Paracelsus / Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim
Opus Paramirum - Principiile artei medicale
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel
Opus Paramirum - Principiile artei medicale
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Cuvânt introductiv
Cuvânt introductiv
Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim s-a născut în 1493, într-un sat în apropiere de Zürich. În copilărie, Paracelsus a căpătat cunoştinţe ştiinţifice de la tatăl său, care i-a predat primele noţiuni de chirurgie şi medicină. El i-a purtat părintelui său un respect deosebit şi a vorbit întotdeauna în termeni elogioşi despre acesta, care i-a fost nu numai tată, dar de asemenea prieten şi magistru.
La vârsta de şaisprezece ani a fost trimis să studieze la Universitatea din Basel. A fost instruit apoi de celebrul Johannes Trithemius de Spanheim, abatele mănăstirii Sfântul Iacob din Wurzburg (1461-1516), unul dintre cei mai renumiţi maeştri în magie, alchimie şi astrologie şi, sub îndrumarea acestui profesor, i-au fost cultivate îndeosebi înclinaţiile pentru ştiinţele şi practicile oculte. Îşi continuă munca de cercetare în laboratorul bogătaşului Sigismund Fugger, la Schwatz, în Tyrol.
Mai târziu, Paracelsus a călătorit foarte mult. A vizitat Germania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Danemarca, Suedia şi Rusia; se spune că a ajuns şi în India. Într-una din aceste expediţii, a fost luat prizonier de către tătari şi dus la han, al cărui fiu l-a însoţit după aceea la Constantinopol. În perioada captivităţii, Paracelsus fost iniţiat în învăţăturile secrete ale Orientului: concepţiile sale referitoare la cele şapte principii ale omului, la proprietăţile corpului astral sau la spiritele naturii erau total necunoscute pe vremea aceea în Apus.
Ajuns în Italia, Paracelsus s-a înrolat în calitate de chirurg militar şi a participat la multe expediţii din acele timpuri. Cu aceste ocazii, el a cules foarte multe date utile, nu numai de la medici, chirurgi şi alchimişti, dar şi din contactele pe care le-a avut cu bărbierii, călăii, ciobanii, evreii, ţiganii, moaşele şi ghicitoarele. A adunat informaţii preţioase, atât din mediile înalte ale societăţii, cât şi din cele de jos, de la învăţaţi, ca şi de la oameni neştiutori de carte. Nu era ceva neobişnuit ca el să fie văzut adesea printre căruţaşi şi vagabonzi, pe drumuri şi prin hanuri, situaţie care i-a determinat pe adversarii săi să-i reproşeze purtarea şi să-l defăimeze. La vârsta de treizeci şi doi de ani, Paracelsus s-a întors din nou în Germania, unde a devenit repede celebru datorită tratamentelor reuşite pe care le-a aplicat.
În 1527 a fost numit de către Consiliul Orăşenesc al oraşului Basel profesor de medicină şi chirurgie, primind un salariu foarte mare. Prelegerile sale nu constituiau, ca acelea ale colegilor lui, doar repetarea ideilor lui Galen, Hipocrate şi Avicenna, lucru obişnuit în medicina din acele timpuri. Concepţiile pe care se întemeiau cursurile sale erau strict personale şi le preda independent de opiniile celorlalţi, culegând aplauzele studenţilor şi şocându-i pe colegii săi prin nerespectarea regulii de a preda doar ceea ce fusese acceptat ca valabil de vechile autorităţi în materie, indiferent dacă învăţătura era compatibilă cu raţiunea şi adevărul.
El a deţinut în acelaşi timp şi funcţia de medic-şef al oraşului Basel. În această calitate, a prezentat consiliului propunerea ca farmaciştii să fie puşi sub autoritatea sa, pentru a-i supraveghea în exercitarea corectă a profesiei şi a-i verifica dacă foloseau doar substanţe pure şi originale, evitându-se astfel ca ei să pretindă sume exagerate pentru medicamente. Urmarea acestei măsuri a fost, aşa cum era de aşteptat, că Paracelsus şi-a atras întreaga ură a farmaciştilor şi a vânzătorilor de medicamente. În acelaşi timp, mai mulţi medici şi profesori, invidioşi din pricina succesului pe care el îl repurta în predarea cursurilor şi în tratarea bolilor, s-au alăturat celor care-l defăimau, susţinând că numirea lui ca profesor la universitate fusese făcută fără asentimentul lor şi că Paracelsus era un străin despre care "nimeni nu ştia de unde vine"; mai mult, nu se ştia dacă el este sau nu "un medic adevărat".
