Când Johannes mi-a dat întâlnire ca să-mi înmâneze un carnet de-al lui Kyo în care acesta îşi nota diferite gânduri, sub promisiunea că i-l voi returna cât de curând, l-am rugat să-mi vorbească mai mult despre sine şi relaţia pe care o avuseseră.
Johannes m-a asigurat că era ceva foarte simplu. Fuseseră împreună cu bucurie, iar pentru el însemnase foarte mult timpul petrecut împreună. Apoi deodată a venit momentul de îndoială şi nesiguranţă, tăindu-i cuvintele brusc. A spus: "Sau nu ştiu, pentru mine aşa a fost, în orice caz. Eu aşa am văzut lucrurile." Partenerul său se transformase într-un necunoscut.
Ştiţi, sînt un om foarte dificil, mi-a spus cu tristeţe. Foarte greu de suportat, e foarte greu de trăit cu mine. Dacă aş fi pariat că se va sinucide vreunul din noi cândva, aş fi pariat pe mine fără să stau pe gânduri. Am rătăcit mereu fără ţintă, încercând în van să stabilesc o legătură emoţională cu ceva. Cu orice. Oamenii mi s-au părut mereu respingători. De exemplu nu suport să merg într-un restaurant şi să-i privesc mâncând. Când am fost mic, am fost bătut cu sălbăticie de părinţii mei, de amândoi. Poate ţine de asta. Imediat simt repulsie pentru fiziologia lor, pentru patima aceea respingătoare de a se hrăni, de a dejecta, de a se încolăci în grăsime şi excremente. Îi văd dezbrăcaţi de orice mister sau frumuseţe. Oameni atroce, consumatori avizi, ghidaţi de nevoi fizice. Îmbârligaţi în copulaţii respingătoare. Poate vă provoacă repulsie să auziţi asemenea lucruri...
L-am asigurat că totul e în regulă şi că poate vorbi mai departe liniştit. Nu există nimic care să mă şocheze. A continuat.
"Iar Germania mi se pare absolut ne-poetică. Despuiată de poezie până la corectitudine şi totală lipsă de spontaneitate. O ţară a vârstei a treia, a bigoţilor. Aşezată pe şine drepte, puternice, pe drumul ei solid. Cu sentimentul că aici dacă îndrăzneşti să fii altfel, vei fi instantaneu penalizat. Şi nu altfel dacă ai un cercel în ureche sau tatuaje, ci dacă ai o altă dinamică interioară. Chiar dacă te îmbraci la costum. Indiferent de asta."
Mi-a spus că este o persoană intolerantă, că este sătul de imbecilii pe care îi vede zilnic. Că simte nevoia să vadă altceva, ceva alternativ. Altfel de oameni. Care au curajul să recunoască faptul că sînt altfel. Nu numai mica burghezie imbecilă din jur. Mai am nevoie să-mi mai clătesc mintea. O evadare, ceva.
M-a privit din nou în ochi şi mi-a mărturisit că-mi povesteşte toate lucrurile acestea ca să îmi dau seama ce fel de om era Kyo. Cine credeţi că m-ar suporta?, m-a întrebat. Ce fel de om? Ce fel de om m-ar putea înţelege...
L-am întrebat unde s-au cunoscut, iar el mi-a povestit că într-un club exclusivist sado-maso. Mi-a aruncat o privire scurtă, să estimeze ce efect are asta asupra mea. Apoi a continuat calm. "Amândoi eram oricum clienţi ai dark room-urilor. Ne-am întâlnit într-un club din cele care folosesc coduri de culoare." Şi mi-a descris pe scurt ce era cu aceste coduri. Apoi m-a privit încă o dată să vadă ce efect are asupra mea.
"Dar nu voi spune ce culori aveam fiecare. Mi se pare prea intim. Cert este că după ce ne-am întâlnit, uşor-uşor s-a dezvoltat o relaţie serioasă între noi."
Eram foarte fericiţi că nu ne-am ales cu vreo boală din vieţile noastre anterioare, am discutat asta îndelung, cât de norocoşi sîntem. Ne luam analize regulat, să fim siguri de asta. Da, după ce ne-am cunoscut, totul a început să se schimbe. L-am văzut într-un colţ, tocmai era angrenat într-un act sexual cu cineva, m-am simţit atras de el imediat şi m-am apropiat. M-am amestecat în jocul lor erotic şi am sfârşit prin a-l atrage deoparte, doar pentru mine. Asta a fost tot. Până la el nu am fost niciodată gelos, nici măcar n-am ştiut că sînt capabil de gelozie. Întotdeauna m-am simţit un generos, mi-am putut împărţi partenerii cu alţii şi tot aşa."
Ne-am aşezat la masa lui din bucătărie. Nu dorise să mergem în vreo cafenea, mi-a spus că momentan nu se simte bine grozav în locuri publice. Dar senzaţia mea a fost că nu se simţise niciodată. Era palid, încercănat şi chiar mai slab decât la ultima noastră întâlnire. Îşi ţinea palma peste foile scoase la imprimantă pe care i le adusesem. Dorea să ştie ce-am scris până acum eu şi domnul Bernhard despre acest caz. Încotro ne îndreptam, ce amănunte necunoscute observasem noi, ce legături făcusem. Era atât de tensionat şi plin de cafea - îmi mărturisise că era la a treia - încât un uşor tremur îl scutura din când în când, ca un atac aproape imperceptibil, care venea din adâncul lui.
Afară puteam vedea traficul şi oamenii care se îndreptau încolo şi-ncoace spre destinaţiile lor necunoscute. Copii, adulţi.
Jonhannes îmi făcuse o cafea cu scorţişoară care nu era rea deloc. Eu fusesem cu o zi înainte la un cabinet cu Erin, băiatul nostru cel mare, pentru a primi sfaturi de la o specialistă în privinţa rezultatelor lui slabe la învăţătură. Nu ştiam ce să mai facem. Din păcate greşisem şi noi, căci în primele patru clase îl lăsasem la o învăţătoare cu care nu se înţelegea deloc. Mereu existaseră conflicte între ei doi, mereu probleme şi antipatie reciprocă. Noi am sperat că lucrurile se vor îmbunătăţi, că se vor schimba, că totul merge spre bine. Dar ne-am înşelat amarnic. Acum căutam soluţii cu disperare. Erin fusese însă mereu acela dintre copii noştri care ceruse foarte multă atenţie, dormise mai mult cu noi în pat, altfel îşi uda patul noapte de noapte. Îi era foarte teamă să fie singur. Singurătatea îi apărea ca un lucru teribil. Fraţii lui nu îi erau îndeajuns. Doar în prezenţa unui adult se simţea în siguranţă, mai exact în prezenţa mea. Mi-am ridicat ochii spre Johannes.
Am văzut acolo cât de tare se îndoieşte de sine după moartea lui Kyo. Cât de slabă devenise încrederea în el. Chiar dacă nu-l cunoscusem înainte, spaima pe care o vedeam acum în ochii săi nu însemna decât un singur lucru: se vedea pe sine cu ochi noi. Îşi era revelat sieşi într-un mod şocant, oribil.
Aş fi vrut să îi spun că nu cred faptul că Kyo s-a sinucis din cauza lui, că motivele trebuie să fie altele, dar adevărul este că nu m-ar fi crezut, şi-ar fi dat seama că mint, că este doar de complezenţă, iar o relaţie între noi bazată pe falsitate nu era cazul să apară. Adevărul este că nu ştiam de ce se sinucisese Kyo. Nu îl cunoscusem. Dar aş fi aflat cu mare interes dacă ar fi fost posibil. Dacă el care îi era cel mai apropiat nu avea habar, cum aş fi putut eu, o persoană necunoscută să mă exprim asupra motivelor lui şi să îmi păstrez credibilitatea. Nu aveam de gând să repet greşeala pe care o făcusem la prima noastră întâlnire. Un singur lucru aş fi putut repeta cu convingere: chinul său nu mai avea nici un rost. Se auto-distrugea degeaba.
Apoi el a continuat să-mi vorbească.
Existaseră la început foarte multe conflicte între ei, neînţelegeri, nesiguranţe de ambele părţi. În primul rând el a ratat prima întâlnire. În ziua respectivă a întâlnit un tip într-o berărie şi a plecat cu el acasă. Avea un fund apetisant şi el şi-a zis "la dracu'". Nici nu a mai crezut că se vor mai întâlni vreodată, el şi Kyo. Totuşi peste câteva săptămâni acesta a sunat din nou. La început, când a vorbit cu el la telefon, nici nu şi-a dat seama cu cine vorbeşte, apoi şi-a amintit de tipul din club, de întâlnirea lor ratată. S-a scuzat în fugă, fusese reţinut la serviciu pe neaşteptate. Interlocutorul său ar fi putut întreba: la ora aia? Dar Kyo nu a întrebat. Aşa era el, nu complica niciodată lucrurile. Nu punea întrebări, nu cerceta unde nu-i fierbea oala. Te lăsa să trăieşti, îţi lăsa spaţiu. Puteai fi tu însuţi lângă el, chiar erai încurajat să faci asta. Nu încerca să te schimbe, să-ţi impună ceva. Am stabilit o altă întâlnire pe loc. Dar imediat i-am spus:
"Ce-ar fi să vii la mine?
"Când", m-a întrebat el.
"Acum, pe loc."
