Opus Paramirum - Principiile artei medicale

Citiţi cuvântul introductiv al acestei cărţi.


Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim s-a născut în 1493, într-un sat în apropiere de Zurich. La vârsta de şaisprezece ani a fost trimis să studieze la Universitatea din Basel. A fost instruit apoi de celebrul Johannes Trithemius de Spanheim, abatele mănăstirii Sfântul Iacob din Wurzburg (1461-1516), unul dintre cei mai renumiţi maeştri în magie, alchimie şi astrologie şi, sub îndrumarea acestui profesor, au fost cultivate îndeosebi înclinaţiile sale pentru ştiinţele şi practicile oculte. Îşi continuă munca de cercetare în laboratorul bogătaşului Sigismund Fugger, la Schwatz, în Tyrol.

Mai târziu, Paracelsus a călătorit foarte mult. A vizitat Germania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Danemarca, Suedia şi Rusia; se spune că a ajuns şi în India. Într-una din aceste expediţii, a fost luat prizonier de către tătari şi dus la Han, al cărui fiu l-a însoţit după aceea la Constantinopol. În perioada captivităţii, Paracelsus fost iniţiat în învăţăturile secrete ale Orientului: concepţiile sale referitoare la cele şapte principii ale omului, la proprietăţile corpului astral sau la spiritele naturii erau total necunoscute pe vremea aceea în Occident.

Ajuns în Italia, Paracelsus s-a înrolat în calitate de chirurg militar şi a participat la multe expediţii, întâlnind cu această ocazie o cazuistică medicală foarte bogată. Întors în Germania, devine repede celebru datorită tratamentelor reuşite pe care le-a aplicat. În 1527 a fost numit de către Consiliul Orăşenesc al oraşului Basel profesor de medicină şi chirurgie. Prelegerile sale nu constituiau, ca acelea ale colegilor lui, doar repetarea ideilor lui Galen, Hipocrate şi Avicenna, ci invitau la observaţie şi experiment, redefinind practic rolul medicinei şi al medicului.

În perioada 1529-1530 se stabileşte la Nürenberg. În 1535 este invitat la Salzburg de către prinţul palatin, ducele Ernst de Bavaria, care era un mare iubitor de ştiinţe oculte. Aici, Paracelsus a cules roadele indelungatelor sale eforturi şi faima lui a început să fie cunoscută în tot mai multe locuri. La 24 septembrie 1541 moare, după o scurtă suferinţă, la vârstă de patruzeci şi opt de ani, într-o cămăruţă a hanului "Calul Alb", iar trupul i-a fost îngropat în cimitirul Sfântul Sebastian.

Opera

Paracelsus nu a scris prea mult. În mod obişnuit, el dicta ceea ce dorea să-i înveţe pe discipolii săi şi astfel cea mai mare parte a lucrărilor lui a ajuns în posesia acestora; numai câteva au fost publicate în timpul vieţii sale. Cărţile tipărite, în număr de şapte, au alcătuit De Grandibus et Compositionibus Receptorum et Naturalium, Basel, 1526, şi Chirurgia Magna, apărută la Ulm în 1536. Celelalte scrieri au devenit cunoscute publicului numai după moartea sa. J. Huser a adunat şi examinat critic toate scrierile autografe ale lui Paracelsus şi manuscrisele originale ale discipolilor săi şi le-a publicat la Colonia, într-o ediţie generală, între anii 1589 şi 1590 (106 lucrări au fost cuprinse în această ediţie)

Pentru publicul român, Paracelsus este mai ales cunoscut pentru scrierile sale despre alchimie. Însă, geniul acestui autor, pe cât de misterios pe atât de clar şi riguros, a adus o serie de contribuţii şi în domeniul medicinei. Paracelsus, printre altele, este considerat părintele toxicologiei moderne, el fiind primul care a pus în discuţie efectul exercitat de substanţe asupra corpului uman, susţinând în premieră utilizarea substanţelor chimice şi a mineralelor în medicină.

Concepţia sa hermetică era aceea că boala şi sănătatea din corp se bazează pe asemănarea dintre om (microcosmos) şi Natură (macrocosmos). Având o abordare foarte diferită faţă de metodele practicate din Antichitate şi până în epoca sa, Paracelsus a pus un accent fără precedent în ştiinţa medicală asupra observaţiei şi experimentului, redefinind practic atât rolul medicului cât şi pe cel al medicinei ca artă.