În urma acestei acţiuni, Paracelsus a părăsit Baselul şi s-a stabilit la Nürenberg, în perioada 1529-1530. "Medicii atestaţi" de acolo l-au considerat un vraci, un şarlatan şi un impostor. Ca să dovedească netemeinicia acuzaţiilor ce i-au fost aduse, a cerut consiliului orăşenesc să-i permită să trateze doar pacienţii declaraţi irecuperabili. Medicii i-au trimis spre tratament câţiva bolnavi de elefantiasis, pe care el i-a vindecat într-un timp foarte scurt şi fără să pretindă vreun onorariu. Documente care se referă la acest caz pot fi găsite în arhivele oraşului Nürenberg.
În 1535 este invitat la Salzburg de către prinţul palatin, ducele Ernst de Bavaria, care era un mare iubitor de ştiinţe oculte. Aici, Paracelsus a cules roadele îndelungatelor sale eforturi şi faima lui a început să fie cunoscută în tot mai multe locuri. Însă nu i-a fost dat să se bucure prea mult timp de odihna meritată, căci la 24 septembrie 1541 a murit, după o scurtă suferinţă, la vârsta de patruzeci şi opt de ani şi trei zile, într-o cămăruţă a hanului "Calul Alb", iar trupul i-a fost îngropat în cimitirul Sfântul Sebastian.
*
Paracelsus a lăsat o avere modestă la moartea sa, însă adevărata sa moştenire a constituit-o numărul mare de scrieri. Lucrările lui Paracelsus se disting mai ales prin maniera concisă şi totodată cuprinzătoare în care sunt expuse ideile. Din acest punct de vedere, pot fi comparate cu operele lui Thales, Heraclit, Pitagora, Anaxagora şi Hipocrat.Paracelsus a fost urmat de mulţi discipoli devotaţi. Însă el a avut şi mulţi duşmani, deoarece combătuse şi înlăturase mentalitatea învechită a medicilor ortodocşi şi a filozofilor speculativi din acele timpuri; a venit cu idei noi, care nu au fost bine primite şi şi-a apărat modul de gândire într-un mod mai degrabă agresiv decât elegant.
Ca medic, Paracelsus s-a arătat mult superior colegilor săi de breaslă, obţinând vindecări miraculoase cu pacienţi ce fuseseră declaraţi incurabili de către doctori cu renume - fapt dovedit de Erasmus din Rotterdam, un învăţat renumit şi un martor scrupulos. Printre asemenea pacienţi s-au numărat nu mai puţin de optsprezece prinţi, cărora cei mai vestiţi medici le-au aplicat tratamente rămase fără rezultat. La vârsta de treizeci şi trei de ani, Paracelsus era deja obiectul admiraţiei profanilor, dar şi-a atras mânia medicilor fiindcă trata fără plată pe mulţi din clasele inferioare, în timp ce colegii săi de breaslă pretindeau onorarii exagerat de mari.
El nu a dobândit cunoştinţe stând confortabil şi studiind, aşa cum fac cei mai mulţi oameni de ştiinţă, ci a cutreierat toată ţara pe jos, mergând oriunde se aştepta să găsească ceva folositor:
"Am plecat în căutarea artei mele punându-mi deseori viaţa în pericol. Nu mi-a fost ruşine să învăţ ceea ce mi s-a părut folositor chiar de la vagabonzi, călăi şi bărbieri. Noi ştim că un îndrăgostit va străbate o cale lungă pentru a întâlni femeia adorată; cu atât mai mare va fi dorinţa îndrăgostitului de înţelepciune de a pleca în căutarea divinei sale iubite!"
(Paragranum: Prefaţă).
În alt tratat, Paracelsus adaugă:
"Cunoaşterea pe care suntem îndreptăţiţi să o căpătăm nu este limitată la hotarele ţării noastre şi nu vine după noi, ci aşteaptă să pornim noi înşine în căutarea ei. Nimeni nu devine un maestru al practicării profesiunii sale în propria-i casă şi nici nu va găsi un profesor într-ale secretelor Naturii în cotloanele camerei sale.
