20.12.2020
14.

O cheamă Irina. Irina Rau. Poartă un pardesiu de stofă negru şi o geantă pe umăr. Nu îl vede. Pare preocupată în timp ce muşcă dintr-un sandviş.
Irina, când se gândeşte la sine însăşi, îi vine automat în minte David.
Da, David, The boy in the bubble. A văzut un documentar la televizor.
David s-a născut cu SCID şi a fost introdus imediat după naştere în spaţiul steril al unui izolator cu pereţi transparenţi. Cât a fost mic, a crezut că este ca toată lumea. Nu a înţeles exact. A luat ca de la sine înţeles că este la fel ca toţi ceilalţi. A presupus, fără să raţionalizeze asemenea lucruri, ci avându-le tipărite la el în carne, cadouri la naştere, deci a presupus că e făcut pentru dragoste, pentru viaţă.
Şi Irina a crezut acelaşi lucru multă vreme. Când era mică, apoi adolescentă fiind. Deodată însă i-a devenit altceva clar: între ea şi lume se interpuneau pereţii aceia transparenţi, care o separau de lumea reală. Lumea reală, plină de bacili. Dacă ar fi ieşit în ea, ar fi murit. Cu toate că nici viaţa înăuntru nu era posibilă.
David, când s-a născut cu SCID, a fost introdus în izolator. În bula sa de existenţă sterilizată. S-a crezut că este doar o situaţie temporară, că o să se descopere curând un leac. Când colo, au trecut doisprezece ani şi nu s-a găsit nici o soluţie.
Aşa se simte şi ea, deşi nu există o turmă de cercetători pe nicăieri care să fie preocupaţi să pună capăt izolării ei.
Când i s-a construit lui David un costum similar cu cele pe care le poartă cosmonauţii în spaţiu, el a refuzat să-l poarte mai mult de câteva ori. Întâi a părut fericit, eliberat. Faptul că făcea primii paşi în afara camerei de laborator unde îşi petrecuse întreaga viaţă, părea excepţional. Putea vedea cu ochii lui un arbore, iarba pe câmp. Dar apoi nu a mai vrut, pentru că purta un costum şi era ataşat la un aparat care trebuia împins oriunde mergea el.
Aşa şi Irina. Cu diferenţa că ea îşi construise singură costumul de protecţie care o ferea de experienţele directe, costumul steril în care se lupta să supravieţuiască. Ştia că orice contact real avea s-o ucidă. Cum a fost ucis David.
Şi ea a făcut câteva găuri în bula sa sterilă, precum a făcut David cu o seringă uitată din greşeală la el în izolator. A făcut, da. De câteva ori a îndrăznit să lase câte un bărbat să se apropie ameninţător de mult, l-a lăsat s-o atingă. Crezuse că bărbaţii nu stau cu ea pentru că nu face sex cu ei. A făcut, dar bărbaţii tot n-au rămas. După primul crezuse că acesta plecase pentru că ea nu practica anumite tehnici sexuale pe care credea că bărbaţii le pretind neapărat. Dar după al doilea, nu mai ştiuse ce să zică. Astupase găurile din izolatorul ei cu pereţi transparenţi şi nu mai încercase niciodată. Ar fi putut muri, era prea periculos.
La doisprezece ani David era deja un adolescent însingurat, cu spaime care nu mai puteau fi ţinute sub control. Devenise agresiv, nu mai putea fi ţinut sub control. Orice soluţie medicală era încă departe pentru el. A murit după ce i s-a transplantat măduvă de la sora sa.
Norocos, nu-i aşa?
Pe când Irina e încă aici.
Ca şi David, se cuprinde cu braţele să-şi ofere singură dragoste. Este înspăimântată şi agresivă şi urăşte pe toată lumea. Urăşte dimineţile cu oameni care merg spre serviciu, urăşte copii care vorbesc tare pe stradă. Vrăbiile care caută firimituri. Familiile care-şi planifică vacanţele împreună, mamele care-şi îmbrăţişează copii. Filmele de dragoste. Îndrăgostiţii care se ating în public. Pe ei îi urăşte cel mai rău.
Cu câtă infatuare se expun, ca să arate neapărat întregii lumi cât de tare se iubesc ei doi. Cum se mândresc unul cu altul. Vor să-şi împărtăşească dragostea cu întreaga lume. Vor să-i facă pe toţi martori la infatuarea lor. Noi ne iubim, iar asta ne transformă în nişte nesuferiţi şi în nişte înfumuraţi. Cealaltă persoană, cea care se ţine de capătul mâinii lor, le dă validarea de care au nevoie să se creadă grozavi. Brusc sunt cu nasul pe sus.
