Călătorie în Thailanda şi Cambodgia (V): Cambodgia rurală şi lacul Tonle Sap

Distracţia cu trenul de bambus din Batambang a făcut toţi banii. Dar era timpul să mergem mai departe, iar ghidul nostru cambodgian ţinea morţiş să gustăm din vinul local. Nu auzisem până atunci de vinurile cambodgiene, în afară de sticlele cu lichide dubioase în care sunt îndesate şerpi şi scorpioni, şi care se cheamă, oficial "snake wine", dar oprirea la Banan Grape Farm (sau, pentru conformitate... Prasat Phnom Banan Winery) avea să-mi dovedească faptul că în această ţară chiar se produce şi vin adevărat. Din struguri.

Există vin cambodgian!

Producătorul în curtea căruia am aterizat părea să ştie ce face (ulterior am citit că aceasta ar fi, de fapt, unica podgorie din Cambodgia). A scos imediat câteva păhărele în care a turnat vin roşu, vin alb, o spirtoasă cuminte şi două siropele, unul cu gust de miere, celălalt cu gust de fructe. Nu sunt un mare cunoscător de vinuri, dar ştiu să recunosc o licoare bună. Aşadar... nice try, Cambodgia, dar să rămânem la bere de data asta. Nu era cel mai rău vin de buturugă, dar nici nu se poate spune că ar fi putut umple carafele regilor Franţei: un shiraz decent, de băut când te-mpunge Bachus să-i dai atenţie lui Buddha, preparat din solurile unei regiuni renumite pentru producţiile importante de ardei iuţi.


Am mulţumit frumos, ne-am jucat cu câinii de prin bătătură şi am pornit spre Battambang - oraşul, acolo unde ne aştepta un hotel decent, nu înainte de a face o tură prin piaţa de noapte, pentru a vedea o dată în plus cum se prepară mâncarea stradală şi cum vin localnicii să se "alimenteze" pentru cină, călare pe câte un scuter. Până şi ghidul nostru şi-a luat o pungă cu lăcuste, înainte de a ne ura o seară plăcută.

Ne-am făcut o seară plăcută, urcând la ultimul etaj al hotelului, acolo unde barul de pe terasă promitea cocktailuri apetisante. Şi privelişti, doar că noaptea şi ameninţarea furtunii le-a trecut pe acestea în plan secundar. În prim-plan au fost, însă, bieţii băieţi de la bar, care nu înţelegeau şi pace cum stă treaba cu dolarii versus rielii cambodgieni. A fost nevoie de o schemă, la un pas de a se transforma într-un curs de valute internaţionale. În cele din urmă, margarita a fost binevenită şi voia bună a pecetluit o expresie memorabilă: "Mosquitos for everybody!". Ţânţarii, oricum, păreau să nu înţeleagă nimic.

După o zi lungă, a urmat o noapte scurtă. La 5 dimineaţa, când visam mai frumos şi mai colorat, un urlet prelung, în stare să penetreze cel mai aprig termopan, mi-a decapitat orice speranţă de odihnă. Am ieşit chiaun pe balcon, unde m-a lovit un răsărit de soare superb, acompaniat de o muzică budistă absolut îngrozitoare. Un contrast atât de puternic încât în acel moment ţi-ai fi dorit să surzeşti brusc, pentru a te bucura exclusiv de culorile planetei.


Cel puţin 45 de minute a trebuit să ascult Top 100 Buddha Religious Hits, încercând cu disperare şi cu zădărnicie să mă ascund: în duş, sub pat, în mine însumi. Discoteca de vizavi de hotel, denumită generic "templul budist" nu a avut milă de niciun cetăţean cazat pe partea cu strada. Am coborât, aşadar, la prima oră a micului dejun şi am aşteptat regulamentar ca ghidul să dea strigarea către urcarea în minibus şi plecarea spre Siem Reap.

Pe drum către Siem Reap

De la Battambang în Siem Reap sunt cam 170 km, drumul făcând un ocol destul de mare şi neexistând opţiuni alternative. Circa 3 ore şi jumătate de mers pe o şosea mai proastă ca în România anilor '90, dar pigmentată cu tot felul de "atracţii" interesante, pe care nu aveam să le ratăm nici noi.

Cum să ratezi oportunitatea de a vedea ce fac localnicii zi de zi pentru a-şi duce traiul? De pildă, pacheţele de orez, umplute cu diverse. Sau chipsuri de banane. Sau, la un nivel superior, tot felul de statuete din piatră, cu cele mai ciudate reprezentări. În top: găinile şi cocoşii.


