Aşteptându-l pe Ionesco...

Acest stat prelungit în casă invită la reverii, atunci când nu invită la răscoliri de-a dreptul. Aşezi hainele, aşezi cărţile. Mai apoi, aşezi din nou hainele şi aşezi din nou cărţile. Săptămânal, apelez la resorturi noi şi noi pentru a face ordine. Săptămâna aceasta, citind pentru prima oară (şi în sfârşit) Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr (o carte excelentă, citită abia la şase ani de la publicare), mi-am dat seama cât de multe lucruri amânăm, conştient şi hotărât, în fiecare zi. În căutarea timpului pierdut e rezervată pentru undeva la cincizeci şi un pic de ani. Volumele lui Ionesco sunt pentru când voi avea biblioteca perfectă, pe un întreg perete. Noua carte a lui Ferrante e pentru când voi avea câteva ore întregi de linişte, completă şi profundă, fără griji, o bulă perfectă, intactă, inexistentă. Toate aceste planuri, construite din impresia falsă a omului că ar fi nemuritor, ne fac să punem multe dintre dorinţele arzătoare pe locul al doilea, în planul secund şi ultrasecund.

Nu sunt cine aş vrea să fiu azi pentru că îmi imaginez că voi fi acea persoană cândva în viitor. Nu fac suficient de multe pentru mine azi pentru că sper că voi avea suficient timp undeva în viitor. Nu scriu acele pagini de jurnal azi nu pentru că nu am dispoziţia necesară, ci pentru că le pot scrie mâine.

O viaţă plină. Aşa arată o viaţă trăită în prezent. Chiar dacă, pentru un scriitor, idealul se împleteşte undeva între călătorii (pentru inspiraţie, pentru hrănirea sufletului şi a imaginaţiei) şi a orelor prelungite, între teancuri de cărţi, cu lumina potrivită, scriind şi scriind, savurându-şi izolarea semivoită. Nu e un clişeu această imagine. E o dorinţă firească a celor care vor să scrie şi care nu pot scrie oriunde, oricând, pe genunchi, pe un colţ de masă. Scriitorul nu are o singură definiţie, nu e mai puţin scriitor dacă nu scrie zi de zi şi nu e mai puţin scriitor dacă nu poate scrie fără un pian care să-l însoţească din umbră.

Aşa că-l aştept. Pe Eugène Ionesco. L-am adunat, din amintiri, l-am cules de la distanţă de pe rafturile virtuale ale unui anticariat drag în care uitasem să intru de mai bine de doi ani. Viaţa, cu bunele şi cu mai puţin bunele ei, te smulge uneori pe tine de lângă tine. Te face să te uiţi complet, să uiţi până şi aceste dorinţe etern amânate. Te faci să te pui pe tine pe un raft, undeva în viitor. Să-ţi amâni propria devenire pe termen nedefinit. Să te îndepărtezi pe tine de tine pentru când va veni acel moment perfect, ideal, acea linişte deplină, profundă, intactă, inexistentă.

Fiecare gest amânat e un gest pe jumătate pierdut, e o secundă irosită şi irecuperabilă. Sigur că multe dintre lucrurile pe care le amânăm se pot întâmpla (şi se vor întâmpla) şi în viitor, dar cu ce cost? Ce rămâne între prezent şi viitorul pe care îl rotunjim, cizelăm, cioplim ocazional în aşteptarea unei certitudini integrale?

E dificil. Prezentul acestui an ne-a făcut să ne agăţăm, mai mult ca niciodată, de ordine. De fiecare crâmpei de iluzie, de fiecare posibilitate de liniştire a minţii, de fiecare fărâmă de veste bună. Iar cărţile, aceşti prieteni pe care îi amânăm doar pentru că ne permitem, pentru că ştim că nu se vor supăra niciodată pe noi, ar trebui să ne fie acum mai aproape ca oricând. Nu amânaţi. Nu aşteptaţi, la infinit, un Godot.