018, acesta era cel spre care ne îndreptam, urmând a trăi o experienţă interesantă, chiar dacă, din ce am văzut în documentarul lui Whitehall, celălalt era ceva mai pitoresc, fiindcă traversa o zonă mai sălbatică.
Se vede imediat că noul tren e realizat strict pentru impactul turistic. E un fel de "mocăniţă" locală, combinat cu roller-coaster pe orizontală. Există o staţie de plecare, unde se adună platformele, fiecare dintre acestea având un conducător. Te îmbarci regulamentar, după ce ai plătit biletul care costă undeva în jur de 5 dolari, apoi te laşi în voia "căpitanului", care porneşte "nava" pe şina hurducănoasă.
Viteza nu depăşeşte 40 km/h, deşi aş estima că mai degrabă e undeva la 25. Traseul are 3,5 km şi traversează o zonă interesantă mai mult prin personajele care se preumblă pe lângă şine - săteni cu biciclete, copii care-ţi zâmbesc larg şi-ţi fac cu mâna, boi (la propriu) care merg agale spre o iarbă mai bună. Prin unele locuri în care se îmbină şinele, platforma pare să te arunce cu graţie din "tren", dar... relax, e doar o fentă: platforma e foaaarte safe. În special, dacă-ţi ţii picioarele regulamentar, şi nu cum l-am văzut pe un nene ce venea din sens opus, care a fost la un pas să se trezească fără jumătate dintr-un membru, fiindcă făcea pe octopusul pe platformă.
Faza simpatică e că la întâlnirea cu cei din sens opus (am precizat deja că noua variantă de tren are două şine, deci nu mai e nevoie să faci puzzle-ul), aceştia îţi fac cu mâna şi râd la tine de parcă v-aţi întâlnit în Cosmos, şi nu pe Terra. Unele platforme sunt pline cu copii, ca nişte tuk tuk-uri indiene supra-aglomerate, deci, una peste alta, voiajul e plin de voie bună şi de-a dreptul distractiv.
După circa 20-25 de minute, ajungi la final, unde există un părculeţ amenajat (noroc că nu vinde cineva cefe de porc, ca la Mocăniţa maramureşeană), poţi cumpăra fructe de la tarabe şi poţi admira încă o dată copii cambodgieni care se bucură de viaţă, pentru că e tot ce au mai bun, şi e chiar suficient.
După un popas de 15 minute, urmează drumul înapoi, parcurs cu mai puţin entuziasm, atâta vreme cât vezi cum ploaia se apropie ameninţător. Uite-l şi în format video:
Ce-i drept, am avut, însă, noroc. La fix trei minute după ce am revenit în "gara" de start şi am coborât din "tren" pentru a intra în magazinul de suveniruri, s-a dezlănţuit potopul. A plouat un sfert de oră de parcă cineva comandase un "interior-exterior" pentru trenul de bambus, apoi a ieşit din nou soarele, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa că ne-am continuat şi noi drumul, de această dată către un mic producător local de... vinuri.
(va urma)