13.12.2020
13.

Întâlnirea cu domnul Mateus nu s-a dovedit deosebit de bogată în informaţii, dar mi-am putut forma o opinie personală despre acesta. O iubise cu adevărat, nu, o iubea încă, o iubea foarte mult, aşa cum putea el. Mi-a spus că în momentul în care o cunoscuse, fusese patru ani la rând singur. Frecventa prostituatele din Alamerstrasse din când în când, dar îi venea greu să creadă că cineva o să mai reuşească să se apropie de el, că el însuşi o să mai poată avea încredere în cineva. Totuşi a primit-o pe Dani cu braţele deschise. Era studentă nou venită în oraş, vorbea prost germana, dar ea i-a câştigat imediat încrederea, avea ceva deschis, sincer, spontan.
Dragostea ei pentru mine a venit ca o salvare, mi-a spus Sebastian Mateus. M-a iubit foarte mult, chiar dacă nici ea nu ştia. Îmi pregătea în fiecare dimineaţă iaurtul cu fructe, chiflele cu brânza care îmi place mie. Aveam rutina noastră, stabilită în doi, de-a lungul timpului, înrădăcinată, din care nu mai ieşeam. Am fost fericiţi.
Mi-a povestit că înainte de a o întâlni cu ea, rudele şi prietenii încercaseră să-l cupleze cu diverse femei, dar toate încercările se sfârşiseră prost. Pe una din femei chiar o dăduse jos din maşină în mijlocul rendez-vous-ului. Era obraznică şi insistentă, de o calitate îndoielnică.
Întrebându-l ce părere avea despre ea ca om, mi-a spus că de multe ori s-a gândit că dacă el moare, ea n-o să fie în stare nici să completeze formularul să încaseze asigurarea de viaţă. Aşa de incompetentă era. Apoi deodată am văzut pe faţa lui că regretă afirmaţia făcută. A luat o cu totul altă mină şi a căutat în minte după alte amintiri.
Cu tristeţe mi-a mărturisit că uneori îl uimeau observaţiile ei stranii. De exemplu într-o zi i-a spus ceva de genul: ori de câte ori vii spre mine, mă răneşti. Vrei să mă îmbrăţişezi, să mă săruţi, dar întotdeauna sfârşeşti prin a mă lovi cu genunchiul, cu cotul sau cu capul. Că o apucă panica atunci când el vine spre ea. "Îmi declari dragostea ta, care include cinci sute de milioane de miliarde de kilometri săruturi, (aici domnul Mateus mi-a zâmbit timid), dar sfârşeşti prin a mă face să ţip şi a mă face să te împing departe de mine."
Am zărit foarte multă tristeţe în ochii lui când a citat-o, iar tristeţea părea autentică. Mi-a spus că observase de la prima întâlnire tăieturile pe care şi le făcuse cu ani în urmă pe braţe, dar că n-a considerat asta un impediment. Dani îi spusese că era gata să-şi reconstruiască viaţa, excluzând tot ce fusese nociv pentru ea.
"A fost o prostie s-o cred, nu-i aşa?", mi-a întrebat cu un zâmbet amar Sebastian Mateus. "A purtat tot timpul o mască."
Mi-a mărturisit că îţi face acum griji în privinţa lui Tim. La cea mai mică problemă va reacţiona şi el la fel ca mama lui?
La întrebarea cum ar putea să-şi descrie căsnicia, a răspuns că nici mai bună, nici mai rea decât a altora. Că ea se îndoia însă de dragostea lor uneori, că avea atacuri de neînţeles pentru el, când ea ţinea discursuri de genul: Tu zici că mă iubeşti pe mine. Dar mă iubeşti pe mine când nici nu mă cunoşti? Mereu se întrista când începea ea cu nesiguranţele ei, cu nevoia asta permanentă de a se simţi neînţeleasă şi ne-iubită. M-a asigurat însă că nu avea nimic, doar suferinţe imaginare.
Mi-a spus că l-a acţionat în judecată pe domnul Kunz tatăl pentru daune morale. Dacă nu a fost în stare să-şi crească băiatul ca lumea, să plătească. Dorea o sumă frumuşică pentru agonia prin care trecuseră din cauza sinuciderii lui Kyo şi prin ce treceau acum, în prezent. Această dramă care nu mai părea să se sfârşească.
După ce-am plecat de la întâlnirea cu el, m-am dus acasă la o cunoştinţă din nordul oraşului. Am simţit nevoia să mă relaxez şi să-mi pun gândurile în ordine. Una a dus la alta, iar cunoştinţa m-a pus în legătură cu o amică de-a ei care avea un magazin, o cunoscuse pe Dani şi dorea să vorbească cu mine. Se răspândise prin oraş veste cu ce mă ocupam şi ieşeau la iveală mulţi interesaţi să ia parte la acest joc. Voiau să-şi aducă şi ei contribuţia la textul nostru comun. Voiau să vorbească.
