Nu ştiu

Toate casele pe care le visez sunt departe,
departe e glasul mamei
care mă cheamă la masă, dar eu alerg spre câmpul de grâu.

Suntem departe ca mingea care n-ajunge în poartă
ci o ia spre cer, suntem vii
ca termometrul care este precis numai când
îl privim.

Realitatea de la distanţă mă-ntreabă în fiecare zi
ca pasagerul necunoscut când se trezeşte la mijlocul drumului
întrebând, Ăsta e autobuzul?
Eu răspund Da, însă gândesc Nu ştiu,
nu ştiu oraşele bunicilor tăi
care vor să lase în urmă ce au descoperit, bolile,
vindecările prin răbdare.

Visez o casă pe dealul nostalgiilor noastre,
să privesc valurile mării desenându-ne
cardiograma căderilor, a iubirilor,
felul în care oamenii cred pentru a nu se scufunda,
felul în care fac paşi ca să nu fie uitaţi.

Sunt departe cocioabele unde ne adăposteam de furtună
şi de durerea căprioarelor murind sub ochii vânătorilor
mai mult singuri decât înfometaţi.

Clipa de la distanţă mă-ntreabă zi de zi
Aceasta e fereastra? Aceasta e viaţa? eu spun
Da, însă gândesc Nu ştiu, nu ştiu dacă
păsările vorbind vor rosti şi altceva decât Cerul.

(în perioada 1 ianuarie 2021 - 1 aprilie 2021, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)