Trebuie să căutăm cunoaşterea acolo unde este de aşteptat s-o găsim; atunci de ce ar trebui dispreţuit omul care pleacă în căutarea ei? Cei care rămân acasă poate că vor duce o viaţă mai uşoară şi vor ajunge la o stare materială mai bună decât aceia care călătoresc dintr-un loc într-altul, dar eu niciodată nu voi dori să trăiesc confortabil şi nici să mă îmbogăţesc. Fericirea este mai bună decât bogăţia şi fericit este acela care umblă de colo-colo, neavând asupra lui nimic căruia să-i poarte de grijă.
Cel ce doreşte să studieze cartea Naturii trebuie să calce cu propriile sale picioare peste paginile ei. Studiem cărţile privind literele din care sunt alcătuite; Natura o studiem cercetându-i conţinutul preţios în fiecare ţinut. Fiecare parte a lumii constituie o pagină din cartea Naturii şi toate paginile la un loc alcătuiesc cartea ce conţine marile ei revelaţii".
Cel ce doreşte să studieze cartea Naturii trebuie să calce cu propriile sale picioare peste paginile ei. Studiem cărţile privind literele din care sunt alcătuite; Natura o studiem cercetându-i conţinutul preţios în fiecare ţinut. Fiecare parte a lumii constituie o pagină din cartea Naturii şi toate paginile la un loc alcătuiesc cartea ce conţine marile ei revelaţii".
Paracelsus nu a citit şi nici nu a scris prea mult. Spunea că timp de zece ani n-a citit nicio carte, iar discipolii lui au confirmat că el le dicta lucrările, fără să folosească notiţe sau cursuri. La inventarierea averii rămase după moartea sa, au fost găsite o Biblie, un Comentariu al Bibliei şi o lucrare de medicină. Acestea au fost toate bunurile sale. Înaintea lui Luther, el arsese în public o bulă papală şi, o dată cu ea, scrierile lui Galen şi Avicenna. El spunea:
"Cititul nu te poate face niciodată medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică. Dacă ar fi de ajuns să vorbim latina, greaca şi ebraica pentru a deveni un medic bun, atunci oricine ar putea să-l citească pe (Titus) Livius ar ajunge un mare comandant de oşti. Am început să-mi desăvârşesc arta imaginându-mi că nu există niciun profesor în toată lumea capabil să mă înveţe, şi că a trebuit să capăt eu însumi cunoştinţele în acest scop. Cartea pe care am studiat-o a fost cartea Naturii scrisă de degetul lui Dumnezeu, şi nicidecum pe cea a scribălăilor, căci aceştia aştern pe hârtie fleacurile din capul lor, şi cine poate să deosebească adevărul de neadevăr? Cei care mă acuză se plâng că n-am intrat în templul cunoaşterii pe «uşa oficială». Dar care este adevărata uşă oficială: Galen, Avicenna sau Natura? Eu am intrat pe uşa Naturii: lumina ei şi nu lampa unei farmacii mi-a luminat calea".
Adversarii lui Paracelsus au fost scandalizaţi de faptul că cele mai multe dintre cărţile lui au fost scrise în germană şi nu în latină, cum se obişnuia în vremea aceea. Şi tot în limba germană îşi ţinea şi cursurile. Acest fapt a constituit unul din actele sale cele mai importante, căci, predând în felul acesta, a introdus în ştiinţă o reformă asemănătoare cu cea introdusă de Luther în Biserică. El a dat la o parte limba latină, folosită de secole, fiindcă era încredinţat că un adevăr poate fi exprimat la fel de bine şi în limba ţării în care trăia. Acest act îndrăzneţ a reprezentat începutul gândirii libere în ştiinţă, iar vechea încredere în autorităţi a început să slăbească. Probabil că Paracelsus n-ar fi putut dobândi atâtea cunoştinţe dacă ar fi lăsat ca mintea să-i fie încătuşată de formalităţile inutile ale educaţiei ştiinţifice din acea epocă.