Peste câteva zile m-am dus s-o întâlnesc. O fată supraponderală care avea un motan obez şi pisici de porţelan în curte. A dorit să nu-i fie menţionat numele. Nu ştiu cine o să fiu mâine, sau unde o să fiu mâine.
Mi-a spus ce îi povestise Dani despre sine într-una din zilele în care a venit la ea. "Dani părea tot timpul deosebit de fericită" a zis şi a râs la cuvintele acestea. A comentat că problema este că e prea fericită. Iar când creierul ei este epuizat de atâţia hormoni ai fericirii, dopamină, serotonină şi ce-o mai secreta el, vine căderea. "Ştii cum e să cazi de sus?", a întrebat-o. "Încearcă să te arunci de pe un Pod."
Cuvintele ei mi-au sunat straniu având în vedere tot ce s-a întâmplat şi mi-au adus un gust amar în gură.
Îi spusese că "acum" totul este fantastic, priveşte lucrurile printr-un microscop mental şi se simte lovită fizic de atâta frumuseţe, iar în momentul următor aceleaşi lucruri sînt jefuite de cel mai mic sens. "Trăieşte cu asta dacă poţi", i-a zis Dani. A continuat, spunându-i că are percepţii feerice, nepământeşti, aşa, în plină zi. Ţinând ochii deschişi. Cade în transă, cunoaşte iluminarea. Apoi vine demonul. Demonul ei personal. E subţire, distins şi are ochi negri. Se aşază în faţa ei pe scaun şi zice: Hai să vorbim. Dar el nu vorbeşte. Doar ea.
Am întrebat-o câte ştia despre această femeie, iar ea mi-a spus că destul de puţine şi nici nu fuseseră apropiate, de aceea a fost foarte şocată când Dani i-a făcut o astfel de mărturisire când i l-a adus pe fiul ei în vizită. Dar copii lor nu s-au înţeles şi nu s-au mai întâlnit niciodată. Totuşi a ţinut să-mi spună că o plăcuse pe Dani, că o simpatizase pe undeva, aşa stranie şi intensă cum era. Te băga în sperieţi, nu?
Am admis că da.
Am întrebat-o cum a cunoscut-o şi mi-a povestit că intrase la ea în magazin să cumpere ceva. Pe Tim îl pedepsise din vreun motiv să stea afară, să nu intre înăuntru. Rămăsese în prag în timp ce ea trecea în revistă produsele şi el îi striga să se ducă acasă să cadă din nou pe scara interioară şi să se lovească. S-a băgat, i-a spus că nu e frumos să-i vorbească aşa mamei sale. Dintr-una într-alta se împrietenise cu Dani şi ajunseseră îndeajuns de apropiate ca să afle o mulţime de detalii din viaţa ei.
Mi-am amintit ce mi-a povestit Dani când a venit la cafea la mine, un lucru care m-a impresionat, pentru că aşa era ea, câteodată îţi trântea una care te făcea să-i oferi simpatia ta necondiţionată, anume că observase că adevărata chemare nu poate fi contrafăcută. "După ce l-am târât pe la tot felul de cursuri şi stabilisem că băiatul meu este un pierde vară fără nici o şansă, am fost şocată şi uimită, lăsată mută de pasiunea şi implicarea şi concentrarea pe care a arătat-o la prima oră de pian. Dar nu numai atât. Priceperea, urechea, îndemânarea de care nu l-aş fi bănuit. Mai presus de toată bucuria pură, necontrafăcută, sălbatică pe care a afişat-o. Pasiunea pe care o simţea, care i se simţea în gesturi, în limbajul corporal, în graba răspunsurilor. Expresia de fericire absolută, brutală, de pe chipul lui. Mi-am amintit că învăţătoarea lui a spus că are foc în el. Acum m-am gândit că focul acesta ar putea să folosească la ceva. Că focul acesta are o destinaţie."
Cunoscând-o, nu m-am putut abţine să nu fiu de acord cu ea în multe privinţe. Adică în privinţa felului în care se purta cu fiul ei şi ce anume îi permitea acestuia. Am fost într-o zi cu ea să alegem un hamster ca surpriză pentru el. A preferat să meargă cu mine pentru că îi era teamă că dacă merge cu el o să fie nevoită să se întoarcă cu doi hamsteri sau cu un papagal ori cine ştie ce altă idee i-ar mai fi venit acestuia iar ea ar fi trebuit să se supună capriciilor lui.
