Nu am crezut că mă voi mai întâlni vreodată cu Daniela. N-am idee ce m-a făcut să nu renunţ la relaţia mea cu ea. Poate faptul că sînt fiică de criminal de război, habar n-am, dar vinovăţia difuză şi o oarecare moliciune interioară a mea m-au determinat să merg spre ea din nou. Dar nu am regretat.
Am întâlnit-o la magazinul pentru copii din centru. Tim stătea în prag şi urla la ea, ea era la casă. A zis că-şi doreşte ca ea să fie moartă şi să fie şi el mort. Pe un ton sever i-am spus să aibă grijă ce spune. M-a privit uimit, cu ochii mari. Se citea şi confuzie în el. A privit-o pe maică-sa, aşteptând ca ea să-i ia apărarea. Ea nu a spus nimic, şi-a luat restul liniştită de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Tim a dat să mai zică ceva, dar privindu-mi faţa severă s-a temut şi şi-a închis gura la loc.
După aceea am însoţit-o până acasă. Nu mi-a mai zis că fiecare îşi creşte copilul cum vrea. A tăcut.
A pus prânzul pe masă, iar mie mi-a făcut o cafea.
Tim, ca de obicei, vorbea, cânta şi nu avea de gând să mănânce.
"Vrei altceva?", l-a întrebat.
Iar el a început cu tot felul de fantezii, că vrea căpşuni în plină toamnă, sau brioşe cu vişine sau tartă cu struguri, iar ea a început să se scuze jalnic că nu are aşa ceva şi să încerce să-l convingă să mănânce altceva din frigider.
Am oprit-o. I-am spus să-i zică să se aşeze înapoi la masă şi să mănânce ce este. Tim mi-a aruncat priviri pline de ură, dar şi de teamă.
Dani i-a repetat ce am spus eu.
Am rugat-o să rostească totul pe un ton ferm, altfel el nu o s-o ia în serios.
Ea s-a conformat.
În silă, Tim s-a aşezat la loc pe scaun şi a început să mestece omleta în silă.
Dani s-a aşezat lângă mine şi am început să vorbim despre altceva, în vreme ce Tim mânca. Mai exact am întrebat-o dacă Tim ia parte la maratonul pentru copii bolnavi de cancer care urma să aibă loc în câteva zile. I-am explicat cum funcţionează, că trebuie donată o sumă pentru fiecare copil care aleargă în maraton. Această sumă trebuie donată de bunici, sau prieteni de familie, iar din ea, optzeci la sută merge spre asociaţia pentru ajutorarea bolnavilor de cancer, iar restul rămâne în şcoală pentru materialele care mai trebuie pentru copii. Banii trebuie băgaţi într-un plic şi daţi la secretariatul şcolii.
"Primesc bani pentru că am mâncat?", a întrebat Tim, întrerupându-ne.
I-am făcut semn din cap Danielei să nu facă asta. Ea s-a răsucit spre el şi i-a spus moale: NU.
Tim a început să facă o scenă, atunci i-am spus Danielei să-l pună să stea pe scaun în camera lui imediat. În urlete şi ameninţări, că el o va omorî într-o zi şi că o s-o spună lui tata şi că o să vadă ea, că el o s-o pedepsească pe ea şi că e o proastă, a reuşit să-l târască în camera lui şi să-l încuie acolo.
Când s-a întors, arăta epuizată.
Apoi i-a sunat telefonul şi a răspuns. S-a răsucit brusc cu spatele la mine şi a zis în telefon repezit: "Nu pot vorbi acum." Dar persoana din aparat insista. Ea răspundea monosilabic. Repeta din când în când: dar nu putem vorbi mai târziu? Când persoana din telefon a renunţat, ea tremura.
"Soţul?", am întrebat-o când s-a reaşezat la masă, încercând din răsputeri să-şi menţină controlul, ceea ce părea o sarcină foarte grea.
"Nu", a răspuns.
"Ei bine", am spus calm "... dacă nu e soţul tău, nu ar trebui să mai răspunzi la telefonul ăla."
M-a privit surprinsă. Depăşisem o limită. Dar deja o depăşisem cu mai multă vreme în urmă.
"Nu e ce crezi tu..."
Am luat o gură din cafea, tensionată din cauza situaţiei. Era neplăcut. Dar cuvintele îmi ieşiseră pur şi simplu pe gură. Nu mai era nimic de făcut. Urletele lui Tim se potoliseră.
"Sau este", a spus ea înfrântă.
"Nu e treaba mea, nu cunosc situaţia şi sfaturile mele sînt absolut pe alături, dar nu pare ceva pozitiv pentru tine. Nu ştiu dacă prezenţa mea aici a făcut să ai reacţia asta la telefon, de teamă să nu te descopăr eu, sau persoana din telefon este distructivă pentru tine."
Stătea în faţa mea cu un aer dezarmat, vulnerabil. Era clar că avusese nevoie să vorbească pe această temă cu cineva şi că aşteptase asta de mult. Acum se simţea eliberată.
"Voi pune punct. Îţi promit."
I-am explicat că mie nu are ce să-mi promită, vreau doar să-i meargă bine şi să fie fericită. Dar că mi se pare tot timpul că dinspre ea vine un strigăt de ajutor, pe care îl aud, dar sînt neputincioasă. Ce pot face eu s-o ajut cu adevărat? Ea singură trebuie să-i facă ordine în viaţă. E singura care poate să se ajute cu adevărat.
Privind-o, deodată mi-am amintit de unele din bătrânele mele, adâncite de mult în demenţă şi de toaleta cărora trebuia să mă îngrijesc. Le spălam cu buretele şi deşi erau de mult plecate de pe lumea aceasta, când ajungeam în zona organelor genitale, se chirceau deodată, îşi duceau mâinile acolo să se apere şi scoteau gemete indescriptibile. Amintiri cumplite le reveneau, de care poate nu mai erau conştiente aşa cum sîntem noi conştienţi, poate doar durerea le revenea în amintire, din ceaţa demenţei încă răzbăteau asocieri cumplite. Amintirea abuzului.
Mi-am şters viziunea cu o mână, m-am forţat să zâmbesc şi i-am cerut Danielei încă un pic de cafea. Am tras-o de limbă care este dinamica în casă şi între ea şi Tim, ca s-o pot înţelege şi să-i pot da sfaturile potrivite despre ce măsuri să ia. Mi-a spus că are a doua zi o excursie cu şcoala, dar că nu ştie dacă să-l lase. "Lasă-l", am sfătuit-o.
"Da, dar dacă_"
"Lasă-l", am repetat. "Îl aşezi în palma Domnului. Aşa gândeşte şi dă-i drumul, lasă-l să plece. E în siguranţă."
Şi-a făcut planuri să ne întâlnim regulat, să mai înveţe de la mine mici trucuri pentru educaţia lui Tim. A părut foarte entuziasmată şi-am avut sentimentul că am fost folositoare. Am fost convinsă că pot s-o mai ajut pe viitor. Cu toate acestea, nu ne-am mai văzut niciodată.
(va urma)