Concepţia lui Paracelsus despre Arta medicală
Potrivit lui Paracelsus, toate funcţiile organice au la bază activitatea unui principiu universal de Viaţă. Acest principiu acţionează în toate formele - încet sau repede, perceptibil sau imperceptibil, conştient sau inconştient, normal sau anormal - în funcţie de constituţia formelor în care îşi manifestă prezenţa. Câtă vreme caracterul (spiritul) unei entităţi este menţinut, viaţa acţionează în acea calitate ca un întreg, dar dacă forma este distrusă şi îşi pierde caracterul, ea se manifestă în alte forme. Viaţa, care este activă în om pe întreaga durată a existenţei sale şi creează funcţiile organice ale corpului său, îşi va manifesta activitatea creând viermi în trupul lui după ce spiritul şi-a abandonat forma. Spiritul este centrul care atrage principiul vieţii; dacă spiritul şi-a lepădat forma, viaţa va fi atrasă spre alte centre.
Dacă activitatea principiului de viaţă se desfăşoară într-o formă, în condiţii normale şi neîmpiedicată de vreun obstacol, o asemenea stare se numeşte "sănătate". Dacă activitatea lui este împiedicată de o cauză oarecare şi acţionează anormal, o asemenea stare se numeşte "boală".
Acestui principiu de viaţă Paracelsus îi dă numele de Archaeus. Acesta nu este o substanţă materială în accepţia obişnuită a termenului, ci o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă. Poate provoca sau vindeca boli în funcţie de condiţiile în care acţionează, după cum poate fi pur sau impur, sănătos sau viciat de alte influenţe. Organismul animal îl atrage din mediul înconjurător şi din hrana pe care o îngurgitează; el poate să-l asimileze sau să-l piardă din nou.
"Archaeus sau Liquor Vitae constituie omul invizibil. Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atât timp cât rămâne în acesta. Omul interior este, ca să spunem aşa, umbra sau dublura corpului material. El este eteric prin natura sa, cu toate că posedă substanţă; el îndrumă dezvoltarea, formarea şi descompunerea formei în care este conţinut. El este partea cea mai nobilă din omul fizic. După cum imaginea unui om este reflectată într-o oglindă, tot aşa forma omului fizic este reflectată în corpul invizibil".
(De Generatione Hominis)
"Archaeus este o esenţă distribuită în mod egal în toate părţile corpului omenesc, atunci când trupul se află într-o bună condiţie de sănătate; el este hrana invizibilă din care corpul vizibil îşi extrage puterea, iar calităţile fiecăreia din părţile sale corespund naturii părţilor fizice pe care le conţine. Spiritus Vitae îşi are originea în Spiritus Mundi. Fiind o emanaţie a acestuia din urmă, el conţine elementele tuturor influenţelor cosmice, fiind aşadar cauza prin care poate fi explicată acţiunea astrelor (forţele cosmice) asupra corpului invizibil al omului".
(De Viribus Membrarum)
"Archaeus este de natură magnetică şi atrage sau respinge alte forţe cu care se armonizează sau nu şi care aparţin aceluiaşi plan. Cu cât un om este mai puţin rezistent la influenţele astrale, cu atât mai mult va fi supus unor asemenea influenţe.
Forţa vitală nu este închisă în om, ci radiază în jurul lui asemenea unei sfere luminoase şi poate fi făcută să acţioneze la distanţă. În acele raze semi-materiale imaginaţia omului poate produce efecte tămăduitoare sau morbide. Ea poate să otrăvească esenţa vieţii şi să provoace îmbolnăviri sau poate s-o purifice şi să restabilească sănătatea.
Toate bolile, cu excepţia celor provocate de cauze mecanice, au o origine invizibilă. Oamenii care sunt lipsiţi de puterea percepţiei spirituale nu sunt în stare să recunoască existenţa a ceea ce nu poate fi văzut. Medicina populară nu cunoaşte aproape nimic despre bolile care nu sunt provocate de cauze mecanice, iar ştiinţa tratării bolilor interne constă, aproape în întregime, în îndepărtarea cauzelor care au produs asemenea blocări mecanice.