Chiar mă gândeam cum ar fi să aduc cu mine o statuetă în formă de găină, pe care s-o plantez în grădina din faţa blocului, ca semn de recunoştinţă pentru toate găinile cărora le-a tăiat bunică-meu gâtul în copilărie. Plus că erau atât de expresive...

Am oprit, aşadar, la orez, la banane, la statuete, dar şi la fabrica de mătase, care înglobează, evident, o crescătorie de viermi de mătase: fermele Puok. Mai văzusem ceva similar în Chiang Mai, mai profi şi evident mai plină de resurse, dar nici cea a cambodgienilor nu e de lepădat. La urma-urmei, mătasea, şi produsele rezultate, pot fi o importantă sursă de venituri pentru nişte oameni care au nevoie disperată de ele.


Nu am cumpărat, însă, nimic de mătase. Preţurile sunt mari, evident (mătasea naturală e scumpă) şi nu am simţit nevoia să port un batic colorat la gât, chiar dacă asta ar fi însemnat să contribui la prosperitatea economiei locale.

Pentru a îmbina lucrurile practice cu cele spirituale, în această călătorie către Siem Reap am poposit şi la un templu cu nume destul de complicat - Ek Phnom - dar care mi s-a părut şarmant în toată starea lui de părăsire controlată (în care se află majoritatea locurilor sacre din Cambodgia).


Ek Phnom a fost ridicat în perioada Bayon (adică undeva prin secolul 11) şi, comparativ cu templul Banan, pe care-l văzusem în ziua anterioară, e mult mai degradat. Sigur, lângă el s-a construit un templu nou, în care am văzut credincioşii cum se rugau de zor, în timp ce simpaticii copilaşi cambodgieni îşi aşteptau mamele pe o băncuţă din faţa lui. Dar istoria e mai importantă.

Aşa că am dat un ocol ruinelor aflate lângă o mlaştină înverzită. O linişte patriarhală se aşternuse peste acest loc care şi-a trăit perioada de glorie cu multe secole înainte. Am înţeles că în zilele de duminică, sătenii care locuiesc în apropiere vin la templu, îmbrăcaţi în cele mai bune haine ale lor, şi se caţără pe ruine cu toţii, venerându-l pe Buddha.

Nu au rămas multe detalii din chipurile şi statuile de altădată, aşa încât vechiul templu pare o adunătură de bolovani, în vârful cărora tronează steagul Cambodgiei, ca un simbol modern şi nepăsător, peste o istorie de mult apusă. În zona din partea dreaptă a templului, o mare statuie a lui Buddha priveşte impasibilă, dându-şi binecuvântarea peste nişte biciclete orânduite ca nişte enoriaşi ascultători. Aîmmmmmmm!


O plimbare pe lacul Tonle Sap

Dacă te uiţi pe harta Cambodgiei, observi că în partea de centru-nord-vest a ţării se întinde un lac, mare cât o... mare. Cinci provincii înconjoară acest lac, mai mult de 3 milioane de suflete trăiesc pe malurile lui şi 90% dintre ele îşi duc traiul din pescuit şi agricultură.

Lacul Tonle Sap e cea mai mare întindere de apă dulce din Asia de Sud-Est, iar dimensiunile lui variază, în funcţie de anotimp: cel al musonilor sau cel uscat. În perioada sezonului ploios, adică din iunie în octombrie, lacul se umple cu apa fluviului Mekong, ajungând la o adâncime de 14 metri şi la o suprafaţă de 10.000 km pătraţi. În sezonul uscat (din noiembrie până în mai), suprafaţa se reduce la 3000 km pătraţi, cu numai 2 m adâncime.


Lacul acesta care se întinde şi se strânge anual ca un cauciuc, asigură o biodiversitate fantastică: peste 300 specii de peşti, dar şi şerpi, crocodili, ţestoase, broaşte etc, la care se adaugă mai bine de 100 specii de păsări.

Înainte de a ajunge în Siem Reap, facem o ultimă oprire pentru a ne delecta cu o plimbare pe lacul Tonle Sap. Ghidul opreşte mai întâi microbuzul pentru câteva fotografii ale unor case de pe malul lacului. În timp ce luăm în vizor doi copii care conduc o barcă, o mamă care se leagănă în hamac cu plodul ei nou născut sau casele de pe ape care-şi plâng de milă că nu au fost construite în Veneţia, începe să plouă. E una dintre ploile de final de sezon, care nu durează mult, dar care în Bucureşti ar inunda cartierele pentru trei luni.