Paracelsus rămâne o figură renascentistă de mare complexitate, cercetările sale asupra alchimiei, medicinei, cosmologiei, astrologiei etc, precum şi personalitatea sa controversată fiind încă aduse în discuţie în universităţi şi în diferite cercuri culturale din Europa secolului XXI. Potrivit lui Paracelsus toate funcţiile organice au la bază activitatea unui principiu universal de Viaţă. Acest principiu acţionează în toate formele - încet sau repede, perceptibil sau imperceptibil, conştient sau inconştient, normal sau anormal - în funcţie de constituţia formelor în care îşi manifestă prezenţa. Câtă vreme caracterul (spiritul) unei entităţi este menţinut, viaţa acţionează în acea calitate ca un întreg, dar dacă forma este distrusă şi îşi pierde caracterul, ea se manifestă în alte forme. Spiritul este centrul care atrage principiul vieţii; dacă spiritul şi-a lepădat forma, viaţa va fi atrasă spre alte centre.

Dacă activitatea principiului de viaţă se desfăşoară într-o formă, în condiţii normale şi neîmpiedicată de vreun obstacol, o asemenea stare se numeşte "sănătate". Dacă activitatea lui este împiedicată de o cauză oarecare şi acţionează anormal, o asemenea stare se numeşte "boală".

Acestui principiu de viaţă Paracelsus îi dă numele de Archaeus. Acesta nu este o substanţă materială în accepţia obişnuită a termenului, ci o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă.

"Archaeus sau Liquor Vitae constituie omul invizibil. Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atât timp cât rămâne în acesta. Omul interior este, ca să spunem aşa, umbră sau dublură corpului material. El este eteric prin natura sa, cu toate că posedă substanţă; el îndrumă dezvoltarea, formarea şi descompunerea formei în care este conţinut. El este partea cea mai nobilă din omul fizic". (De Generatione Hominis)


În măsura în care nimic nu poate fi înţeles fără o cunoaştere a începuturilor şi a lucrurilor necesitate de acestea, este potrivit să închin această carte numită Paramirum în cinstea voastră, doctore Joachim von Watt, fiindcă numai dumneata susţii fiecare drum ce duce spre adevăr, precum şi pe aceia care îl străbat.

Într-adevăr, este potrivit să alegem o astfel de cale acum pentru a clarifica erorile medicale, fiindcă medicina este un domeniu în care laurii purtaţi de tine sunt binemeritaţi, tu fiind preţuit în rândul medicilor patriei noastre, Confederaţia elveţiană: de aceea, tu eşti pe bună dreptate indicat ca judecător al acestor subiecte. Fiindcă mă aştept şi ştiu că nu eşti părtinitor în astfel de lucruri, din moment ce nu eşti interesat nici de evitarea erorii şi nici de agăţarea de adevăr.

Prin urmare, sunt hotărât să mă opresc asupra acestor chestiuni din respect pentru tine şi să nu pierd zadarnic timpul pe care îl petrec acum în St. Gallen, ci mai curând să stârnesc laude şi recunoaştere pentru tine în chestiunile naturale, astfel încât tu şi cu mine să nu fim daţi uitării în rândul celor mulţi care slujesc medicina. Într-adevăr, tu, care nu eşti doar un păstrător al adevărului şi nu eşti cel mai neînsemnat părtaş la adevăr şi la afirmarea acestuia în raport cu ceea ce este veşnic - tu nu ar trebui să fii socotit un păstrător mai puţin însemnat al adevărului în probleme ce ţin de corpul în care sălăşluieşte ceea ce este veşnic.

De aceea, pe bună dreptate îţi dedic ţie această operă paramirană a mea, care începe după cum urmează.


Înainte de toate, medicul trebuie să ştie că fiinţa omenească este alcătuită din trei substanţe. Căci, deşi fiinţa omenească a fost făcută din nimic, aceasta este totuşi făcută în ceva: acel ceva este împărţit în moduri. Acestea trei alcătuiesc întreaga fiinţă omenească şi sunt însăşi fiinţa omenească şi ea este acestea [trei]; de la ele şi în ele fiinţa omenească îşi are tot binele şi tot răul cu privire la physicum corpus.

De aici rezultă că medicul ar trebui să ştie distribuţia acestora şi să le recunoască alcătuirea, păstrarea şi descompunerea. Căci din acestea trei se constituie întregul, jumătatea şi cea mai mică parte a sănătăţii şi a bolii, prin aceasta stabilindu-se cât de mare este şi cât de multă sănătate predomină, precum şi echilibrul bolii. Căci medicul nu trebuie să nege că boala ţine de echilibru, de număr şi de măsură.

Situaţia fiind de acest astfel, trebuie mai întâi prezentată sursa tuturor acestor lucruri: din ce se nasc ele. Acesta este cel mai necesar subiect în vederea introducerii şi trebuie astfel abordat primul. În plus, moartea intră de asemenea în proces când se ia viaţa de la cele trei, a căror legătură este viaţa şi fiinţa omenească. În consecinţă, din aceste trei substanţe purced toate cauzele, originile şi toată înţelegerea bolilor, precum şi semnele, naturile şi proprietăţile lor şi orice altceva ar avea nevoie să ştie medicul.

Prin urmare, este necesar ca cele trei lucruri să fie recunoscute de către medic şi să fie înţelese în toate proprietăţile lor, ce sunt şi cum însănătoşesc sau îmbolnăvesc oamenii. Căci ţine de domeniul unui singur corp de cunoaştere faptul de a şti dacă fiinţa omenească este sănătoasă şi cum este sau cum devine bolnavă. Fiindcă aşa cum boala se naşte din sănătate, la fel şi sănătatea se naşte din boală. Din acest motiv, medicul trebuie să ştie nu doar originea bolii, dar şi modul în care se reface sănătatea. Însă, medicii au făcut din lumina naturii un lucru netrebuincios, falsificând-o; ei nu au înţeles cele trei substanţe ale naturii, ci în schimb, au respins [natura] şi s-au agăţat de explicaţia oferită de propriile lor minţi, plăsmuind fără lumina naturii.

S-a petrecut astfel, în ciuda faptului că niciun medic nu poate stabili temeiul bolii sau chiar al fiinţei omeneşti fără o mărturie suficientă din partea luminii naturii. Lumina este lumea cea mare. Căci aşa cum aurul este trecut prin foc a şaptea oară, tot astfel şi medicul trebuie să fie încercat prin foc a şaptea oară şi chiar de mai multe ori. Adică focul încearcă cele trei substanţe şi le înfăţişează imaculate şi limpezi, pure şi curate. Ceea ce înseamnă că, dacă focul nu este folosit, nu rezultă nimic încercat sau dovedit. Focul lămureşte toate lucrurile. Adică atunci când impuritatea a dispărut, rămân cele trei substanţe. Medicul este încercat, dar nu ca el să fie pârjolit, ci mai curând arta, teoria şi practica lui sunt botezate prin foc. Fiindcă lucrurile acestea nu se arată ochilor celor ce lucrează pământul: ele nu pot fi percepute în felul acesta. De aceea, focul aduce la vedere ceea ce este ascuns: acesta este modul în care scientia medicinei ar trebui să avanseze.

Rezultă aşadar că Dumnezeu a creat medicina: din acest motiv aceasta stăruie prin foc. Astfel, Dumnezeu l-a creat şi pe medic, ca el să se nască prin foc. Într-adevăr, medicul este născut prin medicină, nu prin sine: de aceea, el trebuie să treacă încercarea naturii, o încercare ce presupune lumea şi tot ce aceasta cuprinde. Iar tot ceea ce îl învaţă natura el trebuie să încredinţeze înţelepciunii sale şi să nu caute nimic în propria sa înţelepciune, ci doar în lumina naturii, iar apoi să deşarte această învăţătură în pivniţa aceluiaşi depozitar.

Medicul este vădit cu operaţiile sale, iar natura este şi ea vădită, nu ascunsă. În acelaşi fel, cauzele sănătăţii şi bolii trebuie să fie vădite şi nu ascunse. De aceea este nevoie mai întâi de foc, în care lucrurile ascunse se fac văzute. Din această vădire se naşte scientia medicinei, fiindcă aceasta stă mărturie în consecinţă. În măsura în care medicul îşi ia fiinţa din medicină - fără de care nu şi-ar putea-o lua, iar aceasta este mai veche decât el, iar el provine din ea şi nu invers -, el trebuie să o contemple şi să înveţe de la ceea ce îl face pe el şi nu de la sine însuşi. Astfel, înţelepciunea, arta, teoria, practica etc. medicului rezidă în însăşi natura remediului, nu în medic. Cu aceasta, s-au spus destule împotriva erorii care nu este fundamentată în natură şi care este mărturisită şi demonstrată doar în modul prezentat aici. Fiindcă magistrul rezidă în foc, iar nu în elev.