Însă numărul bolilor generate de cauze necunoscute este cu mult mai mare decât al celor determinate de cauze mecanice, iar medicii nu ştiu cum să le trateze, fiindcă, necunoscând cauza care le provoacă, sunt neputincioşi în faţa lor. Tot ce pot face aceştia se rezumă la menţinerea pacientului sub observaţie, încercând să ghicească un diagnostic, iar pacientul să fie mulţumit că medicamentele ce i-au fost administrate nu i-au făcut mai rău şi nu îi împiedică însănătoşirea. Cei mai buni dintre medicii populari sunt aceia care fac cel mai puţin rău. Din nefericire, unii îşi otrăvesc pacienţii cu mercur, iar alţii le administrează purgative sau le iau sânge până îi omoară. Există unii care au învăţat aşa de mult încât învăţătura i-a făcut să-şi piardă simţul realităţii şi alţii care sunt mult mai interesaţi de propriul lor câştig decât de sănătatea pacienţilor.
O boală nu-şi schimbă starea pentru a fi compatibilă cu cunoştinţele medicului, ci medicul trebuie să fie lămurit asupra cauzelor care provoacă boala. Un medic ar trebui să fie un slujitor al Naturii, nu un duşman al ei; ar trebui să fie capabil să se folosească de natură, dirijând-o în lupta ei pentru menţinerea vieţii şi nu să-i pună, prin intervenţia lui iraţională, noi piedici în calea însănătoşirii".
(Paragranum)
"Medicina este mai mult o artă decât o ştiinţă. Cunoaşterea experienţei altora poate fi utilă unui medic, dar toată învăţătura din lume nu îl poate face pe om medic, afară de cazul când are talentul necesar pentru acest lucru şi este predestinat de Natură să vindece. Dacă vrem să învăţăm cum să cunoaştem omul interior, nu vom ajunge la niciun rezultat dacă ne vom mărgini să studiem doar aspectul omului exterior, deoarece constituţia fiecărui om este diferită.
Dacă un medic nu cunoaşte despre pacientul său nimic mai mult decât ce îi spune acesta, el va cunoaşte foarte puţin, într-adevăr, fiindcă pacientul, de obicei, ştie doar că durerile îl fac să sufere. Natura provoacă bolile, dar tot ea le şi vindecă şi de aceea este necesar ca medicul să cunoască procesele din Natură care se manifestă atât în omul invizibil, cât şi în cel vizibil. Atunci el va fi în stare să descopere cauza care a provocat boala şi cum evoluează aceasta şi va şti mult mai multe lucruri făcând apel la propria-i raţiune, decât tot ce poate constata direct şi din ceea ce află de la pacient. Ştiinţa medicală poate fi însuşită prin învăţare, însă înţelepciunea medicală este dată de Dumnezeu".
(Paragranum)
"Omul natural nu are înţelepciune, însă înţelepciunea lui Dumnezeu poate acţiona prin el ca printr-un instrument. Dumnezeu este mai presus de Natură, fiindcă Natura este produsul Lui, iar începutul înţelepciunii în om este, aşadar, începutul puterii sale supranaturale. Genul de cunoaştere pe care omul s-ar cuveni să-l posede nu vine din pământ şi nici de la stele; el vine de la Cel Preaînalt şi de aceea omul care posedă Înţelepciunea supremă are puterea să stăpânească lucrurile de pe pământ şi pe acelea din stele. Există o mare deosebire între puterea care îndepărtează cauzele invizibile ale bolii (adică magia), şi puterea care face pur şi simplu ca efectele exterioare să dispară (adică medicina şi vrăjitoria etc.).
Archaeus este esenţa vieţii, dar principiul în care această esenţă este conţinută şi care îi serveşte drept Vehicul, este numit Mumia. În Mumie există o putere importantă, iar vindecările realizate cu ajutorul Mumiei sunt naturale, deşi sunt foarte puţin înţelese de oamenii simpli, fiindcă ele sunt rezultatul acţiunii unor forţe invizibile, iar tot ceea ce este invizibil nu există pentru cei ignoranţi. De aceea, ei consideră că asemenea vindecări sunt obţinute prin «magie neagră» sau cu ajutorul diavolului, în timp ce în realitate ele sunt naturale şi au o cauză materială; şi chiar dacă diavolul le-ar fi produs, diavolul nu poate avea nicio putere în afara celei pe care i-a dat-o Dumnezeu şi astfel aceasta ar fi la urma urmelor tot puterea lui Dumnezeu.
