E tare aparte drumul asta aşa cum îl percep eu în interior, un drum care ţine de "portocalele mele" (am scris despre ele aici). Aşa că în interior nu e un proces conştient, e că şi cum mă trezesc făcând ceva. de fapt nu. mai corect ar fi să spun că mă trezesc că DEJA am făcut ceva...
Era Andrei la grădiniţă şi educatoarea lui ne expunea mereu bucăţi din ceea ce trăiesc şi construiesc ei acolo. Şi la un moment dat ne-a povestit că toate lucruşoarele, jucăriile, decorurile lor sunt din materiale naturale pentru că tot ce ating copiii e relevant să fie conectat cu VIAŢA, să facă parte din natură şi din ce ne înconjoară, să fi avut ceva VIU în el. Iar cel care le face, nu doar prelucrează materialul, ci are de adus o bucată de suflet pe care să o lase acolo... Şi astfel jucăria, obiectul, nu e doar un CEVA... ci e ceva CU VIAŢĂ. Iar viaţa din copil, curge împreună cu viaţa din obiect şi astfel se creează poveşti... infinit de multe şi adânci. Unele care vindecă, altele care deschid, sau care sunt porţi spre altceva.
A rămas tare adânc în mine povestea ei despre asta... Iar la un moment dat, viaţa a făcut ca aceeaşi educatoare a lui Andrei să îmi pună în mână lână netoarsă şi un ac de filtuit. De fapt mai întâi doar lână. Pentru că iniţial, lâna era prelucrată doar cu mâna, cârligele din fire se "încurcau" unele în altele sub "îndrumarea" mâinilor şi a inimilor celor care creau, şi se transformau în forme...
Doamne, ce proces! Câtă curăţare aduce lâna dacă te laşi în drum cu ea.
Pentru mine, pentru noi, nu e vorba doar despre a crea obiecte. E un proces. Şi nici nu aş putea să spun exact unde începe, pentru că pare că ar începe cu momentul în care iau lână în mână. Dar de fapt ajung să iau lâna în mâini PENTRU CĂ deja există ceva care vrea să prindă viaţă. E ca şi cum lucruşorul ăla, obiectul, e deja acolo şi "mă aşteaptă", "mă cheamă", are nevoie de un suflet care să îl simtă şi de două mâini care să îi dea formă, să îl lase să fie.
Iniţial au fost zâne. Lână fină. Moale. Mătăsoasă. Magică. Curgătoare... Atât de uşoare că parcă zboară. De culori care bucură ochi şi suflete.
Am învăţat să facem zâne. Să lăsăm zâne diafane să vină în lumea noastră. Printre noduri în lână şi curgere în valuri, au luat forme noi. Mereu altele.
E mereu ALTĂ FORMĂ care se cere văzută. Şi o cunosc cumva înainte să o văd... O simt în spaţiul între mine şi lână. E între noi chiar înainte să încep să lucrez. Şi când mâinile mele lucrează, e ca şi cum împreună descoperim ce a fost acel ceva care m-a chemat...
Prima zână ieşită din mâinile mele, am agăţat-o pe o creangă a unui alun creţ din curtea spaţiului unde am fost învăţată să o fac. Imaginea ei acolo în copac, cu sclipiri de soare printre crengi, a creat imaginea cu care am decorat primul nostru stand la un târg. Un "copac" din crengi de alun şi salcie creată, plin cu zâne magice colorate. De atunci copacul ne însoţeşte mereu... că doar aşa se leagă lucrurile... toate.
Noi nu putem lucra "pe stoc". Sigur că având deja ani de experienţă şi muncă, ar fi uşor să mă apuc şi să am cutii de "marfă". Dar STAREA apare în mine doar uneori. În rest e viaţă trăită. Cu copil. Cu căţel. Cu rezonanţe. Proiecte. Evenimente...
Şi este un moment când ceva mă cheamă. Şi pot să îl amân dacă sunt ocupată... dar numai un pic. De obicei mă cheamă clar. Chiar dacă nu ştiu ce va urma. Ştiu că trebuie să mă aşez. Şi să iau lână în mână. CEVA vrea să prindă viaţă.
De obicei acel ceva mai poartă în el o energie pe lângă a lui însuşi. Simt că e AL CUIVA. Avem lucruşoare pe care le facem şi care sunt atât de drăguţe, că le-am păstra:). Dar e atât de clar că nu sunt ale noastre... Pfuai, nici nu ştiu cum să descriu...
De obicei după câte o "sesiune de muncă" suntem anunţate despre vreun târg. Sau vin comenzi online (creating magic @ AniEla - facebook.com/created.byAniEla/ - nota LiterNet). E... ca şi cum se creează spaţiul să îi cunoaştem pe cei "pentru care" am lucrat. Pentru că noi nu lucrăm pentru cineva. Noi lucrăm pentru că simţim că avem ceva de creat. Că ceva are NEVOIE să prindă viaţă. Dar mai mereu acel ceva e al cuiva... şi apoi se întâmplă întâlnirea...
Şi se mai întâmplă ceva când de exemplu lucrăm "pe comandă". Deschid în mine un spaţiu nou de "legătură". Între mine şi cel pentru care urmează să creez. Port în mine acest spaţiu. Până începe să se materializeze ceva. Nu pot forţa. Uneori am de făcut ceva simplu sau ceva ce am mai făcut. Şi totuşi, iese mereu cu o energie atât de diferită. Aşa că am învăţat să îl las să vină. Parcă are nevoie să "se coacă". Îl las în mine şi îi dau voie să vină când e timpul... Multă smerenie în proces...
E o lume magică. Descoperim noi şi noi fiinţe. Lucruri şi forme despre care nu ştiam că există în noi.
Este o poveste, Karlik, scrisă de o autoare nevăzătoare. Ea întâlneşte un pitic - o fiinţă a lumii elementelor. Şi el o conduce spre a înţelege un pic lumea asta de dincolo de aparenţe. Ea descoperă, fără să vadă, spaţii întregi... de fiinţă... de potenţial. De posibilităţi.
Mă simt ca într-un drum iniţiatic. Şi am atenţie să nu vin cu "obiceiuri vechi" în spaţiul asta atât de nou... că doar am formare şi experienţă în management şi îmi e uşor să intru pe drumul planificărilor şi urmăririi de obiective. Dar nu. Aici lucrurile sunt mult mai fluide. Şi cer o atenţie mai... prezentă. Mai subtilă. Dar dacă tac şi ascult, aud în feluri în care nu credeam că am cum auzi.
Eu nu ştiu dacă asta îmi e "menirea" sau "cariera". Nu mă mai definesc de mult prin ce fac. Dar ştiu că aici SUNT. Aşa cum mă ştiu eu pe mine. Că aici curg cu viaţa. Şi că e magie.