Ea şi el, aşezaţi pe scaunele libere cu un moment înainte din faţa ei. Ea este tânără şi frumoasă. Cu cel puţin zece ani mai tânără decât Irina. Proaspătă ca o dimineaţă de mai vaporoasă. Cu faţa fină şi albă şi părul blond deschis. Bucle mari, artificiale, spre vârf. Nefardată. Frumuseţea aceea a tinereţii care nu mai poate fi replicată. Irina se ţine bine, dar la urma urmei are treizeci şi trei de ani. Ştie asta. El îi şopteşte ceva, ea îşi răsuceşte faţa spre el. Ochii îi strălucesc de parcă ar fi văzut cine ştie ce minunăţie. Este un bărbat urât, Irina n-ar umbla cu aşa ceva. Chipul fetei se îndulceşte sub efectul zâmbetului lui, într-un val de lumină. El se apleacă spre ea şi-i şopteşte şi mai multe. Îi şopteşte în continuare, iar ea pare căzută într-o stare de extaz.
Oare ce îi spune?, se întreabă Irina.
Ce poate să-i spună? Ce-şi şoptesc îndrăgostiţii? Când se ţin de mână, când se pipăie în întunericul sălilor de cinema, când se sărută pe băncile din parcuri?
Ce-şi şoptesc în nopţile în care se ţin în braţe?
O simte după cum se mişcă. Irina ştie despre fata asta. Vede dragostea întipărită în ea, iar Irina se încarcă cu ură, furie, agresivitate. Îi vede dragostea întipărită pe corp, după felul în care se mişcă, poate bănui mângâierile cu care este obişnuită. După cum se îndreaptă pe scaun, împingându-şi uşor bustul înainte şi unduindu-şi gâtul, într-un gest de auto-alintare, totul spune la ea: sunt frumoasă. Bărbatul de lângă mine mă face frumoasă. Cu fiecare mângâiere.
Nu, nu e frumoasă, urlă Irina în sinea ei.
Cine o îndreptăţeşte să se creadă frumoasă doar pentru că acest bărbat o iubeşte? E urâtă, urâtă, urâtă.
Se ridică din scaun ei şi merge în spate. Metroul e aproape gol.
Ce mă face atât de neiubit?, se întreabă. Ce?
Coboară la Gisella Strasse.
Se opreşte în faţa intrării de metrou. Dar îl zăreşte imediat. Bărbatul a ajuns înaintea ei. Este puţin mai scund decât ea şi nu arată grozav. Simte impulsul de a se răsuci pe călcâie şi a se întoarce de unde-a venit. Cum s-ar putea prezenta cu aşa ceva la petreceri în firmă, la zilele de naştere ale colegelor care n-o mai invitau de teamă să nu le fure bărbaţii, părinţilor ei? Ea care repetă tuturor care o întreabă cu voci în care se citeşte compătimirea "tot singură eşti?" că încă n-a găsit bărbatul îndeajuns de bun pentru ea. Doreşte ea să meargă spre acest bărbat şi să-l lase s-o conducă într-un bar? Să petreacă ore cu el? Acest bărbat? După ce-a aşteptat atât? Toţi aceşti ani? N-ar trebui ca aşteptarea să-i fie încununată cu un bărbat excepţional care să le amuţească pe toate femeile care-au judecat-o că nu poate menţine o relaţie? Care se uitau la ea ca la o greşită? Cum poate ea să zică "am fost singură atâta vreme ca să-l aştept... pe el"?
Bărbatul vine spre ea. Îi întinde mâna şi-i spune simplu:
"Arătaţi mai bine decât îmi aminteam. Nu credeam că este posibil."
Ea nu poate zâmbeşte. Nu poate reacţiona.
Asta zice acum, dar se va culca cu ea o dată şi va dispărea ca şi toţi ceilalţi. Cu chelia lui, cu nasul lui lat şi corpul lui nu tocmai atletic, cu burta vizibilă chiar şi prin palton, cu ochii lui prea depărtaţi.
Vrea ea să treacă prin umilinţa asta? Să îşi lase standardele la o parte, să se deschidă, să se ofere, vulnerabilă şi avidă de dragoste, iar acest bărbat care nici măcar n-o merită s-o calce în picioare? Începe să vorbească rapid:
"Am venit doar să spun că nu pot veni azi. A apărut ceva neprevăzut la serviciu. Am dorit să-ţi spun asta în persoană. Acum trebuie să fug. Serios."
Ar fi vrut să-i strige: Nu te plac! Cară-te! Eşti urât şi miroşi ciudat şi nu-mi place nimic la tine. Te urăsc! Pleacă, pleacă, pleacă. Dispari. Altfel o să te lovesc. O să-ţi fac ceva rău. Cară-te înainte de a ne vedea lumea împreună. Înainte de a trece cineva cunoscut şi a mă vedea cu tine. Fugi.
