Un turc, nişte plăcinte şi marea

Trecea pe înserat cu maşina pe undeva, printr-un sat de lîngă Mangalia. Venea de la înmormîntarea unui unchi şi, în astfel de situaţii, mai ales dacă eşti trecut de o anumită vîrstă, eşti destul de deprimat, chiar scîrbit pe viaţa asta ticăloasă.

Conducea maşina aproape somnambulic, însă un coş de pe marginea drumului, acoperit cu o pînză albă, îi atrase atenţia. Ştia de cînd venea în concediu pe aici: era un turc care vindea plăcinte, nişte plăcinte de-ale lor, foarte gustoase, cu nucă - uitase cum le zicea pe turceşte. La pomana mortului nu mîncase nimic. I se închisese pofta. Acum simţi brusc nevoia să mănînce din aceste plăcinte. Opri maşina în dreptul coşului şi coborî. Turcul lipsea, dar poarta casei de lîngă coş - paneraş i se spunea pe meleagurile lui - era larg deschisă.

Intră în curte, strigă. Nimeni. În fundul curţii era o căsuţă veche, ochioasă, care-ţi provoacă privirea fără să te obosească. În asimetria colţurilor strîmbe, humuite, în prăvălişul molcom al acoperişului era ceva care vorbea simţurilor. Era vie! Se gîndi că, uite, prostul gust nu şi-a băgat aici codiţa ţanţoşă. Căsuţa aceasta, gîndită de oameni din alte vremuri, cu muşcate la ferestre, cu două-trei cununi de ceapă spînzurate de streaşina pleoştită discret pe ferestre, n-avea nimic din frigiditatea şi opacitatea caselor de la ţară actuale. Nu te făcea să simţi că eşti la hotel, bunăoară, n-avea perfecţiunea formală şi fără stil a liniilor şi contururilor şterse şi banale; ea era vie, făcută să-ţi placă să locuieşti în ea.

Trecu pe lîngă casă şi intră în grădina îngustă şi lungă. Tocmai în fundul grădinii se vedea un om în genunchi lîngă un pom (era un cais, va vedea după aceea). În amurgul acela, omul, aşa, stînd în genunchi, se uita cînd în sus, cînd în jos. Parcă se ruga la pom. Doar muzica stridentă care venea de undeva, de la vreo discotecă, strica hieratismul momentului. "Ce-i aici? Ion al lui Rebreanu sărutînd glia?" nu se putu abţine să nu ironizeze în gînd.

Apropiindu-se, văzu că bătrînul, turcul cu plăcintele, care abia respira, se odihnea în urma tăierii caisului; mai avea puţin pînă să-l doboare. "De ce-l tăiaţi?" întrebă în loc de salut. "Sterp estem. Ce-i sterp tăiam". Şi iarăşi se uită în sus, iarăşi în jos, apreciind adîncimea tăieturii. "Dar copii, nepoţi nu aveţi să vă ajute?" "Nepot doar. Plecat la..." şi făcu semn cu mîna înspre discoteca de unde se auzea ritmul îndrăcit al unei melodii rock.

Bătrînul îşi aprinse tacticos o ţigară. Avea, se vede, chef de vorbă. "Da' văd că nu vă grăbiţi." "De ce grăbit? Că tăiat, că nu tăiat acum, rămîn toate la locul lor. Mă uit la nepot, la oameni ca tine: învăţaţi, învăţaţi, pe Lună mergeţi, avioane, rachete, dar toate rămîn la locul lor! Nu se schimbă nimic. E de ajuns să vină oamenii de la Islam şi toate dus de-a berbeleacul". "Aaa, dumneata eşti cu terorişii şi cu Islamul", făcu puţin agasat. "De ce te superi domnu'? Şi Dumnezeu de la mine şi Dumnezeu de la tine unul şi acelaşi. Dumnezeu estem unul singur, numai oamenii de mai multe feluri. Terorişti rău estem, Dumnezeu al lor rău estem. Unii români, alţii turci, alţii americani. Oameni estem de tot felul, Dumnezeu estem unul singur." "Atunci de ce voi, musulmanii, îi socotiţi pe creştini duşmani?" "Eu nu socotit aşa. Asta eu nu ştim. Eu ştim că tu plăcere plăcinte, eu dam plăcinte ţie". Pufăi îndelung. Apoi: "Numai oamenii bogaţi şi cu carte ştim să facă... asta... osebire: care estem Dumnezeu de la tine şi care de la mine. Pentru om sărac tot una. Mergi, mănîncă plăcinte, rog frumos, şi lasă banii acolo" zise bătrînul şi se ridică. "Şi dacă am să iau toate plăcintele şi nu-ţi las nici un ban?" a glumit. "Spus la voi la Biblie nu furat? Şi Mohamed spus".

L-a lăsat pe bătrîn lîngă pom, în genunchi, parcă rugîndu-se, şi a plecat. Era cît pe ce să uite de plăcinte. Nu-i mai era foame. S-a întors totuşi şi a mîncat una: cu un fel de grijă, parcă cerîndu-şi iertare. Şi-a amintit de turtele din copilărie pe care le făcea mama lui pe plită. Nu mai mîncase de patruzeci de ani aşa ceva.

A pornit maşina, dar nu a condus decît cîteva sute de metri. Apoi a oprit - nu voia să-şi piardă prea repede fericirea pe care o avea în suflet. Se afla undeva pe malul mării. După ploaie. Hărmălaia de la discotecă încetase, iar satul, peste care se înstăpînise întunericul, îşi relua viaţa cu ritmul ei lent. Se auzea murmurul mării crescînd şi iarăşi scăzînd, crescînd şi scăzînd, iar în răstimpuri răzbătea pînă la ei clipocitul din jgheabul de lemn al unei fîntîni. "Teică îi spune", îşi zise, amintindu-şi de copilărie, cînd se juca cu alţi copii într-un asemenea jgheab. Porumbul bun de cules din apropiere îşi legăna săbiile, cum se zice, lăsînd să cadă brusc un şuvoi de picături susurătoare, la fel ca suspinul neaşteptat al unui om aţipit. "Doamne - se gîndi - cît de puţin îţi trebuie ca să fii fericit."

Deodată simţi privirea unei femei îndreptată spre el, spre obrajii lui, spre tîmplele lui obosite. Era o privire venită de niciunde. Dar atît de caldă! Închise ochii şi simţi aceeaşi căldură şi pe pleoape. Retrăia de fapt o altă seară, căci femeia a cărei privire o simţea aţintită asupra sa, înfiorîndu-l, fusese altădată, cîndva. Fusese iubita lui din prima tinereţe. O revăzuse pe femeie la înmormîntare. "Trebuie să merg la ea", îşi spuse cu sufletul dospind de lumină. Simţea că, probabil, nu va face acest lucru, dar acum retrăia bucuria acestei fapte.

Şi lumea nu era decît vuietul molcom şi somnoros al mării. Arome de măcieşi, de sare şi de buruieni amare. Aroma dulceagă a morţii, ridicîndu-se din mare. Şi vuietul vechi-vechi, de pe cînd numai singur Dumnezeu plutea preste ape.