L-am aşteptat în acea zi împreună pe Tim să se întoarcă de la şcoală. A intrat în hol şi părea nervos. Şi-a trântit ghiozdanul de pământ şi a început să zbiere că el vrea lapte cu cacao imediat. Daniela a trecut în bucătărie şi i-a spus în timp ce punea laptele la încălzit că i-a luat un şoarece. În momentul următor Tim a izbucnit în lacrimi. Pe faţa Danielei s-a putut citi confuzia ei. Adică ea spera să-i facă lui Tim această bucurie în sfârşit, aşteptase atâţia ani ca Sebastian să se decidă, iar el cum îi primise anunţul? "Ce-ai, dragă?", l-a întrebat. "Credeam că îţi doreşti un şoarece..." Eu stăteam blocată în uşă, neştiind ce să spun. Era oricum o treabă între mamă şi fiu.
"Nu, nu îmi doresc un şoarece...", a început Tim printre sughiţuri şi urlete. "Eu îmi doresc un hamster."
"Păi, hamster ţi-am luat. Hamster, şoarece, nu-i acelaşi lucru?"
El a luat un aer important şi îngâmfat şi a declarat:
"Nu, şoarecele e şoarece, iar hamsterul e o suricată mai mică."
"Bine, dacă zici tu. N-am ştiut."
După ce lucrurile s-au liniştit, iar Tim a căzut în extrema cealaltă în faţa şoarecelui, stând în genunchi pe podeaua de lemn din sufragerie, cu hamsterul pitic în palmă, am întrebat-o pe Dani de ce nu i-a spus că hamsterul nu este o suricată mai mică. "Să-l anunţ că hamsterul e şoarece?!" A râs cu cana de cafea în mână. "Ce-aş face acum cu un şoarece pe care el nu-l vrea, că a aflat că e şoarece?" Alegerea era evidentă pentru ea. Mi-a făcut cu ochiul. "Micile minciuni ale vieţii. Dacă l-am luat, îl declar şi elefant dacă trebuie." A râs singură, şi-a şters lacrimile cu mâneca şi a continuat în pragul isteriei: "Acum că l-am luat, suricată e, prinţul mamei. Să mă ierte Dumnezeu, dar ce să fac cu şobolanul acum? Suricată e, îngerul meu."
Am încercat să-mi arăt dezaprobarea într-un mod cât mai diplomat, dar m-am izbit de un zid. Părea închisă într-o mică lume a cărei logică numai ea o înţelegea.
Am plecat grăbindu-mă la treburile mele. Am mai întâlnit-o pe Daniela abia peste câteva luni, când copii noştri s-au vizitat. Ai mei erau foarte curioşi şi doreau să vadă hamsterul.
Tim s-a purtat în acea zi mai rău ca niciodată. L-a pus la pământ pe fiul meu mai mic şi s-a aşezat pe el. Până atunci veniseră amândoi copii mei la mine să se plângă: Tim m-a lovit cu pumnul, Tim m-a tras de păr, Tim a făcut asta şi ailaltă. Iar la masa de prânz pe care o luasem împreună, Tim a schimbat câteva feluri de mâncare, iar Daniela a sărit la fiecare moft al lui să îl servească. El îi adresa în continuu injurii, îi vorbea cu "proasta de mama" şi până la urmă şi-a aruncat mâncarea pe jos. A început să meargă cu bicicleta prin casă şi a sfârşit în piciorul meu stâng, iar eu am urlat de durere vreo câteva minute bune.
Până la urmă nu am mai rezistat şi i-am spus Danielei că nu poate continua pe linia asta cu Tim. Ea a început să vorbească despre altceva, dar eu am repetat: nu poate să continue să se poarte aşa cu Tim. La care ea a început să urle, spunându-mi că fiecare îţi creşte copii cum vrea, apoi m-a întrebat cu sarcasm când am de gând să fac şi eu un copil? M-am albit, m-am întrebat disperată dacă băieţii mei au auzit cuvintele Danielei. Erau la etaj între timp şi se auzeau zbierete de acolo.
În a doua scrisoare care mi-a sosit de la prietena Danielei din România, aceasta mi-a explicat ce părere avea Dani despre Bucureşti, că i se părea un oraş plin de oameni cu probleme, cu oameni supăraţi care nici nu mai ştiu de unde le vine supărarea. Unde este izvorul furiei lor. Care a fost întâmplarea sau lucrul care a declanşat nefericirea vieţii lor. "Pe undeva i-am dat dreptate", mi-a scris această femeie. Dar apoi a continuat că exagera prea tare, că Dani uitase de unde a venit, iar dispreţul pentru ţara din care provenea era nejustificat. "Mi-a spus că parcă intră într-un coşmar. Nu ştie ce-o aşteaptă după colţ. Că Bucureştiul s-a schimbat în cei 10 ani de absenţă a ei, că ea a uitat foarte multe. Denumiri de străzi, nume de locuri care nu-i mai spun nimic. Că se simte străină acasă. Că e ceva nefiresc, nenatural, disperat în privirea ei către el. E o dorinţă de a-l iubi care nu se împlineşte. Îl urăşte pentru că a alungat-o, pentru că nu a lăsat-o să trăiască liniştită în el. Că liniştea i-au dat-o nişte străini pe care îi place şi mai puţin."
Apoi mi-a scris din nou despre cartierul în care a locuit Daniela, despre iubitul ei din România, un băiat de condiţie şi educaţie joasă, care a plecat chelner pe un vapor până la urmă, despre relaţia cu mama ei, despre concepţia ei că fiecare copil ar trebui să poată fi capabil să-şi aleagă propria mamă, că nimic nu e mai groaznic decât să fii respins de propria mamă şi tu să o respingi pe ea.
Apoi urma ceea ce aşteptasem eu cu nerăbdare. Am început să citesc cu lăcomie.
"Ciudat că aduceţi vorba despre asta şi mă întrebaţi aşa ceva. Straniu. S-a întâmplat ceva? Da, adevărat. Cum de v-a venit o astfel de idee? Haideţi să vă povestesc. Era primăvară, nu mai ştiu exact, dar eram la facultate în primul an. Eram încă prietene apropiate, toate divergenţele noastre au apărut ulterior, mai ales după ce ea a plecat şi a început să aibă atitudinea asta critică faţă de tot ce are legătură cu România. Învăţam pentru un curs, nu mai ştiu pentru care, dar ştiu că învăţam, când m-am trezit cu ea la uşă. Purta o fustă şi o bluză, era albă ca varul. Dar în ultima vreme părea foarte debusolată oricum, părea să fi pierdut orice urmă despre propria identitate şi să navigheze în necunoscut. Starea ei nu m-a mirat foarte tare, mai ales că părea la fel de pasivă ca de obicei, moale şi indiferentă. Totuşi pe undeva am simţit că e ceva mai mult cu ea, părea că se mişcă mai mult cu încetinitorul, părea că merge în somn. Iniţial nu a vrut să intre, a spus că a trecut doar aşa, să-mi spună bună şi că ea pleacă mai departe acum. Dar ceva m-a făcut s-o opresc. Am apucat-o de braţ. Nu s-a mai împotrivit, v-am spus deja că era o persoană deosebit de pasivă. A spus că stă doar cinci minute şi că trebuie neapărat să plece mai departe. Lucra într-o firmă foarte mică." Totuşi nu au trecut nici zece minute şi ea adormise pe canapeaua mea într-un somn ciudat şi înspăimântător care părea mai degrabă o comă. Când am încercat înspăimântată s-o trezesc, nu am avut nici un succes. Am zgâlţâit-o urlând, i-am ars palme. Mi-este greu să vă descriu teroarea pe care o simţeam. I-am căutat în geantă şi bănuiala mea s-a adeverit: am găsit tuburi goale de la somnifere. Am sunat-o imediat pe mama ei şi i-am explicat. A zis că se urcă imediat într-un taxi. N-am ştiut ce să fac, aşa că am sunat la Salvare. Dar ştiţi cum vin Salvările în traficul din Bucureşti. Am continuat să încerc s-o trezesc, m-am gândit că nu e bine s-o las să adoarmă, că nu trebuie să adoarmă sub nici o formă. Am vărsat pe ea o găleată de apă rece. Aş fi încercat să îi golesc stomacul cumva, dar eram singură în apartament şi nu aveam cum s-o ridic şi nici nu mă pricepeam cum. Aveam nevoie de un furtun, toate gândurile mi se amestecau în minte. La un moment dat s-a trezit pentru câteva minute. A părut cumplit de dezamăgită. Mi-a spus cu foarte mare greutate că este hotărârea ei şi că eu nu am nici un drept. Poate sună macabru, dar mi-a părut cu adevărat rău că o trezisem. M-am gândit că nu aveam nici un drept şi că de fapt nu o ajutasem, din contră. Apoi a sosit mama ei, mult după aceea Salvarea."
La sfârşitul scrisorii, prietena Danielei a avut grijă să mă întrebe dacă nu sînt interesată să deschidem în Bucureşti o berărie germană. Găsise şi un spaţiu şi mi-a ataşat nişte poze. Mi-a spus că ea crede că şi pe vreme de criză se bea bere şi că prevede un mare succes financiar.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus