Hai să ne întrebăm unii pe alţii Cum mai suntem

E aşa ciudată perioada asta... Şi cu aşa de multe trăiri. Şi incertitudini. Emoţii care fug între extreme. Gânduri acoperite de informaţii între care e atât de greu de navigat...
Şi între toate, se simte aşa, ca o apăsare, care poate rămâne descrisă doar folosind cuvântul... ciudat.

Că nu e neapărat greu. Ştii? Holera, ciuma... acolo a fost GREU. Acum ne izolăm în apartamente încălzite prin apăsare de buton, avem device-uri şi Wi-Fi, livrare la uşa (fără contact şi plata cu cardul)... pentru orice. Dar peste toate se aşază starea asta... tare greu de definit.

Am avut 2 săptămâni de izolare în toamna asta. Pentru că am avut o întâlnire scurtă cu un om drag care a aflat după o săptămână de la întâlnirea cu noi, că testul lui Covid e pozitiv. Aşa că am ales să stăm cuminţi în casă. 2 săptămâni. Cu tot cu copil. Fără căţel, că ar fi trebuit scoasă de 2 ori pe zi afară şi noi am vrut să stăm izolaţi. Aşa că am avut de aranjat cu căţelul (i-a fost tare bine; cu alţi căţei şi oameni MINUNAŢI care ştiu să fie cu animale)

Am avut de organizat liste de cumpărături. Şi cărţi pentru Andrei (citeşte omul asta într-un ritm de ne bagă în faliment, dar asta să ne fie cea mai mare problemă). Am avut de organizat ce facem cu gunoiul. Şi cu reciclabilele... avem balcon închis. Deci să îl ţinem 2 săptămâni cu noi în casă era... o treabă...

Am avut de sunat lume. DSP. Medic de familie. Oameni cu care am fost şi noi în contact înainte să aflăm de magicul test care a pornit asta şi pentru noi. Întrebări dacă să facem şi noi sau nu test...

Am avut de...
Multe.
Mărunte.
Detalii de aranjat...
Omul nostru drag, "pacientul zero" pentru noi, a trecut prin şi mai multe.

Dar între detalii, am trăit impresia că se pierde ceva. Conversaţiile cu lumea erau doar despre detalii tehnice. Ajungeam să avem între noi convorbiri tehnice. Despre protocoale. Despre alţii. Despre ce mai e de făcut şi... mda... aranjat. În marea majoritate din conversaţii, uităm să fim... noi.

Trebuia să îl sun pe omul ăla, care era izolat SINGUR. cu test pozitiv. Să îl întreb, deşi vorbeam zilnic, de câteva ori pe zi, trebuia să îl sun separat să îl întreb CUM MAI ESTE... Cum se simte?

Uităm în rest. Şi eu sunt omul care nu uită. Eu sunt omul care de obicei e atent. În mod firesc. Îmi pasă. Şi trăiesc asta... natural. Dar acum, ceva în jurul meu, acapara totul. Acaparează cumva fără să îmi dau seama. Şi durează să fac un pic de linişte şi SĂ SIMT.

Aşa că scriu acum, fără să vreau să fac DELOC referinţă la cifre, măsuri guvernamentale, dezbateri, conspiraţii. Acum trăim CEVA. Şi vreau să scriu că îmi pare că tot mai mult uităm - că simt că e vital să ne amintim să ne întrebăm unii pe alţii cum suntem?

Să verificăm dacă oamenii dragi de lângă noi sunt ok. Fizic. Emoţional. Dacă au nevoie de ceva. În săptămânile de izolare, fără să vreau, mă trezeam gândindu-mă dacă cumva simt sau nu o jenă în gât... dacă mirosul meu nu mai e aşa acut ca de obicei...

Noi am fost din cei fără simptome. Şi asta a fost norocul nostru, că am putut doar să ne întrebăm despre ce simţim. Şi suntem oameni sănătoşi... chiar nu am trăit frică pe partea asta, doar că ceva... venea:)

Şi am fost ok din punct de vedere financiar încât oricând am avut nevoie de ceva, totul ne era doar la un telefon distanţă.

Dar vorbesc despre cum povestea asta ne acaparează în detalii. Şi uităm SĂ FIM unii cu alţii. Ne întrebăm de teste, de simptome, de protocoale... Dar într-o lume şi într-un context în care totul e aşa de nou, şi nu ne e clar ce simţim despre toate, e atât de important să ne luăm timp să ne întrebăm unii pe alţii de-adevăratelea, cum suntem. Şi apoi să tăcem şi să ascultăm. Să creăm spaţiu pentru că celălalt să îşi clarifice în el...

Am avut o prietenă care a venit cu mâncare. Venise mama ei în oraş şi ne-a adus şi nouă din ce a primit. Mâncare din aia de Moldova:))

O altă prietenă a comandat cina pentru noi şi doar ne-a scris să nu mai gătim azi că o surpriză ne e pe drum:)

Ne trezeam cu câte cineva care sună de jos că o să ne lase pe prag ceva. Un puzzle pentru Andrei că e greu să stai cu un copil închis în casă fără activităţi noi... câte o surpriză.

Mama ne aducea chestii din piaţă şi pâine proaspătă - pentru care nu sunt aplicaţii cu livrare. Ne ducea gunoiul - fără să ne vedem. Cu mănuşi de unică folosinţă. Şi cu drag. Gesturi mici dar care pentru noi au creat momente de sărbătoare în monotonia zilelor.

Nouă ne place înăuntru. Şi ne place să fim unii cu alţii. A fost minunat că nu am mai avut de fugit. A fost spaţiu de reconectare şi tihnă - aş sta mai mult în casă. Dar am scris acum pentru că simt că uităm ceva care e tare important. Şi scriu să vă invit - haideţi să ne întrebăm mai mult unii pe alţii cum suntem. Dincolo de discuţii şi dezbateri. Dincolo de păreri despre pandemie şi măsuri guvernamentale...

E o perioadă în care emoţiile urcă şi coboară ca pe un roller coaster.

Şi eu vă propun să ne oprim un pic. Chiar dacă ne-am obişnuit ca întâlnirea să implice apropiere fizică. Şi din apropiere simţeam mult în schimbul de energie.

Acum cere o alegere mult mai conştientă, de a ieşi un pic din noi şi de a rămâne cu celălalt... De a sta un pic în tihnă şi linişte... Şi de a vedea un pic cum suntem. Şi noi, şi ceilalţi din jur.

Să ne învăluim unii pe alţii în perioada asta ciudată, cu atenţie şi drag. Să punem noi un pic de pauză interioară în iureşul faţă de care avem aşa puţin control.