Pătru cel alb

Cînd a venit prima dată pe stradă, a înspăimîntat: mare, cu nişte pete roşii, înfricoşătoare în ochi, călcînd alene, cu capul în pămînt, bălăngănind. Se uita tot timpul în pămînt, abstras de cele ce se întîmplau în jur, de parcă ar fi avut cine ştie ce misiune importantă pe acest pămînt., misiune grea, ce-l făcea să fie indiferent la toate cele. "I-o fi tras vreun cioban cu măciuca-n cap - a zis domnul şef de post, care văzuse multe la viaţa lui - şi-a fugit de la stînă. De aia are roşeaţă în ochi".

Nu se ştie cine i-a zis Pătru, după numele unui cerşetor care venea din cînd în cînd în sat şi apoi dispărea. Pătru i-a rămas numele. La început cîinii ceilalţi îl lătrau, dar a fost suficient să latre el o singură dată - gros, tunător - şi potăile au simţit imediat cine le era stăpîn. S-a cam supărat ea madam Trei Burţi de la 5, că a speriat-o pe Fiţa, căţeluşa ei, care, speriată de moarte, a stîrnit găinile ce se scăldau în colb şi acestea, zburătăcindu-se, i-au murdărit "cearceafurile cu broderie spartă". Dar i-a trecut apoi şi, curînd, Pătru îşi găsea porţia la oră fixă, pusă într-o tăviţă la intrare.

De Pătru cel alb s-a apropiat mai întîi Răzvan, zis Dublu Spion, pentru că intra prin toate curţile fără sfială, cel mai mic şi mai prizărit copil de pe stradă. A venit la Pătru drept, cu mîna întinsă, cu inconştienţa sau poate mai degrabă cu instinctul că şi noi şi ei, cîinii, sîntem făpturi ale lui Dumnezeu. Apoi toţi copiii de pe stradă l-au îndrăgit. Pătru, aşa mare şi alb, se punea cu botul pe labe, arătînd că e dispus şi parcă vorbindu-le copiilor: "Nu-ţi fac nimic. Vrei să ne jucăm?" iar ochii îi străluceau. "Uite, mă aşez şi eu aici. Ştiu că miros urît, ştiu că put, dar nu deranjez pe nimeni. Iertaţi-mă". Iar copiii atîta aşteptau: i se urcau în spate, îl flocăiau pînă ce el mîrîia liniştit, îi aduceau pe furiş de mîncare.

L-a îndrăgit şi bătrînul Andrei, cu toată morocăneala lui. Îi pregătea de mîncare, apoi îi făcea semn cu degetul lui Pătru: "Hai, vino!" Cîinele înconjura gardul şi venea prin spate, deşi ar fi putut să sară gardul cu uşurinţă: Aşa l-a învăţat: să vină prin spate. După ce mînca însă, nu se mai întorcea pe unde venise. Moş Andrei a încercat să-l înveţe să plece pe unde venise, dar n-a reuşit. Sărea gardul nepăsător, surd la toate îndemnurile lui Andrei. Aşa că l-a lăsat în plata Domnului. La urma urmei, ce să-i ceri? Şi omul, cînd se vede cu burta plină sau cu problema rezolvată, uită adesea de recunoştinţă, d-apoi un cîine! Andrei a pus şi un preş special pentru Pătru, dar acesta a început să-l zgrepţăne cu ghearele lui ca fierul, de cîine bătrîn, tari şi lupeşti.. Andrei s-a supărat şi a strigat la el. Pătru a plecat cu coada între picioare. A ţinut supărarea vreo trei zile, apoi, într-o dimineaţă, ca de obicei în timpul mesei, a apărut iarăşi (ştia orele de masă la toate casele şi blocoteţele din mahala; atunci apărea ca din senin). Andrei s-a bucurat aproape pînă la lacrimi. I-a dat de mîncare, apoi: "Na, ia-ţi preşul!", i-a zis. Pătru s-a culcat imediat pe preş şi nu l-a mai zgîriat de atunci încolo.

Andrei îl visa pe Pătru cu buza atîrnîndă, luînd-o înainte şi uitîndu-se îndărăt, parcă chemîndu-l pe un drum viclean, tot în jos. Umbra albă, lunecoasă, se vedea tot mai greu prin nişte smîrcuri negre, cavernoase, fumegoase, unde foşgăiau nişte momîi ceţoase: momîie lîngă momîie, cu genunchii strînşi la gură, sub ploi şi zloată, pe nişte coclauri fumurii, îngheţate. Andrei se trezea din vis şi asculta horcăitul apei în chiuveta înfundată, bîzîitul transformatorului electric, privea ochiurile putregăioase, holbate din căpriorii casei şi se gîndea la Pătru. Unde vrea să-l ducă Pătru pe unduirea aceea de ape, cînd întunecoase, cînd în scînteierea unui asfinţit?

Într-o zi, moş Andrei s-a simţit cam rău şi i-a venit chef de-o friptură la grătar. Era sîmbătă şi cei de pe strada Stejarului plecaseră care pe unde: la terase, la iarbă verde, la discoteci. Pătru a venit şi el la grătar. Andrei l-a mîngîiat pe părul rărit, peste ochii urduroşi, de cîine bătrîn. "Măi, Pătrule - i-a zis - tu eşti cel mai bătrîn dintre cîini, iar eu cel mai bătrîn dintre oamenii de pe strada asta". Pătru aproba, legănîndu-şi alene coada. Stătea lîngă foc şi se bucura de mirozna prăjelilor. Andrei gustă să vadă dacă s-a frăgezit carnea şi îi aruncă o bucată şi lui Pătru: "Bună-i?" "Bună" dădu din coadă înţelegător Pătru. După ce-au mîncat, Andrei s-a gîndit să-i dea şi o gură de ţuică, dar apoi a cugetat că mai bine nu: cîinii îs mai curaţi ca noi, nu-şi otrăvesc aiurea maţele.

A doua zi, cînd Pătru a venit, ca de obicei, la masă, a găsit uşa încuiată. Cînd a auzit uşi trîntite şi a văzut femei îmbrăcate în negru umblînd de ici-colo, Pătru a mers încet în dosul casei. A stat o vreme parcă neştiind în ce parte să o ia. Apoi a înălţat botul şi a început să urle. Oamenii au început să-l huiduie şi să arunce în el cu pietre.. Apoi, luaţi de alte gînduri, l-au lăsat în pace, că aşa-i făcută lumea! Cînd Dumnezeu ia pe cineva la El, cîinele urlă, iar omul cade pe gînduri.