Kyo ajunge la timp pentru trenul de fără douăzeci. Afară este o dimineaţă cenuşie de toamnă care apasă asupra oraşului. Îţi permite să fi anonim, o persoană fără identitate, doar o persoană urcându-se într-un tren. Oraşul acesta face totul posibil. Te urci într-un tren venind de nicăieri, şi te îndrepţi spre nicăieri. Foarte mulţi alţi oameni fac acelaşi lucru ca şi tine. O parte din aceşti oameni sunt chipuri cunoscute. Parteneri de tren. Obişnuiţii trenului de fără douăzeci. De jumătate de an, de când şi-a găsit acest nou serviciu, a apucat să reţină câţiva din ei. Bărbatul cu scurtă roşie care citeşte mereu ziarul şi nu priveşte deloc împrejur. Femeia tânără cu căşti în urechi şi geantă de piele luxoasă. Femeia blondă, fără vârstă, care zâmbeşte mereu. Turcoaica ridicol îmbrăcată, cu păr foarte des ca o coamă, care-şi aşază mereu geanta pe scaunul de lângă ea indiferent cât de aglomerat ar fi trenul. Larg deschisă o aşază acolo, iar el poate vedea sticla ei de apă, portofelul, pacheţelul de şerveţele, umbrela mică, crema de mâini. Poartă mereu cizme lungi până la genunchi şi ronţăie ceva dintr-o pungă. Femeia cu basc roz pal şi ochelari de soare pe orice vreme. Puştiul roşcovan şi stângaci cu rucsac uriaş. O serie de cunoscuţi pe care nu-i cunoaşte. Sunt împrăştiaţi prin acest orăşel şi au în comun doar faptul că se îndreaptă împreună spre München cu acelaşi tren.
Priveşte pe geam. Vede şinele de tren, bariera. Rulote parcate la marginea drumului, fuioarele de fum de la coşurile de evacuare ale unei fabrici îndepărtate.
Kyo s-a aşezat pe scaunul dinspre culoar, iar Johannes stă în faţa lui, ţinându-şi geanta în poală. Poartă cămaşă bleu pe sub palton, cravată gri închis şi costumul lui cu reflexe metalice. Chipul lui nu poartă urmele dimineţii, a toamnei, a vârstei. Este sobru, uşor sever, calm. Nu prea au ce să-şi spună. Foarte multe lucruri îi despart. Dar Johannes stă pe scaunul din faţa lui, iar Kyo simte o senzaţie de confort. A dormit bine peste noapte. Visele l-au ocolit. Visele cele rele, care aduc spaimă.
În ziarul local pe care l-a cules din cutia poştală, citeşte un articol disperat despre o familie de italieni care au un restaurant în centru. Bârfele despre ei le-au distrus afacerea şi nu mai ştiu ce să facă. Un italian din oraş a fost arestat pentru că vindea heroină, iar acum se crede că ei au legătură cu acesta. Oamenii cred acum că toţi italienii vând heroină. S-a creat o atmosferă generală anti-italieni. Nimeni nu mai vine să ia masa la ei. Ba sunt întrebaţi pe stradă cum îi merge fratelui din închisoare, deşi ei nu sînt absolut deloc înrudiţi cu el. Familia de italieni speră ca, în timp, aceste zvonuri să fie uitate, iar ei să îşi poată duce viaţa obişnuită mai departe. Nu doresc decât să îşi vadă de restaurantul lor pe mai departe şi să trăiască în această comunitate liniştiţi. Acum oferă o degustare de vinuri sâmbătă. Vinuri aduse din nordul Italiei, de unde sunt ei originari.
Lângă Kyo stă o femeie care miroase bine. Din când în când trage cu ochiul spre ea mânat de curiozitate. Femeia citeşte Bătrânul şi marea a lui Hemingway. În vagon este linişte, iar trenul goneşte pe lângă câmpuri şi copaci şi clădiri. Alte trenuri gonesc din sensul opus. Pe străzile oraşelor lăsate în urmă alţi oameni îşi continuă vieţile din care el prinde doar o secvenţă, o scurtă impresie fugitivă. Pe cerul gri trec păsări ce nu pot fi identificate. Avioane răzleţe.
Apoi Kyo îl observă.
Stă lângă uşă şi nu pare să-l fi văzut. Inima îi stă. Nu ştia că are acest traseu. Dar ce alt traseu putea să aibă? De când începuse să meargă cu trenul de fără douăzeci, nu-l întâlnise niciodată. Are un spate lat, e foarte înalt. Deşi arătos, are faţa uşor vulgară, cu un ten mat, plin de cicatrice. Se cunosc din şcoala generală. Pe vremea aceea Kyo locuia în München, până s-a decis pentru viaţa la ţară. După ce-şi petrecuse câteva ore la o crescătorie de cai cu un prieten, luase această decizie. Prietenul îl avertizase că nu e o decizie bună. Că o să-i lipsească viaţa mondenă şi că o să se sălbăticească. Poate se sălbăticise deja. Mergea des să se plimbe prin pădure, se ducea des la munte. Schia cu plăcere şi făcea drumeţii pe bicicletă uneori de unul singur. I se părea că sănătatea i se îmbunătăţise radical de când locuia în orăşelul acesta mic. Se simţea alt om.
Dar acest bărbat, de aceeaşi vârstă ca şi el, în jur de douăzeci şi cinci, prieten cu el încă din şcoala generală, era acum o sursă de griji. Johannes l-a privit cu curiozitate, căci a perceput imediat schimbarea în atitudine a prietenului său şi s-a răsucit spre uşă să vadă la ce se uită. Kyo i-a făcut semn din cap să nu facă asta. A scuturat energic un "nu".
Individul îi crease încă din şcoală o stare de nervozitate cu simpla sa prezenţă. Era din cei care îi terorizau pe ceilalţi, un obişnuit al banilor lui de buzunar. Implicat în tot felul de afaceri dubioase prin şcoală şi mereu un copil problemă. Fusese testat pentru autism, apoi pentru ADHD, dar nu acesta se dovedise răspunsul. Se ajunsese la concluzia că doar era mai plin de viaţă decât alţii. Kyo se dusese la şcoală cu nenumărate mesaje în care mama sa scrisese ceea ce îi povestea ei: că acest Dieter îl bătuse, îl lovise cu piciorul în organele genitale, îi mâncase mâncarea, îi luase caietele, îl împinsese de pe scări, ori îl atacase în vestiar la piscină la ora de înot. Mai grav, la un moment dat Dieter fusese implicat în moartea unui puşti retardat, care murise în condiţii dubioase. El împreună cu încă patru prieteni şi fratele lui mai mare. S-a bănuit că-l obligaseră pe puştiul de treisprezece ani să bea alcool, apoi l-au bătut crunt şi l-au obligat să se arunce pe de Pod. Sau l-au aruncat ei, nu a fost clar. Unul din ei a declarat la poliţie că victima a fost la sfârşitul supliciului gata să se arunce de bună voie. Erau un grup de presupuşi neo-nazişti compus în primul rând din tineri fără ocupaţie, fără şcoală şi fără viitor, doar câţiva dintre ei mai răsăriţi. Doi dintre ei fuseseră condamnaţi pentru această faptă. Restul scăpaseră ca şi cum nu se întâmplase nimic. Nu se putuse dovedi implicarea lor. Nu se ştia dacă Dieter chiar făcea parte din grupul acesta de neo-nazişti, el era singurul cu educaţie şi care până la urmă reuşise să ajungă undeva. Apartenenţa la grup nu era ca şi cum ai semna o condică. Afacerea rămăsese în ceaţă şi se pierduse din memoria oamenilor. Ori cei care îşi mai aduceau aminte despre adolescentul rebel pe nume Dieter erau, precum Kyo, dornici să nu vorbească despre asta.
Iar acum erau colegi de serviciu.