Noroc că trece, ca toate lucrurile de pe lumea asta, şi ajungem la debarcaderul de unde iau bărcuţele pentru plimbarea pe lac. Nu-ţi imagina însă că e ca o plimbare pe Herăstrău. Pentru că lacul Tonle Sap e imens. Şi cum ne aflăm exact la sfârşitul sezonului ploios, e umflat la maxim.


Debarcaderul e destul de dichisit în stil turistic. Are chiar şi-un magazin de suveniruri, în care nu-mi pot lua ochii de pe sticlele de vin care în interior au o cobră. Sau un scorpion. Sau ambele lighioane. Şi mă întreb în ce condiţii aş putea să degust aşa ceva. Las gândul pentru mai încolo, fiindcă micuţul nostru ghid urlă că pleacă barca, aşa că mă grăbesc să urc la bordul ambarcaţiunii.


"Barca" trece cu greu testul pentru a primi această denumire decentă, ea fiind mai degrabă un fier zgomotos, dotat cu un soi de motor, care are marea calitate de a se putea deplasa pe apă. Motiv pentru care un cetăţean cel puţin dubios în alte circumstanţe, îşi asumă titlul nobil de căpitan şi, descălţându-se de papuci, e gata să ne ghideze pe apele liniştite ale lacului cu aspect de mare.

Dincolo de întinderea lui, cel mai interesant lucru legat de lacul Tonle Sap este comunitatea din jurul său. Oamenii l-au văzut ca pe o modalitate de existenţă şi ca pe o sursă de venit şi s-au adaptat rapid la ecosistemul lui, într-o armonie desăvârşită. Aşa au apărut satele de pe apa lui Tonle Sap - sate plutitoare, cu case de tot felul, cu primării, dispensare, poliţie, magazine şi tot ce mai e nevoie.

Intuiesc că există multe activităţi cu iz turistic care se pot face în jurul lacului. Cea mai evidentă este observarea păsărilor - dar ea e rezervată nebunilor care sunt în stare să stea nemişcaţi ore-n şir cu "tunul" la ochi pentru a vedea o specie rară de nagâţ. Mai degrabă aş vizita satele, întrebarea pe care mi-o pun fiind ce se întâmplă în sezonul uscat, atunci când apa scade atât de mult. Probabil se negociază intens cu noroiul. Înţeleg că există chiar şi două festivaluri, care se desfăşoară literalmente pe apă: unul dintre ele în noiembrie, când începe sezonul uscat - Water Festival (sau Bom Om Touk - în traducere, "festivalul bărcii").


Momentan, ne plimbăm pe lac, hârţa-pârţa, cu nea căpitanul, care la un moment dat opreşte "corabia" în mijlocul apelor. Are şi de ce: apune soarele. Şi rar am văzut un apus de soare mai frumos, mai liniştit, mai pitoresc. Un fel de same same, dar diferit, cu cel din Delta noastră.


Facem fotografii ca nebunii, în timp ce căpitanul pare să aibă probleme cu motorul, care nu mai vrea s-o ia din loc. Nu-i nimic, la început au fost vâslele. Dar... neah: mândră corabia, meşter cârmaciul. Cu un răget de sparta învingător, motorul rechinului albastru îl pune din nou în mişcare, îndreptându-l spre un alt debarcader. Unde ajungem într-un final, pentru a admira câţiva crocodili aparent adormiţi, care sălăşluiesc în nişte bazinaşe, probabil ca găinile în cerdac. Cu diferenţa că lor nu le culege nimeni ouăle.


Lacul Tonle Sap e un loc care ar merita aprofundat, dacă eşti un călător care dispune de timp. Din păcate, timpul meu era limitat, noaptea pândea după case, iar seara avea să-mi rezerve o cină aproape ireală, într-un restaurant care părea desprins din filmele sovietice.


Am intrat într-o hală uriaşă, cu mese lungi, aranjate ca la nunţile de pe vremuri, şi cu o scenă imensă, ce ocupa o latură a încăperii. Am aflat că urma să se desfăşoare un spectacol tradiţional cambodgian, cu dansuri şi "poveşti" spuse pe muzică, în faţa a sute de turişti - foarte mulţi dintre aceştia, chinezi şi ruşi - care aveau la dispoziţie tone de mâncare diversă, ce avea să se epuizeze rapid.

A fost o experienţă contradictorie, pe care mărturisesc că nu am dus-o până la capăt, alegând să ne retragem, pregătindu-ne pentru ziua spirituală ce avea să urmeze: trei temple fabuloase, în frunte cu celebrul Angkor Wat.