Bărbatul o priveşte, apoi calm, spune:
"Regret enorm că nu puteţi sta. Haideţi, gândiţi-vă, poate totuşi luăm prânzul repede împreună, eu unul nu am mâncat. Mi-ar face plăcere. Sînteţi deosebită."
Irina îi întoarce spatele, o ia spre gura metroului cu pumnii strânşi în buzunare, enervată, într-o stare de agitaţie cumplită. Uf, ce-o să spună mama ei din nou, acum că s-a străduit pentru a nu ştiu câta oară să-i aranjeze o întâlnire cu un bărbat serios, cum spune ea. Irina, nu poţi rămâne singură, i-a spus. Nu îţi face bine. Văd că-ţi face rău. Mă sperie ce se întâmplă cu tine. Tu erai o fată atât de bună, de unde ura asta la tine? Cine poate trăi în atâta ură?
Se opreşte. Se întoarce. Bărbatul e acolo, nemişcat în poziţia de dinainte, ca şi cum ştia că o să se întoarcă. Îi zâmbeşte calm, iar când zâmbeşte nu mai pare chiar atât de urât. Poate mă obişnuiesc cu el şi n-o să-mi mai pese, îşi spune. Apoi îi zăreşte bărbatului un coş la baza nasului şi simte scârbă, silă, o apăsare în stomac.
Nu, Irina, stai Irina. Nu încă.
Restaurantul este aproape plin. Chelnerii cu piele închisă la culoare, vorbind cu accent. Întâi caută toaleta.
După masa luată împreună, se îndreaptă în taxi spre apartamentul lui. Irina priveşte pe geam. Încordată ca un arc. Nu-i place în continuare cum miroase acest bărbat, nu-i place unde locuieşte. Cine locuieşte în Neu Perlach? Imigranţi săraci, mafioţi, traficanţi de droguri. Un focar de sărăcie şi probleme sociale. De blocuri înalte, un ghetou.
Bărbatul, cu umărul atingându-i-l pe al ei, îi ia delicat mâna. Pentru că ea nu se retrage, el îi trece braţul pe după umeri şi o trage spre el. Ea savurează îmbrăţişarea aceasta. Simte fericire. Are senzaţia că bărbatul o acoperă cu corpul lui. Ferind-o de tot ce vine dinafară. Ca şi cum şi-ar fi făcut corpul scut s-o ferească de tristeţe. Nimic nu mai ajunge la ea. E mică, ghemuită în el, ascunsă de văzul lumii. Se întreabă dacă îi trebuie cu adevărat un bărbat, ori doar un tată. Tatăl ei beţiv şi violent care a terorizat-o când era mică... ea nu a avut un tată adevărat. Odată a venit băut şi a culcat-o la pământ urlând, s-a aşezat pe spatele ei, apoi i-a dat drumul zbierând sudalme. Îndrăznise să i se opună.
Se simte moale, expusă, vulnerabilă.
Conştientizându-şi starea, Irina ştie că asta a fost tot.
"Opriţi, vă rog."
Şoferul trage lângă bordură, ea coboară fără un cuvânt.
Uneori înţelege că se poartă ca victima unui viol. Doar că nu există nici un viol.
Dragostea pe care nu o va primi niciodată, dragostea pe care nu o va oferi niciodată.
Iar bărbatul este în urma ei şi o apucă de braţ. Îi vine să-i spună: bine-ai venit în lumea mea. Aşa arată lumea mea. Din clipă în clipă se poate deşira ca un ghem neîngrijit. Nimic nu e fix. Oamenii pleacă în fiecare secundă. Mă tratează ca pe o gară unde schimbă trenul. Din moment în moment ei îşi schimbă părerea despre mine şi hotărăsc să mă scoată din viaţa lor. Preferă să trăiască fără mine. O viaţă întreagă fără mine. O viaţă întreagă din care să nu mai fac parte. Îmi întorc spatele şi pleacă. Taie contactul. Mă scot din minţile lor. Mă scot din gândurile lor. Mă scot din ei.
Sunt doar o etapă, o experienţă prin care se definesc ei pe ei înşişi mai bine. O oprire temporară. Mă aleg doar cu atât: distanţă, răceală, tăcere. După ce ei au hotărât că nu sînt ceea ce le trebuie. Că nu le folosesc la nimic.
Întrebarea este: trăieşti într-o lume solidă, sau într-una care se poate destrăma în fiecare clipă? Apoi, Irina se scutură. Lucrurile îşi reiau proporţia corectă, prioritatea corectă. Totul revine la normal. Dimensiunea corectă a lucrurilor s-a restabilit.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus