Fiind prima mea întâlnire cu adevărata Africa, m-am dus pregătită: am scos 700 lei din buzunar şi mi-am făcut vaccinurile (4 în 2: febră galbenă, tetanos, difterie, poliomielită). Sunt valabile 10 ani. Dincolo de măsura de precauţie, se prea poate să nu vă fie permis accesul în ţară dacă nu aveţi cu voi carnetul galben care atestă vaccinarea. Şi încă un lucru bine de ştiut: nu trimiteţi paşapoartele la Budapesta, împreună cu 60 dolari, pentru viză, chiar dacă şi pe site-ul MAE scrie asta. M-am conformat eu, pentru ca la destinaţie să aflu că românii nu mai au nevoie de viză.
Tot ca măsură de siguranţă am ales să ne cazăm la un resort cu renume. Mă temeam să nu dorm la un loc cu vreo reptilă sau să-mi lipsească confortul de a mânca măcar atât cât să nu înţepenesc de foame. Am zburat bine, am ajuns la timp şi în siguranţă, însă nu am văzut nimic, era beznă totală pe străzi... sau uliţe, mai degrabă.
Cum am ajuns în camera de hotel, am dat telefonul de la miezul nopţii. La room service. Şi am mers la sigur: am luat un shot de colesterol - creveţi pane şi cartofi prăjiţi, gândind că nu au cum să nu-i nimerească. Puţin mai lipsea până să mă ia somnul când am auzit o bătaie ruşinată în uşă. Şi-au făcut apariţia doi băieţi, pe cât de înalţi şi impunători, pe atât de timizi şi stingheri. S-au proptit în cadrul uşii, muţi. Cămăşile lor care au fost odată albe, sugrumate cu cravate, vestele negre peticite şi pantalonii roşi de căldură, contrastau puternic cu camera luxuriant decorată. Nu îndrăzneau să intre şi-şi dădeau copilăreşte coate care să facă primul pas. N-au nimerit exact comanda, dar măcar au adus-o în cantitate dublă faţă de ce cerusem. Au aşezat-o pe măsuţă cu o candidă stângăcie şi s-au repezit să plece. Când am întrebat dacă plătim cash sau trecem nota pe cameră, s-au uitat unul la altul, au ridicat din umeri şi n-au ştiut ce să răspundă. Păream a fi primii lor clienţi. Au plecat împreună şi tot aşa s-au şi întors, de data asta însă cu un petic de hârtie în palma decolorată pe care se citeau limpede liniile. Când au văzut că le lăsăm câţiva dalasi peste, au făcut ochii mari şi au salutat timid din cap în drum spre ieşire.
Mai târziu am aflat că salariul în Gambia este contravaloarea a 100 dolari şi că nu se prea poartă bacşişul. Cu toate astea, cei care au un salariu garantat nu sunt foarte mulţi, majoritatea îşi câştigă existenţa din pescuit, creşterea animalelor sau turism... sexual. Dar cine sunt eu să judec? Şi de ce aş face-o? Adevărul e că băieţii ăştia par a se hrăni cu steroizi şi e păcat să nu se bucure puzderia de tinere pensionare, venite exact pentru asta, de aşa frumuseţi. Câştigul pare reciproc, măcar la prima vedere.
A doua zi, încântată de nisipul auriu care se întindea până la uşa camerei cu vedere la ocean, am mers la micul dejun şi am ales ce părea mai comestibil: cubuleţe de unt, croissante şi multă apă îmbuteliată - ca să păcălesc senzaţia de foame.
Plaja... o splendoare! Umbrele din paie legate sus cu un moţ, saltele colorate, hamace făcute din plasă de pescuit, nisip de culoarea pietrelor de mare, meduze, femei care poartă pe cap tăvi de dimensiuni proverbiale încărcate cu mango, papaya şi banane, chioşcuri improvizate pe tejghelele cărora se storc fructe proaspete, vântul uşor care bate în ritmul dat de instrumentele de percuţie lovite cu pricepere de câţiva tineri, un anunţ ce pare anacronic care ţipă: FREE WI-FI, o gaşcă mare de băieţi cu pielea de culoarea ciocolatei amărui ce bat mingea pe tivul mării, iar Oceanul Atlantic, cu apucăturile lui isterice şi apa degerată, te ţine la mal ca să te bucuri din plin de soare.
Plimbându-mi paşii prin nisip, am dat de-un rând de baobabi care stăteau fermi în picioare şi de 2-3 aplecaţi la pământ. Din "copacul vieţii" se obţine un nectar cu multiple beneficii: e un foarte bun digestiv, antioxidant şi stimulator pentru imunitate. Gustul e uşor acrişor şi aduce cu un amestec de pere, citrice, parcă caramel şi o urmă de vanilie. Mmmm, ce-ar merge un pahar acum, în adierea vântului, aşezată pe chaise longue-ul care stă în drumul animalelor lăsate parcă de izbelişte pe faleză!