Nu erau la aceeaşi divizie, Dieter era la marketing, el la dezvoltare. Kyo nu avusese curajul să-l ignore, aşa că se salutau şi mergeau uneori la cantină împreună. Dieter rămăsese acelaşi golan pe care-l ştia, deşi se ascundea acum în spatele unei aparenţe sub care era mai greu de depistat. Acum atinsese un nivel de rafinare deosebit. Ţinea discursuri de cât de rău a ajuns Germania şi cât de oribil este să trăieşti aici şi cum nu poţi realiza absolut nimic în acest loc. Visul lui era să emigreze altundeva, deşi acum, cu criza economică, devenise mai greu. Vorbea de femei în aceiaşi termeni ca în gimnaziu, în termeni de calităţi fizice şi potenţial sexual. Povestea fără jenă anecdote explicite cu femei, despre practici şi cuceriri. Nu avea de gând să se aşeze la casa sa, nu era de el, susţinea. El dorea să-şi trăiască viaţa. Şi şi-o trăia. Îi plăceau sporturile extreme, petrecerile, băutura şi uneori cocaina. În fiecare conversaţie cu el revenea acelaşi leit-motiv: câtă băutură a fost aseară, în ce hal arăta casa celui la care ajunsese petrecerea, cât de rupţi fuseseră nişte prieteni de-ai lui, cum vărsase din greşeală într-o debara. Ce gagici fuseseră şi cum una din ele îi făcuse sex oral pe balcon.
Kyo fixează un punct pe geam şi rămâne cu privirea pironită acolo. Nodul din stomac i se măreşte, căci se apropie Feldkirchen. Nu ştie ce să facă, o tensiune teribilă îi creşte în muşchi. Simte că îl ia cu ameţeală. Ar vrea să se mute pe scaunul liber de lângă Johannes, dar îi este teamă că mişcarea sa va atrage atenţia. Că gestul va fi interpretat. Nu în mod fals, ci interpretat bine. Se simte paralizat.
Se anunţă Berg am Laim în difuzor, iar trenul opreşte printre marfarele garate pe liniile moarte. Muncitori în costume fosforescente trec printre ele. Turnul de sticlă al unei companii. Graffitiul de pe o clădire declamând ceva de nedescifrat. Apoi München-ul. Clădirile, maşinile. Câteva macarale agăţate de cer. Turcoaica ascultă muzică turcească tare în căşti, aşezată pe un rând din faţă. Ritmurile orientale sunt audibile în liniştea compartimentului.
Apoi se întâmplă exact lucru de care îi era groază. Johannes se ridică, se apleacă şi-l sărută direct pe buze. Lucrează la Ostbahnhof.
Kyo îşi intersectează privirea cu Dieter.
Nu din nou.
Nu asta.
Într-o fracţiune de secundă îi trece totul prin faţa ochilor. Într-o singură fracţiune de secundă. Cum îl ignoraseră colegii la vechiul serviciu, cum nu-i răspundeau dacă îi întreba ceva, glumele crude pe seama lui, cum nimeni nu îl saluta, cum era sabotat în proiecte, cum colegii trimiteau rapoarte false despre el şi era sărit la creşterea de salariu mereu. Cum i se dădeau proiecte pe care era imposibil să le facă în timpul alocat. Cum i se puneau întrebări crude şi îi dispăreau lucruri din birou. Cum îl auzise pe un coleg spunându-le altora: dacă se dă degeneratul ăsta la mine, îl omor. Apoi recomandarea către o colegă: dacă te culci tu cu el, poate redevine normal. Hăhăiturile de rigoare. Cum i se fereau din cale, de atingerea lui. Ca şi cum ar fi fost contagios.
Se ridică în grabă. Nu ştie cum poate trezi atâta dezgust, ură.
Când coboară, o vede. Este secretara avocatului la care a fost când a vrut să-şi dea în judecată firma la care a lucrat. L-a privit în ochi după ce el i-a expus situaţia şi i-a spus laconic: Şi nu credeţi că e dreptul lor să vă discrimineze? Irina Rau. Irina Rau.
Nu o salută, trece mai departe.
(va urma)