Există în om o putere activă dublă: una invizibilă, sau putere vitală, şi o alta mecanică, vizibilă. Corpul vizibil are forţele sale naturale şi corpul invizibil are şi el forţele sale naturale, iar remediul tuturor bolilor sau rănilor care pot afecta forma vizibilă este conţinut în corpul invizibil, fiindcă acesta este sediul puterii care insuflă viaţă în corpul vizibil şi fără de care ultimul ar muri şi s-ar descompune. Dacă despărţim forţa vitală de forma fizică, forma fizică va muri şi va intra în putrefacţie, iar dacă impregnăm trupul muribund cu vitalitate, acesta poate fi făcut să trăiască din nou.
Forţele invizibile care acţionează în corpul vizibil sunt adesea foarte puternice şi pot fi dirijate de imaginaţie şi stimulate de voinţă. Aşa cum mireasma crinului se răspândeşte în aerul din jurul florii, tot astfel forţa vitală din jurul corpului invizibil trece în forma vizibilă şi dincolo de ea. Corpul fizic are capacitatea de a produce organe vizibile - de pildă, ochii şi urechile, limba şi nasul - dar toate acestea îşi au originea în corpul invizibil, a cărui formă vizibilă exterioară este doar manifestarea lui.
Dar dacă germenii şi esenţele tuturor organelor corpului fizic sunt conţinute în vehiculul invizibil al vieţii, rezultă că acest corp invizibil este înzestrat cu unele calităţi definite, care, dacă sunt înţelese aşa cum se cuvine, pot fi folosite pentru anumite scopuri, iar vindecările care s-au produs cu ajutorul acestei Mumii dovedesc că afirmaţia e adevărată. Garoafele sunt flori frumoase câtă vreme nu sunt despărţite de tulpina pe care cresc, iar rostopasca creşte atât timp cât îşi poate extrage hrana din pământ; dar dacă garoafele sunt despărţite de tulpina-mamă, şi dacă rădăcinile care hrănesc rostopasca mor, aceste plante, fiind despărţite de sursa din care îşi trag vitalitatea, se vor ofili. Viaţa care le făcea să trăiască nu a pierit, ci se îndepărtează de forma moartă; şi dacă ea ar putea fi adusă înapoi, forma ar putea fi făcută să trăiască din nou.
Mumia, sau vehiculul vieţii, este invizibilă şi nimeni nu poate s-o vadă plecând; şi totuşi ea există şi este o substanţă spirituală ce conţine esenţa vieţii. Printr-o anumită metodă, ea poate fi pusă iarăşi în contact cu formele muritoare, ca să le învie din nou - dar numai dacă organele vitale ale acestor forme nu au fost distruse. Ceea ce constituie viaţă se află în Mumie şi, împărţind Mumia, împărţim viaţă. Corpul vizibil pare să vadă şi să vorbească şi cu toate acestea noi nu vedem puterile care văd şi vorbesc prin el.
Tot astfel, acţiunea Mumiei asupra corpului vizibil nu poate fi percepută prin simţuri; numai efectele ei pot fi văzute. O formă vizibilă lipsită de vitalitate nu are altă putere decât propria-i greutate; dar dacă ea conţine Mumia, poate împlini foarte multe lucruri. Mumia este taina, este «floarea omului», este adevăratul elixir al vieţii. Mumia unei fiinţe vii poate acţiona direct asupra alteia sau poate fi conectată la un vehicul material şi vizibil, pentru a fi folosită în acea formă."
(De Origine Marbor Invisibilium)
"Omul este înzestrat cu o putere magnetică, prin care poate atrage anumite efluvii de bună sau de proastă calitate, aşa cum un magnet atrage particule de oţel. Un magnet poate fi realizat dintr-un oţel care să atragă oţelul, sau poate fi realizat dintr-o substanţă vitală care să atragă vitalitate. Un asemenea magnet se numeşte magnes microcosmi şi este alcătuit din substanţele care au rămas câtva timp în trupul omenesc şi sunt pătrunse de vitalitatea acestuia.
