Mă întreabă câte staţii mai sînt până la Riem, iar eu mă înroşesc până în vârful urechilor. Mă mai întreabă ceva, iar eu devin atât de nervoasă încât dau să fug. Înfăşor la loc în jurul gâtului fularul pe care tocmai îl scosesem şi îl băgasem în geantă. Scot o carte abrupt.
El continuă să vorbească cu mine. Are o pereche de ochi uimitori, bleu-verzi-cenuşiu, de o blândeţe care mă face să roşesc a mia oară. Nu mă pot uita la el.
Are ochii ca o carte deschisă, o carte care-mi comunică fără ocol că mi se oferă şi că la rândul lui m-a citit perfect pe mine. Ce-mi lipseşte, cine sînt.
Mă bâlbâi în engleză. N-am mai avut de mult ocazia să vorbesc limba aceasta, dar îţi dă seama imediat că o vorbesc foarte bine. După accent e un american în München.
Singurătatea îi erupe prin colţurile ochilor. E singur şi nu mai vrea să fie singur. S-a urcat în acest tren, s-a aşezat în faţa mea, m-a privit şi i s-a pus pata pe mine pentru că îşi imaginează că mă poate citi.
Vine staţia lui. Îmi arată prospectul pe care-l ţine în mână. Merge să viziteze un magazin.
"Do you wanna come?", mă întreabă.
După câteva secunde, îi răspund:
"That's crazy."
"Yes, that's crazy...", spune şi îi simt dezamăgirea.
Ar trebui să-i spun că eu, Daniela Mateus, sînt măritată, am copil şi nu cred în divorţ. Ca să nu-l descurajez la încercări din acestea viitoare. Poate că o să aibă noroc cu următoarea. Să-şi împrăştie singurătatea aceea teribilă din colţurile ochilor. Dar nu am timp, trebuie să coboare. Stă în faţa uşii, privindu-mă cu capul uşor înclinat, cu nenorocitul de prospect în mână. Aş vrea să-i explic că nu cred în aventuri. Încep drept ceva nevinovat şi apoi se transformă în dihănii... şi încă ce mai dihănii...
Dar nu e timp. Aşa că mă ridic şi cobor cu el.
(va urma)