Însă ceea ce urmează ar trebui să fie şi mai lesne de înţeles. Nu există nimic în fiinţa omenească care să o transforme într-un medic, chiar dacă posedă praeclarum ingenium: fiindcă ea nu posedă încă nicio artă. Ea este goală precum un cufăr sau un recipient bine asamblat, care este neumplut, dar este potrivit pentru reţinerea oricărui lucru pus în el, precum comoara câştigată prin mâinile noastre. Astfel, praeclarum ingenium este lipsit de orice experienţă sau artă sau înţelepciune medicală. Însă toate cele pe care le învăţăm şi le experimentăm le păstrăm în acest depozit şi le folosim la timpul lor.

Acum, să luăm în considerare două exemple ca să îl înţelegem şi mai bine pe medic. Un exemplu este acesta. Gândiţi-vă la un sticlar - de la cine şi-a căpătat el arta? Nu de la el însuşi: propria raţiune nu este capabilă să ajungă la aşa ceva. Însă de îndată ce acesta a luat obiectele artei sale şi le-a aruncat în foc, lumina naturii i-a arătat sticla. Arta a fost cuprinsă în acele recipiente. La fel este şi în cazul medicului. Astfel, urmează al doilea exemplu. Un tâmplar clădeşte o casă: el poate inventa aceasta singur din propria sa înţelepciune dacă are lemn şi o secure. Însă medicul nu poate face la fel. Deşi el are medicina şi un pacient, el încă nu posedă scientia şi cunoaşterea lucrurilor necesare. Dar dacă are o secure şi lemne, el ar putea într-adevăr să fie tâmplar. Din acest motiv, el trebuie mai întâi să fie fierar, adică să poată fabrica o secure, după care ingenium-ul său îl va ajuta să se folosească de acesta.

Prin urmare praeclaritas ingenii este un receptacul al medicinei şi al ştiinţei (scientia) acesteia. Însă din foc vine comoara ce va fi conţinută în acest receptacul. Astfel, aşa cum sticlarul şi-a căpătat arta sticlăriei de la foc, întrucât el nu ştia dinainte ce face, dar făcând în acest fel a păstrat arta, tot aşa, focul învaţă înţelepciunea şi arta medicinei, care este încercarea prin care trece medicul.

Este adevărat că cel lipsit de experienţă (adică tot ceea ce nu este născut din natură) nu vrea să-şi recunoască magistrul, ci îşi lasă propria raţiune să slujească ca înţelepciune medicală şi ca temelie medicală pe care să clădească. Aceasta înseamnă şi se numeşte a clădi pe nisip.

Ceea ce este revelat prin foc nu poate fi nici conceput şi nici experimentat fără foc. Fiindcă există două înţelepciuni diferite: una pe care o dobândim prin experienţă şi alta pe care o avem prin îndemânarea noastră. Cea căpătată prin experienţă este, la rândul ei, de două feluri: una este temelia şi magistrul medicului, cealaltă greşeala şi seducţia sa. Prima este cea pe care o primeşte de la foc urmând arta vulcanică a transmutării, fixării, exaltării, reducţiei, perfecţiei şi lucrurile asemănătoare ce ţin de aceasta. În această experienţă se găsesc cele trei substanţe, adică speciile şi natura şi proprietăţile aflate în întreaga lume, cuprinse în toate naturile. Cealaltă înţelepciune este cea în care se iveşte ceva fără experienţa mai sus pomenită. Ceea ce la un moment dat s-a dovedit a fi de un fel, nu se dovedeşte întotdeauna a fi de acest fel - este vorba de sprijinirea, temelia şi construcţia pornind de la o astfel de experienţă. Eroarea se sprijină pe o zidire fără temelie, eroare ce este poleită cu sofisme născocite. Dacă cel care susţine o astfel de cunoaştere s-ar gândi la ea, s-ar putea întreba: cine este cel care îţi oferă această informaţie? Este persoana aceea. Şi cine i-o oferă? Ei bine, altcineva. Şi tot aşa, mergând înapoi până la primul de la care o au toţi ceilalţi. De aceea, se ajunge la vulcanus şi spagiricus şi aşa mai departe.