Mumia care provine din trupul unei persoane continuă să rămână, câtva timp, într-o relaţie de compatibilitate (raport magnetic) cu Mumia rămasă în acea persoană şi ele acţionează magnetic una asupra celeilalte. Prin urmare, Mumia este extrasă dintr-o parte bolnavă a unei persoane printr-un magnet microcosmic, iar magnetul este amestecat cu pământ şi în acest amestec se sădeşte o plantă. Mumia din magnet va fi extrasă de plantă, îşi va pierde materia bolnavă şi va reacţiona benefic asupra Mumiei conţinute în corpul pacientului; este necesar, însă, ca planta aleasă să corespundă naturii bolii de care este afectat pacientul, astfel încât să poată fi atrasă influenţa specifică din stele.
În felul acesta, elementele atinse de boală pot fi atrase magnetic din persoana respectivă şi inoculate în plantă. Această practică este numită transplantarea bolilor. Pe o cale asemănătoare, bolile pot fi transplantate în animale puternice şi sănătoase, sau virusul poate fi transferat la alte persoane. Toate aceste practici le putem regăsi şi în vrăjitorie.
Pe această cale, bolile pot fi vindecate la unele persoane şi provocate la altele. Iubirea dintre două persoane de sex opus poate fi declanşată în acest fel, iar legăturile magnetice pot fi stabilite între persoane care locuiesc în zone aflate la mari distanţe, fiindcă există doar un singur principiu universal de viaţă, şi prin el fiinţele sunt legate afectiv între ele."
Paracelsus era familiarizat cu puterile terapeutice ale magnetului şi de aceea l-a folosit în tratarea multor boli. El cunoştea puterile magnetismului mineral, uman şi astral, iar învăţăturile sale referitoare la magnetismul uman au fost confirmate, într-o mare măsură, în perioada ce a urmat morţii sale. Cu mai mult de trei sute de ani în urmă, Mesmer a creat senzaţie în lumea medicală o dată cu descoperirea magnetismului animal şi folosirea lui în tratamentul magnetic. S-a crezut atunci că descoperirea lui se referă la ceva nou, nemaiauzit, dar Lessing a demonstrat, în 1769, că adevăratul descoperitor al magnetismului animal a fost Paracelsus. Iată ce spune el în legătură cu puterile magnetului:
"Ceea ce constituie un magnet este o putere care atrage şi care se află dincolo de posibilităţile noastre de înţelegere; această putere se manifestă prin atragerea oţelului şi a altor obiecte. Medicii noştri au avut întotdeauna magneţi la dispoziţie, dar nu le-au acordat prea multă atenţie, fiindcă n-au ştiut că pot fi folosiţi şi la altceva decât atragerea cuielor. Medicii n-au învăţat aproape nimic din experienţă, ei s-au rezumat doar la vorbăria goală despre acest subiect. Este ruşinos că reprezentanţii ştiinţei cunosc atât de puţin despre folosirea magnetismului animal în tratarea bolilor, continuând să acţioneze ca şi cum magneţii n-ar exista".
"În magnet există calităţi necunoscute celor mai mulţi, iar una dintre aceste proprietăţi este aceea că magnetul atrage toate umorile care există în sistemul uman.
N-are niciun rost să încercăm suprimarea simptomelor externe provocate de o boală, dacă, în acelaşi timp, îi permitem bolii să se răspândească. Graţie puterii de atracţie a unui magnet ce acţionează asupra aurei bolnave a sângelui într-o regiune afectată de boală, acea aură poate fi făcută să se întoarcă în centrul de unde a luat naştere şi să fie absorbită acolo. În felul acesta, noi putem să distrugem mulţimea de viruşi şi să vindecăm pacientul, fără a mai aştepta să vedem ce face Natura. Magnetul este util mai ales în cazul inflamaţiilor, în scurgerile de sânge şi ulceraţii, în bolile intestinelor şi ale uterului, în bolile interne ca şi în cele externe [...]
Există un mare număr de alte boli care pot fi vindecate prin folosirea corespunzătoare a magnetului, dar pentru cei care sunt capabili să înţeleagă asemenea lucruri, ideile deja prezentate se vor dovedi suficiente, în timp ce aceia care nu înţeleg acest mecanism nu se vor lămuri nici dacă vom scrie o carte întreagă. Ar trebui, totuşi, să ne amintim că modul de utilizare a magnetului se modifică după cum dorim să extragem aura bolnavă din trup sau să facem ca aceasta să fie absorbită din nou în centrul care a generat-o".
