68,16%

Înainte, în timpul şi după alegerile recente bula virtuală mi s-a umplut de îndemnuri mai mult sau mai puţin îndârjite la vot - devenite ulterior texte dezamăgite (până la jignitoare) despre / către non-votanţi.

De 30 de ani înjurăm non-votanţii, iar asta nu ne-a adus nimic în afară de nervi şi poate câţiva prieteni în minus. Singura concluzie logică la care pot ajunge este că nu asta e metoda de a repara ce este frânt în democraţia românească.

Am crescut considerând că votul este o datorie aproape sfântă, am votat întotdeauna (cu excepţia mascaradei de referendum privind familia - iată, a existat o ocazie cu care nici măcar eu nu am mers la vot!) şi sunt de părerea fermă că avem nevoie disperată de a participa în număr mult mai mare la alegeri.

Totuşi, în ziua alegerilor am postat asta pe pagina mea de Facebook:
"Dacă nu mergi la vot deşi ai putea, scrie-mi. Aş vrea să avem o conversaţie scurtă, nu ca să te conving, ci ca să te înţeleg."

Mi-am propus să nu fac prozelitism, ci un cât mai onest exerciţiu de comunicare şi deschidere. Discuţiile care au urmat acestei postări m-au surprins tare - din surprinderea asta a venit ideea textului de faţă.

Am avut, în mare, două întrebări pentru interlocutori: "Ce te face să nu mergi la vot?" şi "Ce ar trebui să se întâmple ca data viitoare să votezi cu entuziasm?". Am auzit multe lucruri cu care nu rezonam dar care, cumva bizar, căpătau sens o dată ce interlocutorul nu se simţea interogat şi pus la zid. A încerca să conving ar fi însemnat să îmi încalc promisiunea faţă de mine şi de partenerii de dialog.

Din discuţiile pe care le-am avut cu oameni care fie nu au votat, fie şi-au anulat votul, fie au votat dar în silă a reieşit o notă comună de lehamite, deznădejde şi tristeţe.

Nimeni de pe listă nu mă reprezintă / am avut încredere în unii, dar m-au dezamăgit crâncen / nu contez / totul e prea stricat ca să se poată repara - cam aşa aş rezuma motivele principale care i-au ţinut în casă pe interlocutorii mei. Niciunul nu era vesel din cauza asta. Am vorbit cu oameni plecaţi din ţară permanent sau temporar, dar toţi de nevoie; cu oameni rămaşi, a căror singură soluţie a devenit să se concentreze pe ce a mai rămas frumos în viaţa privată; cu oameni specializaţi în diverse domenii, scandalizaţi şi exasperaţi de incompetenţa statului român. Dar cel mai important mi s-a părut că, după încheierea fiecărei discuţii, concluzia se contura din ce în ce mai clar - oamenii care nu votează stau în casă exact din motivele pentru care cei care votează se prezintă la vot.

Percepem aceleaşi probleme - corupţia generalizată, bătaia de joc ca normă, în cel mai bun caz ineficienţa schimbării pe care ne-o dorim, lentoarea şi minciuna celor în care poate, la un moment dat, ne-am pus speranţa. Doar că reacţionăm diferit la ele. Unul se îndârjeşte şi înfruntă frigul pentru a mânui ştampila, altul oftează obosit şi se străduieşte să ignore fenomenul politic. Iar mă întreb - din moment ce ne deranjează aceleaşi lucruri, nu e oare absurd cum ni se pare că suntem în tabere diferite? Oare aproape 70% dintre românii cu drept de vot sunt proşti?

Am mai aflat duminică seară, dureros, cât de mult tânjesc oamenii după conversaţii reale - nu cele în care interlocutorii încearcă să îşi dovedească reciproc că "eu am dreptate şi tu eşti ignorant", ci acelea în care ne întrebăm şi ne ascultăm. Întrebarea 3 - suntem oare atât de absorbiţi de statuile pe care ni le-am construit singuri încât oricine vede altceva e descalificat din oficiu? E greu, pentru că mulţi dintre noi am cam crescut cu ideea - explicită sau implicită - că pentru a dovedi că suntem buni şi capabili trebuie să găsim pe cineva de arătat cu degetul ca rău şi inept. Cum mai pot eu să mă consider strălucit dacă nu am un hidos cu care să contrastez? Dar asta deja devine o altă discuţie despre sorgintea frustrărilor culturale.

Cred (sper) că discuţiile pe care le-am avut duminică seară au fost un mic pas zero către a construi un pod peste prăpastia de nepăsare şi dispreţ reciproc între cei care se implică mai mult în partea politică a existenţei şi cei care preferă să-şi vadă exclusiv de viaţa privată. Dacă în fond vrem aceleaşi lucruri, trebuie să existe o cale de a le obţine. Mai întâi, cred că ar trebui să ne facem o listă clară cu punctele care ne aduc împreună.

Nu ştiu să propun o soluţie mai complexă deocamdată. Ce mi-e clar, şi mi-aş dori să le devină clar mai multora, este că dispreţul faţă de "ceilalţi" nu ne duce nicăieri. Nu este o presupunere, ci un fapt probat de 31 de ani de democraţie beteagă. Trebuie să găsim altceva.

Ştiu că avem convingeri ferme şi mai ştiu că le putem păstra la fel de clare, în acelaşi timp rămânând deschişi la dialog real, vs. dialogul ca sport cu scoruri, câştigător şi învins.

Oare cum să facem?