Să se ştie că nu ar trebui să fim instruiţi de acest soi de zvonire sau de tălmăcire a remediului. Mai curând, ar trebui să întrebăm cum s-a întâmplat instruirea celui dintâi? Să facem şi noi la fel. Să ne înveţe şi pe noi acela care l-a învăţat pe el. Natura in vulcano ar trebui să ne fie învăţătoare de asemenea. Căci atunci când cineva spune: "Fă cutare lucru şi vei fi mântuit", trebuie să ştim cine este cel care a spus-o. Aşa se ajunge la cel care este mântuirea per se, temelia adevărului. Tot aşa şi în cazul nostru: dacă nu pătrundem în remediul propriu-zis - care este natura ca artă - nu vom fi medici. Căci dacă doresc ca temeiul să fie stabil şi rodnic, atunci nu trebuie să vorbesc despre lucrurile nevăzute, ci mai curând despre lucrurile care pot fi văzute. Fiindcă medicul este vrednic de laudă multă, căci noi suntem cei care l-am văzut pe Dumnezeu înaintea ochilor noştri, ascultându-l pe mântuitorul nostru ca temelie a adevărului. Însă remediul este şi mai clar prezent înaintea noastră şi ar trebui să îl primim în mod vădit şi nu prin vis, în mod palpabil şi nu ca pe o umbră. Totuşi, aceste lucruri au fost prezentate ca ceva nevăzut de către cei care nu au avut ochii de foc. De aici a apărut eroarea pe care se sprijină medicina fără temei. Este greu de crezut că în fiinţa omenească există patru umori cu tot ceea ce se spune că ţine de ele: aceasta este o chestiune de credinţă. Astfel, medicina nu ar trebui să fie întemeiată pe credinţă, ci mai curând pe proprii noştri ochi. Numai boala şi mântuirea sufletului ţin de credinţă. Toată medicina corpului este în mod vădit în afara întregii credinţe.

Însă cu aceste erori se întâmplă în acelaşi fel cu falsa credinţă: nu toţi cei care spun "Doamne, Doamne" sunt auziţi, şi anume dacă nu eşti medic, dar te porţi ca unul, luându-ţi descoperirile şi spunând oamenilor "fă asta" sau "fă aia", cu toate acestea nu vei avea rezultate bune. Fiindcă nu vei fi recunoscut de către medicină. Tu nu eşti adevăratul păstor al acestor oi. Într-adevăr, medicina spune cu dreptate: "Nu te recunosc". Fiindcă cei bolnavi trebuie să aibă medicul pe care de asemenea îl recunosc, fiindcă acesta a fost creat pentru ei. De aceea, pentru cel care are într-adevăr chemare de medic, medicina răsare din pământ şi aceasta îl recunoaşte pe el şi este împuternicită să-l învestească şi să-l respingă. Din acest motiv, trebuie să recunoaştem şi să ştim cele trei substanţe, care nu răsar din minţile noastre, nu din zvonuri, ci din cunoaşterea experimentală a alcătuirii naturii ca temelie a unei astfel de calificări. Căci fiinţa omenească este învăţată de lumea cea mare şi nu de fiinţa omenească. Aceasta este concordanţa care întregeşte medicul. Aceasta are efect atunci când el înţelege lumea şi fiinţa omenească din ea, care sunt într-adevăr acelaşi lucru şi nu două lucruri diferite, aşa cum voi arăta în amănunţime mai departe.


Trei sunt substanţele care oferă fiecărei fiinţe sau lucru propriul său corpus. Adică fiecare corpus constă în trei lucruri. Numele acestor trei lucruri sunt sulphur, mercurius şi sal. Când aceste trei lucruri sunt puse laolaltă, avem ceea ce se cheamă corpus şi acestora nu li se adaugă decât viaţă şi ceea ce ţine de aceasta. Astfel, când iei în mână un corp, ţii în mod nevăzut trei substanţe într-o singură formă. Este necesar să vorbim despre acestea trei. Fiindcă acestea sunt trei substanţe într-o singură formă şi ele dau şi produc sănătate întru totul. Astfel, dacă ţii în mână un lemn, ai înaintea ochilor un singur corp. Însă această cunoaştere nu-ţi este de folos: acelaşi lucru este ştiut şi văzut chiar şi de către ţărani. Tu trebuie să studiezi şi să înveţi până când eşti sigur că ai în mână sulphur, mercurius şi sal.

Astfel, tu trebuie să ai cele trei lucruri în mod vizibil, tangibil şi real, fiecare separat de celălalt. În acest punct, tu ai ochii cu care medicul trebuie să vadă. Tu trebuie să ai astfel de ochi pentru a percepe la fel de clar în timpul vederii ca şi ţăranul care vede bucata brută de lemn. Să fie acesta, de asemenea, un exemplu pentru tine că la fel trebuie să recunoşti şi fiinţa omenească în cele trei lucruri precum recunoşti lemnul: tu ai fiinţa omenească înaintea ta în acelaşi fel. Dacă ai oasele fiinţei omeneşti, tu ai obiectul tău în acelaşi fel ca şi ţăranul. Dar dacă ştii sulful corpului omenesc în particular, mercurul omenesc în particular, sarea omenească în particular, tu ştii cu adevărat ce este osul, iar dacă este bolnav, [ştii de asemenea] ce îl îmbolnăveşte sau îl chinuie astfel şi din ce cauză suferă. Aşadar, a vedea ce este la suprafaţă este specific ţăranului; a vedea ce este în interior, adică ce este ascuns, este specific medicului.

Întrucât lucrurile trebuie să devină vizibile şi întrucât fără această vizibilitate medicul nu este desăvârşit, natura trebuie adusă în punctul în care să se arate. Astfel, gândiţi-vă în ce fel de ultima materia trec lucrurile şi în cât de multe. În tot atât de multe genera vei găsi cele trei substanţe deosebite una de cealaltă. Ţăranul nu recunoaşte acest lucru, însă medicul îl recunoaşte. Experimentator-ul nu-l recunoaşte nici el: medicul îl recunoaşte. Mintea cufundată în eroare nu îl recunoaşte de asemenea: medicul îl recunoaşte. Deoarece medicul trebuie întâi de toate să cunoască cele trei substanţe şi toate proprietăţile lor din lumea cea mare, fiindcă atunci medicul a stabilit acest lucru şi în fiinţa omenească. Fiindcă atunci el va şti ce ţine în mâini şi ce ţine de puterea sa.

Pentru a dobândi cunoaşterea lucrurilor, începeţi cu lemnul: este un corp. Daţi-i foc: ceea ce arde este sulphur. Ceea ce scoate fum este mercurius. Ceea ce se face cenuşă este sal. Arderea aceasta zdruncină înţelegerea ţăranului; însă medicul începe să capete de la ea ochi de medic. Astfel, în lemn se află trei lucruri, nici mai multe, nici mai puţine; fiecare separat de celelalte. În plus, se poate spune despre acestea trei că toate lucrurile le au pe cele trei; şi chiar dacă nu se arată ochilor într-un singur mod, arta le dezvăluie aducând lucrurile la un anumit punct şi făcându-le să fie vizibile. Fiindcă ceea ce arde este sulphur. Nimic altceva nu arde decât sulphur. Ceea ce apare ca fum este mercurius; nimic altceva nu este sublimat în afară de mercurius. Ceea ce se transformă în cenuşă este sal: nimic nu se transformă în cenuşă dacă nu este sal.

Lucrul care se face cenuşă este o substanţă: o bucată din materia din care este făcut lemnul. Şi cu toate că ţine de ultima materia şi nu prima materia, totuşi stabileşte prima materia a cărei ultima subzistă în corpul viu. Deşi lucrurile stau astfel, nimeni nu vede în corpul viu altceva decât vede ţăranul. Cu toate acestea, separaţia dovedeşte substanţele. Prin urmare, eu nu vorbesc aici despre prima materia, fiindcă nu am intenţia să mă ocup aici de philosophia, ci mai curând de medicina. Astfel, ce se spune despre sare poate fi ştiut despre fum: aceasta fixează mercurul care este ridicat şi sublimat prin foc; şi chiar dacă prima materia a sa nu este vizibilă aici, ultima materia a celei dintâi [substanţe] este într-adevăr vizibilă. Aşadar, mercurius este a doua substanţă a lucrurilor. Astfel, ceea ce arde şi pare ca de foc pentru ochi este sulphur: acesta se mistuie pe sine, fiindcă este volatil. Ceea ce este prezent atunci când focul arde este de asemenea o substanţă; iar acesta este al treilea lucru care întregeşte corpul.