În schimb, cum am ieşit pe poartă, a tăbărât pe mine o maimuţă şi mi-a furat geanta de pe umăr. Panică! Na, Sabina, te plângeai de prea multă linişte! Paşapoartele, cardul, banii, totul era înăuntru. După ce a smuls din poşetă singura banană pe care o aveam, mi-a azvârlit-o cu sictir la picioare. După ea, m-au înghesuit alte 2-3-4-5-10 maimuţe. Am împărţit cu ele frăţeşte alunele, până când una, mai şireată, mi-a luat punga cu totul şi s-a făcut nevăzută. Urât caracter au maimuţele astea!
Furaţi de poveştile proaspătului nostru prieten, tată a cinci copii şi soţul unei doamne rele de gură, nici nu ne-am dat seama când am ajuns la Crocodile Pool, un lac în care se camuflau perfect vreo 80 crocodili neîngrădiţi. Nu-mi apreciaţi curajul, cred că e mai degrabă inconştienţă sau naivitate. Dacă mi-a spus omul că nu e niciun pericol, eu l-am crezut şi mi-am văzut liniştită de plimbarea printre aligatorii cu gurile căscate. Când ne-a încurajat să atingem unul şi să ne pozăm cu el, chiar am crezut că va fi o fotografie care va face înconjurul lumii. Dar nu s-a lăsat cu sânge şi chiar nu-mi explic de ce. O fi mâncat un elefant înainte sau chiar nu prezint nici urmă de interes?
Mâncare? Am zis "mâncare"? "Caramba, do you know a restaurant around here where we can eat something traditional?" După o scurtă raită dată cu maşina, ne-a arătat o terasă ce părea dedicată străinilor: era plină de foşti turişti care şi-au legat bătrâneţea de tineri şi tinere localnice şi nu s-au mai întors acasă. S-a aşezat cu noi la masă, l-am lăsat pe el să comande primul ca să vedem ce alege, şi, în sfârşit, am mâncat şi noi ceva fără silă. Tradiţional, adică orez şi peşte peste care au trântit un sos gălbui ce n-aduce cu nimic. Dar, dacă pui piri piri, sosul lor minune, incendiar, începe brusc să capete gust.
N-am mai ajuns până-n capitală - în Banjul, nu pentru că e la preţuri exclusiviste transportul pe continentul mamă, ci pentru că ne-a cucerit Serekunda, un centru urban în care poţi să vezi wrestling - sportul naţional, fete în uniformă ieşind de la facultate, garaje transformate în saloane de înfrumuseţare, magazine sau restaurante, piaţa de fructe, arbori de bumbac, o mare aglomeraţie formată din bărbaţi care muncesc ca nebunii şi de femei care după ce au născut în medie 4 copii par că n-au altă preocupare decât aspectul lor fizic... Oare de aici se trage vorba lui Caramba: "Happy wife, happy life"? Şi formula "boss lady" cu care mi se adresau toţi bărbaţii? Acum mi-e clar, ştiu de frica femeilor, nu fac nimic fără consimţământul lor.
Plimbarea pe râul Gambia, cu mangrove de-o parte şi de alta, cu vulturi care se învârteau în cerc deasupra noastră, cu grămezi de oysters prinse de tulpinile mangrovelor, ale căror frunze sunt fierte pentru a obţine vopsea textilă, precum şi întâlnirea cu o nouă bandă de maimuţe-pirat care ne-a atacat barca şi ne-a lăsat fără rezervele de mango, a fost o experienţă de neratat.
Gambia a fost primul meu contact cu adevărata Africa şi l-am păstrat în gând drept primul loc de pe pământ care m-a făcut să mă simt cu adevărat liberă: contactul nestingherit cu natura, simplitatea traiului, oamenii calzi, deschişi şi solidari care nu te lasă nicio clipă să încerci senzaţia de teamă sau pericol, totul m-a făcut să vreau să mă întorc cândva. În Gambia, căci Africa e deja pe listă pentru următoarea călătorie.
E, şi mă ştiţi, n-am putut pleca fără suveniruri, aşa c-am luat pentru aducerea aminte: un dinte de crocodil prins pe un şnur - nu l-am putut refuza pe cel mai adorabil copil-vânzător, scoici şi monede pe spatele cărora tronează câte un exemplar din păsările lor rare, o sticluţă cu piri piri şi muuulte fotografii, suficient cât să-mi terorizez soţul.
Toţi cei cu care am intrat în vorbă ne-au zis că suntem primii români pe care îi întâlnesc. Vă rog, nu lăsaţi lucrurile aşa, mergeţi pe coasta de vest a Africii, clima tropicală e ca o mângâiere când la noi loveşte frigul, plajele sunt adevărate universuri, iar atmosfera o întoarcere în timp care merită, fără doar sau poate, trăită!