În jumătate de oră era la uşa mea. Ne-am sărutat din hol şi am trecut direct la fapte. A mai plecat de la mine peste o săptămână. Ne plăcea să facem multe lucruri împreună. Mergeam la piscină de exemplu. Kyo era un înotător fantastic, de altfel în liceu participase la nenumărate competiţii şi avea o colecţie serioasă de trofee. Avea un corp magnific. Lucrat, musculos până în cel mai mic detaliu. Nici un pic de grăsime. Alerga în fiecare dimineaţă, iar în week-end-uri alergam împreună zece-cincisprezece kilometri. Avea o condiţie fizică fantastică. Mai bună chiar şi decât mine. Deseori făceam ciclism pe munte. Ne rodam corpurile la maxim. Transpiram totul din noi.
"Ai spus că au existat conflicte între voi, de la ce plecau?"
A zâmbit.
"În principal mici frecuşuri de zi cu zi, dar totul pornea de la gelozia mea. Ştiţi, niciodată nu o să mai pot construi o relaţie atât de intensă cum a existat între mine şi el. Cu toate acestea de multe ori îl provocam. Eu nu am ştiut ce este o relaţie armonioasă. Simţeam nevoia de conflicte. Simţeam nevoia să mă lovească. Fizic."
L-am întrebat dacă s-a mai ajustat la situaţie.
Mi-a spus că nu. Parcă devine din ce în ce mai greu. "Eu nu mi-am găsit niciodată locul cu adevărat până nu l-am întâlnit pe Kyo, n-am ştiut niciodată ce să fac şi tot ce-am început vreodată am lăsat neterminat. Slujba pe care o am acum este a şaptea slujbă pe care o schimb în patru ani. Nu mi-am găsit niciodată o identitate."
În afară de asta, momentan se simte abandonat de toată lumea, se simte foarte singur. Au trecut prieteni pe la el, rude, dar pentru toţi moartea lui Kyo nu este decât un motiv în plus să vorbească despre ei înşişi. Nici unul nu are nimic de spus despre Kyo, sau despre ce s-a întâmplat, ci imediat încep să povestească despre faptul că şi ei s-au gândit cândva la sinucidere din cauza vreunei probleme în familie sau la slujbă, ori că au suferit depresii. Ajung repede la problemele lor şi nu mai ies din cercul ăsta.
I-am aşezat o mână pe antebraţ şi nu şi-a retras mâna, exact ca la întâlnirea noastră anterioară. Şi-a schimbat deodată vocea şi a început să-mi spună cu mici sincope în voce care m-au terminat:
"Alaltăieri noapte, când nu puteam să dorm şi eram epuizat, pe jumătate în transă... Simţeam că nici nu dorm, dar nici treaz nu sînt. În afară de asta, de o săptămână, aşa, am dureri puternice de spate şi abia merg. M-am întins pe pat şi-am privit în tavan. Tot corpul mi-era încordat şi parcă şi el mă trăda, se revolta împotriva mea. Totul era crud şi brutal la mine în minte, când... deodată l-am văzut. L-am văzut în faţa mea. Arăta întocmai cum arătase cu o zi înainte de sinucidere. Purta bluza lui fină albastră şi stătea în braţele mele zâmbindu-mi printre ochii întredeschişi. Avea până şi aceiaşi pantaloni, cei pe care îi făcusem eu cadou."
În acel moment mi-a venit să urlu la el că nu s-a sinucis din cauza lui. Mi-a venit să urlu şi să urlu... Dar nu aveam cum.
Nu până aveam să aflu de ce a făcut-o.
Într-un fel trebuia să-i demonstrez asta lui Johannes. Am simţit că am dreptate, da, admit, cu acel simţ feminin atât de dispreţuit de toată lumea. Trebuie să fi fost cu totul altceva, ceva nebănuit, neaşteptat şi şocant. Sau cel puţin mi-am dorit să fie aşa.
Am plecat de la el şi m-am dus să îl iau pe cel mic de la şcoală. Pe drum am răsfoit carnetul, dar nu am dat decât peste însemnări banale, întâlniri la care trebuia să meargă, sau consemnări despre ce case au mai vizitat el şi Johannes. Aveau de gând să se mute împreună şi căutau locul perfect în care să-şi continue viaţa împreună. Tocmai văzuseră o casă frumoasă în Heimstetten, o casă cu sobă şi încăperi romboidale şi o curte mică în care se vedea stând la soare să asculte liniştea şi muzica din jur. Nu era carnetul unui sinucigaş.
Mintea mea a prelucrat informaţiile de la el cu atâta fervoare, încât am ratat staţia. M-am întors înapoi cu următorul tren. L-am sunat pe domnul Bernhard, întrebându-l ce progrese a mai făcut el. Dacă mai are noutăţi sau i-au mai venit alte idei. Mi-a propus să ne întâlnim.
(va urma)