Astfel, poate fi dedusă teoria referitoare la ce sunt sulphur, mercurius şi sal, referitoare la ce este prezent în lemn sau în alte lucruri; iar un lucru de acest fel poate fi considerat microcosmos. Astfel, ai fiinţa omenească al cărei corp nu este altceva decât sulphur, mercurius şi sal. În aceste trei lucruri constă sănătatea sa, boala sa şi tot ceea ce ţine de aceste lucruri. Şi întrucât nu există mai mult de trei, toate bolile sunt cauzate de cele trei, nu de patru humores, qualitates sau orice altceva de acest gen. Şi cu toate că nu toate lucrurile ard - piatra, de pildă, nu arde -, totuşi, alchimia dovedeşte că acestea pot fi pregătite astfel încât să ardă; acelaşi lucru este valabil pentru metale şi toate celelalte lucruri considerate inflamabile. Şi chiar dacă multe lucruri nu pot fi sublimate, totuşi arta stabileşte faptul că ele pot fi aduse în acel punct. Acelaşi lucru este valabil pentru sal. Fiindcă ceea ce nu vede ţăranul intră în domeniul artei, astfel încât să fie adus înaintea ochilor. Aceasta este scientia separationis. Recunoaşterea acestor lucruri produce arta mai sus pomenită: aşa este în cazul tuturor lucrurilor.

Pentru a aborda proprietatea, natura şi fiinţa din cele trei, ele ar trebui să fie studiate mai departe fiindcă ţine de natură să fie bazată fie pe mercurius, fie pe sulphur, fie pe sal, indiferent dacă este vorba de bine sau de rău, de sănătate sau de boală. Fiecare substanţă îşi are proprietatea sa: dacă se combină într-un corpus, proprietăţile apar laolaltă sub o singură formă, însă ar trebui înţelese în adevărata lor substanţă şi nu după simţul comun. Fiindcă proprietăţile lor sunt bune, iar dacă nu sunt prezente, apare boala. Acum poţi vedea ce lipseşte în substanţă, fiindcă diminuarea uneia înseamnă adăugarea celeilalte. Există tot atât de multe boli câte proprietăţi sunt, atât de mare fiind numărul bolilor.

Referindu-ne la proprietăţi, se cuvine să explicăm prima materia. Totuşi, în măsura în care prima materia mundi a fost fiat-ul, cine îşi va asuma sarcina să explice fiat-ul? Dar datorită focului vulcanus-ului avem ceva prin care putem să le explicăm pe primele trei, şi anume prin sulf, adică substanţa primară numită sulphur în măsura în care sunt compatibile, prin argint viu, substanţa primară numită mercurius, tot prin intermediul unei astfel de comparaţii, şi prin sare, substanţa primară numită sal, fiindcă efectul este comparabil.

Şi chiar dacă lucrurile acestea sunt spuse cu referire la lumea cea mare, ele pot fi înţelese şi în privinţa lumii celei mici, însă cu diferenţa că fiinţa omenească îşi are prima materia în limbus: care a fost sulphur, mercurius şi sal al celor patru elemente care s-au combinat pentru a alcătui fiinţa omenească. Aşadar, medicul trebuie să ştie că toate bolile rezidă în cele trei substanţe şi nu în cele patru elemente. Puterea elementelor sau ce sunt ele nu priveşte medicina cauzelor referitoare la humores: acestea sunt matres. Semnificaţia acestui lucru va fi explicată la capitolul respectiv. Aşadar, medicul trebuie să înţeleagă şi să recunoască numai cele trei lucruri, fiindcă în ele se află sursele tuturor bolilor.

