Despre moarte

Mă tot întreb cum să scriu despre asta. Şi până la urmă ce relevanţă are. Şi pentru cine... Aşa că scriu pentru mine.

Am ajuns să trec printr-un proces tare adânc aflând că soţul unei prietene dragi a primit un diagnostic crunt şi în aproximativ 2 săptămâni era deja plecat dintre noi. Atât. Ştirea ar fi fost una scurtă şi seacă. Şi totuşi a deschis atât de multe în mulţi dintre noi...

Nu voi uita nicicând o dimineaţă de joi, ora 7 şi un pic, când un puiuţ de vreo 3 ani jumate mi s-a uitat în ochi cu ochii lui albaştri, uriaşi şi adânci, şi m-a întrebat: "Mami, noi când plecăm?"

Era dimineaţă. Eu abia trezită. Sau mă rog... dacă se poate numi somn ce făceam atunci, în toate nopţile acelea care încă aduceau treziri... multe treziri... Nici măcar nu îmi băusem cafeaua... Noroc că stăteam pe scaun.

Şi Andrei mă întreabă: "Noi când plecăm"...
Îl întreb: "Unde?"
Îmi răspunde: "Dincolo"
Revin, sperând...: "În cealaltă cameră?"
El: "Nu. Acolo. De tot"
Şi apoi aşa clar... cât să nu mai am loc de greşeală: "Noi când murim?"

Mi s-au tăiat picioarele. Şi glasul. Şi inima îmi bătea cum nu a mai bătut vreodată.

Aşa că mă adun cu tot ce aveam în mine în acea dimineaţă, după ani de nopţi nedormite. Şi îi răspund că eu cred că noi plecăm atunci când ne-am terminat treaba pe Pământ... Că atunci când am împlinit tot ce ne doream să împlinim, tot ce sufletul nostru şi-a propus pentru viaţa asta, atunci plecăm....
Mă întreabă: "Şi tu o să pleci?
"Da"
"Şi tati?"
"Da"
"Şi Dodo?" (Bunica lui, mama mea)
"Da. Eu aşa simt... că stăm aici cât mai avem treaba de împlinit... apoi, plecăm"

Aşa că puiul asta de nici 4 ani, se uită adânc în ochii mei. Până în suflet. Şi îmi spune: "Eu nu vreau să plecăm niciodată de aici!" Şi cu asta, porneşte în plâns.
Dar a fost ACEL plâns... cel care te zguduie în fiinţă. Cel cu care nu ai altceva de a face decât să fii. Să îl laşi să cureţe. Să spele. Să elibereze.

Am stat cu un copil mic mic în braţe. Un copil care plângea sfâşietor. Un plâns din ăla în care ştii că ceva se aşază. Mai întâi ceva se zguduie. Apoi se aşază...

A plâns mult. Cu sughiţuri. A plâns poate pentru mulţi dintre noi. Pentru vieţi întregi neplânse... Am simţit că plânge din adâncuri. Şi am ţinut. Am îmbrăţişat. Am mângâiat. Şi am lăsat să iasă...
Până s-a terminat. Nu am oprit. Am simţit că am avea cu toţii nevoie să plângem uneori aşa... din locul ĂLA...

Nu am plâns şi eu. Nu atunci. Era momentul lui. Conştientizarea lui. De fapt nu. Că nu era ceva mental care se aşeza atunci. Ci se aşeza în fiinţă...

Eu doar am ţinut. Am fost cu el până a simţit că e... gata, într-un fel. Mult. Şi adânc. Şi cumva complet...

El a încheiat plânsul. În mine abia se deschidea. Dar cu un copil mic viaţa continuă. Aşa că ne-am văzut de joacă. De mâncat. De îmbrăcat... şi aveam programată o întâlnire în ziua aia cu alţi copii şi mamele lor. Ne-am dus. El bine. Eu încărcată.

...

Am ajuns şi, cu starea asta directă şi clară caracteristică copiilor, a întrebat-o pe prima mămică cu care ne-am întâlnit: "Tu ce zici - noi când murim?". Exact aşa. "Tu ce zici?" Ca şi cum acum sonda dacă mai sunt percepţii. E drept că aşa am vorbit cu el de când era mic mic. Spunându-i că ce ştiu eu să îi spun e doar punctul meu de vedere... Dar el, acum mai avea de verificat ceva. Şi mămică asta... magică pot spune, într-un moment de inspiraţie poate, dar adânc şi onest, îi spune: "Eu cred că noi nu murim. Cred că atunci când viaţa de aici e gata, continuăm să TRĂIM în alt fel. În alt loc. Altcumva" Andrei se uită la ea atent şi spune: "Îmi place mai mult cum zici tu. Bine" - şi merge să continue cu joaca....

Am stat atunci în linişte pentru multă vreme, observând exact momentul când în noi se aşază o informaţie, când înţelegem că acelaşi lucru poate fi văzut în mai multe feluri şi cum putem alege din percepţiile astea diferite, pe cea care rezonează sufletului nostru.

Andrei nu m-a mai întrebat despre moarte de atunci. Vorbim şi despre asta, ca despre orice, deschis, fără ocolişuri. Îi spun cum simt. Şi aude despre cum simt ceilalţi oameni.

Intensitatea se simte chiar dacă nu e verbalizată. Dar el pare că e aşezat în el cu subiectul morţii. Şi pentru mine asta e incredibil...

Îi povesteam cândva că ştiu că sunt culturi în care, la moartea cuiva, obiceiul spune că e moment de sărbătoare. Acel om se eliberează de tot ce a fost greu în viaţa asta şi revine în energie, în Dumnezeu... în spaţiul în care lucrurile se "văd" şi se "trăiesc" altfel. Şi că ăsta e clar motiv de bucurie pentru noi cei care rămânem aici - ne bucurăm că acel om are acum de experimentat spaţiul de LUMINĂ.

Nu conceptualizăm prea mult între noi. Vorbim uneori. Punem în cuvinte. Dar TRĂIM mereu... Şi simţim. Inclusiv când e vorba de moarte.

Eu nu ştiu dacă trebuie să ne amintim despre cei care au plecat (aşa cum propune "Veşnică pomenire") sau e mai "bine" să eliberăm energia acelui suflet de experienţa asta limitată pe care a trăit-o în acest corp... şi să mă conectez de acum înainte la faptul că el, cel care a fost aici şi pe care eu l-am cunoscut, nu mai e. E acum parte din Lumină.

Nu ştiu tot ce implică ritualurile diferite de înmormântare şi de trecere între lumi. Ştiu cum se aşază mai bine în mine. Şi mă tot uit că moartea cuiva, în lumea asta în care trăim, e mai mult despre cei care rămân. Şi că durerea asta e doar de a rămâne.

Aşa cum am stat atunci, acum vreo 7 ani, să ţin muuuultă vreme în braţe, un puiuţ plângând.