"În magnet există calităţi necunoscute celor mai mulţi, iar una dintre aceste proprietăţi este aceea că magnetul atrage toate umorile care există în sistemul uman.
N-are niciun rost să încercăm suprimarea simptomelor externe provocate de o boală, dacă, în acelaşi timp, îi permitem bolii să se răspândească. Graţie puterii de atracţie a unui magnet ce acţionează asupra aurei bolnave a sângelui într-o regiune afectată de boală, acea aură poate fi făcută să se întoarcă în centrul de unde a luat naştere şi să fie absorbită acolo. În felul acesta, noi putem să distrugem mulţimea de viruşi şi să vindecăm pacientul, fără a mai aştepta să vedem ce face Natura. Magnetul este util mai ales în cazul inflamaţiilor, în scurgerile de sânge şi ulceraţii, în bolile intestinelor şi ale uterului, în bolile interne ca şi în cele externe [...]
Există un mare număr de alte boli care pot fi vindecate prin folosirea corespunzătoare a magnetului, dar pentru cei care sunt capabili să înţeleagă asemenea lucruri, ideile deja prezentate se vor dovedi suficiente, în timp ce aceia care nu înţeleg acest mecanism nu se vor lămuri nici dacă vom scrie o carte întreagă. Ar trebui, totuşi, să ne amintim că modul de utilizare a magnetului se modifică după cum dorim să extragem aura bolnavă din trup sau să facem ca aceasta să fie absorbită din nou în centrul care a generat-o".
Forţele care alcătuiesc Microcosmul omului sunt identice cu forţele care alcătuiesc Macrocosmul lumii. În organismul uman aceste forţe pot acţiona normal, şi astfel boala va apărea; în marele organism al Cosmosului ele pot acţiona anormal şi astfel pot fi create condiţii anormale sau "boli" în atmosferă, în apă şi în elementele pământului şi ale focului (electricitatea). Omul poate fi afectat de spasme şi de hidropizie, de colică sau febră etc., iar Macrocosmul pământului poate fi afectat de cutremure, de inundaţii, de furtuni şi trăsnete.
Elementele care constituie viaţa inimii omului constituie viaţa soarelui; calitatea vieţii care se găseşte în elementele constitutive ale sângelui corespunde calităţii influenţelor invizibile ce radiază din Marte. Dacă esenţele-suflet ce caracterizează influenţele lui Venus nu ar fi existat, instinctele care îi fac pe oameni (şi pe animale) să-şi menţină specia nu ar exista nici ele - de aceea, fiecare plantă şi fiecare stea conţine unele elemente magnetice ce corespund elementelor magnetice identice existente în om.
Medicul trebuie să cunoască bine constituţia omului. El trebuie să fie deopotrivă un anatomist, un fiziolog şi un astronom, iar ştiinţa din cărţi îi va fi de puţin folos, căci el trebuie să înţeleagă toate aceste lucruri prin puterea percepţiei interioare, care nu poate fi căpătată din cărţi, ci numai din experienţă.
După Paracelsus, există mai multe tipuri de boli, care sunt generate de cinci cauze invizibile:
1. Boli provocate de influenţe astrale, care acţionează asupra corpului astral al omului şi reacţionează asupra corpului său.
2. Boli provocate de impurităţi, de substanţe otrăvitoare şi de constipaţii.
3. Boli provocate de starea anormală a funcţiilor fiziologice, prin folosirea defectuoasă a organelor sau a influenţelor nocive.
4. Boli care au la bază cauze psihologice (dorinţe, pasiuni şi vicii) şi o imaginaţie morbidă.
5. Boli care îşi au originea în cauze spirituale, provocate de neascultarea legii lui Dumnezeu.
Unele boli mai speciale s-ar putea să nu-şi aibă originea doar într-o singură cauză, ci în două sau mai multe şi, în afară de cazul când o persoană este capabilă să recunoască toate cauzele acestei boli, ea nu va fi în stare să facă un pronostic referitor la durata acesteia.
(Franz Hartmann)