Avea tot felul de idei crazy

Viki ar fi fost o fată frumoasă, dacă n-ar fi avut pe obrazul drept şi pe gît cicatricile hidoase ale unei arsuri. Cînd avea doisprezece ani, taică-său venise acasă beat şi o pusese să aprindă lampa abia stinsă şi încinsă. În urma exploziei, rămăsese pe toată viaţa însemnată. După ce a terminat liceul, părinţii - tatăl în primul rînd, dintr-o remuşcare convertită în ambiţie privind viitorul fetei - hotărîră ca fata să dea examen la medicină. Şi a tot dat de cîteva ori fără de folos - n-a reuşit. Ei nu disperau, au angajat-o ca învăţătoare suplinitoare într-un cătun din apropiere, ca să aibă justificarea unui serviciu. În rest, după părerea lor, ar fi trebuit "să mănînce cartea".

Părinţii plecau la lucru - tatăl era maistru la secţia de tractoare a fermei, mama era contabilă la primărie, în afară de aceasta, luaseră de la CAP, într-un fel de arendă, două hectare pe care puseseră pepeni - şi ea rămînea singură. Îşi lua o pătură, cîteva cărţi şi se urca pe bloc. Ca să ajungi sus, te căţărai pe nişte mînere de metal şi intrai printr-un fel de chepeng de tablă groasă - "capacul de sicriu", aşa îi zicea. Se închidea pe deasupra, rămînînd astfel singură pe acoperişul blocului; uita de igrasia blocului încălzit cu lemne, de ţevile plesnite şi de mirosul de urină ridicat de la subsol, de faptul că adesea curentul electric era întrerupt, cum fusese atunci cînd avusese accidentul cu lampa.

Apoi pe acoperiş au început să vină şi colegele: ascultau muzică, dansau, făceau plajă, leneveau. Era "banda lui Viki". Ea era capul - avea tot felul de idei "crazy". Fără să stea mult pe gînduri, punea în aplicare tot felul de farse cu ajutorul "Lilicilor", aşa le spune fetelor; printr-o întîmplare, trei dintre ele purtau numele de Lili.

Tot acolo, pe acoperiş, au făcut pregătirile pentru brigada artistică. Şeful brigăzii era un învăţător, Blejuşcă, un tip calculat, care o enerva din cauza asta pe Viki. Textul însă îl alcătuise în principal Viki. Îi dăduseră o mînă de ajutor şi Lilicile. Pe acoperiş mai venea Liviu, un băiat care tocmai terminase liceul silvic şi o iubea în taină (credea el) pe Viki, dar ea rîdea de el şi îl folosea "să-i ţină trena".

Au avut succes cu brigada artistică, au mers chiar la Bucureşti, la Cîntarea României. Viki strălucea pur şi simplu pe scenă cu replicile ei inteligente, ironice, cu inflexiunile comice ale vocii. Nici cicatricile nu se mai vedeau atît de mult sub părul á la Mireille Mathieu, anume lăsat mai lung. Mai mult: cînd a citit nişte poezii proprii, un scriitor, redactor la o revistă, a chemat-o la Bucureşti s-o debuteze.

În urma unei reclamaţii, cele două hectare cu pepeni au fost arate, pentru că pămîntul CAP-ului - aşa erau legile - nu putea fi înstrăinat. Taică-său scăpase numai cu atît, însă ar fi putut ajunge şi la puşcărie. Ameninţată cu examenele, Viki ameninţa la rîndul ei. Ştia că taică-său îl mituise pe preşedintele CAP-ului şi la o adică...

În sfîrşit, Viki s-a certat şi n-a mai vorbit cu ei. Se închidea în cameră şi nimeni nu o mai vedea zile întregi. Slăbise, ochii i se înfundaseră în cap. Atunci a plecat singură la Bucureşti, vreo săptămînă nu s-a mai ştiut nimic de ea.

Cînd s-a întors, primul lucru a fost să-l cheme pe Blejuşcă. Au urcat amîndoi pe acoperiş. Acolo i-au găsit Lilicile - ascultau muzică şi beau bere. Viki stătea cu picioarele într-un lighean cu apă fierbinte. El era nervos, agasat de cine ştie ce. Viki avea o sticlă de bere în faţă. Se uita la ea ca la o broască rîioasă. "Nu mai pot", a respins berea cu mîna. "Încearcă", a insistat Blejuşcă şi i-a împins sticla în faţă. Viki a băut cu sughiţuri şi fetele au rămas mirate - ea nu prea bea. Apoi a venit şi Liviu. Viki a dansat cu el. Era fermecătoare, într-o rochie albă, cu ochi strălucitori. Apoi Blejuşcă i-a dat iarăşi cu forţa o bere. "Trebuie să scapi de el, înţelegi!" a zis el enervat şi atunci fetele au priceput că ea era gravidă - îi dăduse berea ca să declanşeze un avort.

Apoi, cuprinsă de euforie, ca în transă, Viki a venit cu o idee. "Rămînem aici, nu mai plecăm - a strigat - ca să le facem în ciudă". "Uraaa!" se entuziasmară celelalte, dar entuziasmul lor nu avea să ţină mult.

Primii s-au alarmat părinţii. Au venit să-şi cheme fiicele acasă, dar Viki a zăvorît "capacul sicriului" şi astfel nu a plecat nimeni. Au început ameninţările. Apoi, neputincioşi, părinţii au chemat miliţianul, care a cerut celor de pe acoperiş să deschidă, altfel intră cu forţa. Dar n-avea cum: chepengul era aproape imposibil de deschis.

Lumea era revoltată de tinerii de pe bloc şi de muzica lor disperată, care le strica liniştea. Ameninţate de părinţi, Lilicile se cam bosumflaseră. Cînd a venit primarul, se făcuse deja întuneric. Le-a strigat să termine cu prostia asta şi să deschidă. Blejuşcă a izbucnit: "Eu merg să deschid". Viki i-a strigat cu glas spart că, dacă va deschide, ea se va arunca de pe acoperiş. "N-ai să te arunci", a rîs el şi s-a îndreptat către chepeng - urma să se logodească cu fata primarului şi nu voia să-şi strice situaţia. Viki, ca în joacă, a făcut doi-trei paşi spre marginea acoperişului şi s-a aruncat în gol. Liviu nu a reuşit decît să-i atingă rochia albă de borangic.

A murit pe loc. S-a adunat multă lume. Se ieşise tocmai de la filmul Fiecare moare singur. În geanta cu care fusese la Bucureşti s-au găsit nişte buletine de analiză medicală de oncologie. Se pare că Viki avea leucemie. Liviu are şi acum credinţa că nu era gravidă. A fost doar ultima ei farsă. O ideea "crazy".