Dar, în măsura în care fiinţa omenească nu vede aceste lucruri când este plină de viaţă, ci mai curând atunci când se află într-o stare de distrugere, fiinţa omenească trebuie să se ferească de lucrurile care sunt distruse. Acestea sunt preţioase şi frumoase în fiinţa omenească atât timp cât sunt vii şi sănătoase. S. sau M. sau SS. nu sunt bolnave atât timp cât sunt în viaţă, ci de îndată ce sunt spulberate. De aceea, este bine să le purtăm de grijă când încep să se distrugă. Să luăm în considerare carbunculul: acesta este minunat şi splendid şi cu o natură încântătoare. Este alcătuit doar dintr-un S., un M. şi un SS. Dacă este descompus, se poate recunoaşte că este în aceste lucruri: un lucru necreat atunci când este lipsit de viaţă. De aceea, trebuie să acorzi viaţă lucrurilor, astfel încât să nu mai vezi aceste trei lucruri: Viaţa este un acoperământ de acest fel, care ascunde lucrurile. Să ne gândim la fiinţa omenească, cât de frumoasă este în viaţă, dar cât de respingătoare este în moarte. În plus, indiferent care organ sau care parte omenească moare, uitaţi-vă cum se dezintegrează în cele trei substanţe într-un mod ce poate fi recunoscut, văzut şi observat. Aşa este în moarte; aşa este în viaţă, deşi în viaţă este zugrăvit şi împodobit. Tot aşa şi cu cedrul: încântător cât este în viaţă; dar când este cuprins de foc, lucrurile ascunse de viaţă se fac vădite. Şi la fel în cazul tuturor celorlalte lucruri.

Toate aceste lucruri care permit demonstraţii de multe feluri, trebuie înţelese doar în raport cu sursele din interiorul lor, din care se nasc bolile. Căci, atât timp cât cele trei lucruri sunt acolo şi nu sunt separate, sănătatea este bună. Dar când sunt separate, are loc o diviziune şi o despărţire fatală: un lucru putrezeşte, celălalt arde, iar al treilea îl îndepărtează pe altul. Aici se află începuturile bolii. Căci atât timp cât corpus-ul persistă ca un întreg, nu există nicio boală; dar acolo unde nu este astfel, unde este divizat, acolo începe lucrul despre care medicul trebuie să fie bine informat. În acelaşi fel, dacă douăzeci de oameni sunt uniţi laolaltă şi tu îi cunoşti pe toţi, poţi fi sigur în continuare că, de îndată ce s-au separat, vei spune: "A plecat fiecare pe drumul său". Îşi vor pierde calitatea pe care ştiai că o au. Tot aşa şi acolo trebuie să ştim toate aceste lucruri; şi numai prin dezintegrare ajungi să ştii lucrurile care s-au dezintegrat. Când acest lucru se petrece, ce altceva să fie decât începutul morţii? Este distrugerea întregului imperiu.

Pentru ca în încheierea acestui capitol să înţelegi motivul prezentării făcute, voi repeta că lucrul acesta este vădit doar în S., M. şi SS.: acestea sunt substanţele; şi cu toate că sunt ascunse în viaţă, atunci când viaţa dispare, ele devin vizibile. De aici, ar trebui să înţelegi genera şi toate species acestora în forma în care apar toate. Iar dacă are loc vreo boală, fie că este una sau două sau mai multe, tu ar trebui să poţi spune: aceea este boala, iată ce a provocat-o.

Astfel, aşa cum s-a văzut în exemplul unităţii alcătuite din mai mulţi membri, dacă aceasta este dezagregată, ar trebui să spui: acela sau aceia au făcut-o în felul cutare sau cutare. Nu ar trebui să spui: cholera, melancholia, phlegma etc. a făcut-o; ci mai curând: "omul" acela a făcut-o. Aşa trebuie să se înţeleagă. Când spui: acela a făcut-o, spui de fapt mai multe şi afirmi mai corect decât dacă ai fi spus: cholera a făcut-o.

Exact în acest fel este boala comparabilă cu omul în toate părţile sale. Fie această recomandare pentru voi, medicilor. Aici se află fundamentele ideii că, dacă există o boală, aceasta trebuie înţeleasă ca un om cu tot ceea ce este specific proprietăţilor unui om: în felul acesta, cuprinzi elementele, cele trei substanţe, cele patru astra, cele patru terrae, cele patru aquae, cele patru ignes, cele patru aeres şi toate conditiones, mores, proprietates şi naturae ale omului fără de care nicio boală nu există. Toate aceste lucruri sunt uitate când scrii de pe poziţia celor patru humores, care nu au nimic de-a face cu elementele, cu cele patru şi cele trei, şi nu au avut niciodată de-a face. Trebuie să se afirme mai curând că fiecare proprietate masculină se găseşte în boală şi că este pe bună dreptate numită om: aşa cum este cu cel născut din limbus-ul perfect, tot aşa este şi cu boala.