Suportul moale de sub cap se dovedeşte a fi poala verde a bărbatului a cărui apariţie periodică şi constantă în viaţa ei a iritat-o mereu.
Încercând să se ridice în fund. Lumea învârtindu-se în jurul ei.
Sper că eşti fericită că te-ai dat în spectacol.
Ochii lui blegi în lumina slabă a străzii, perechea de ochelari cu ramă doar în partea de sus, gura, o linie şerpuită, falca puternică. Oh, da, spectacolul, în mod sigur asta i-a făcut bine, exceptând senzaţia de faţă, durerea de cap, greaţa. Mâna lui, pe fruntea sa. Ea împingând-o de-acolo. Spatele o doare. Rigid de nemişcare, probabil nemişcarea durând de-o vreme. A adormit acolo, îi trece prin minte.
Hei, ia uite cine s-a trezit.
Încercând să se ridice în fund. Lumea învârtindu-se în jurul ei.
Profilul lui se conturează pe luminile vagi ale oraşului din fundal, iar alteori e scufundat în întuneric. La adăpostul întunericului, îi pare femeii o figură încărcată cu o energie caldă, concentrată spre ea, din motive de neînţeles.
Se ridică, îşi ţine mânuşile de piele într-o singură mână.
Te duc undeva, sau vii la mine?
O să mă port ca un lord, stai fără grijă, o asigură.
München-ul noaptea. Întinzându-se paşnic cât vezi cu ochii. Semafoarele, intersecţiile pustii, liniştea, trecătorii ocazionali, luminile aprinse în magazine. Şoferul de taxi, o umbră neclară pe scaunul din faţă, gonind maşina pe străzile goale, făcând slalom să ocolească gropile din asfalt. Aparatul care indică suma de plată mergând înainte.
Simte ceva, fără să poată pricepe ce. Ori e băutura. Secvenţe îi fulgeră în minte de la petrecere, chipuri, cuvinte, o întreagă nebunie a amintirilor din noaptea încheiată brusc de excesul de alcool. A dansat cu el, asta îşi poate aminti cu claritate. Palma ei pe umărul lui, prezenţa lui corporală, păstrând distanţa politicoasă cerută de mintea ei în mod expres, respectând-o de parcă ar fi ştiut care sunt cerinţele. Şi acum ce se presupune că va urma? Irina se simte speriată. Acum ce? Ultima perioadă a fost îndeajuns de tulburătoare, a dat-o prea mult peste cap. Să mai aibă de-a face şi cu asta, acum. Irina înspăimântată. Gândindu-se la miliarde de lucruri deodată, gândindu-se la propriul corp pe care-l simte sub sine ca pe o marionetă aşteptând să fie manevrată. Ce aşteaptă acest om de la ea? Ce crede? Îngrozită. Dar el, el îi poate vedea groaza? Poate evalua? Poate ghici că ea se află la un capăt al disperării de unde nu se ştie ce s-ar presupune să înceapă, ce ar trebui să fie dincolo de ea. Ce se află dincolo de disperare, auto-blamare, ură de sine, auto-dispreţ? Ce o să facă cu ea, cum o să dispună de faptul că a venit cu el fără proteste?
În mijlocul sufrageriei lui, trăgând de poalele bluzei ei roz ca să vadă cât de mult se întinde pata în sus, întrebându-se despre originea ei, nefiind în stare să-şi amintească cum s-a căptuşit cu ea. Îşi aminteşte vag de nişte trepte, ea aşezată în fund pe cimentul rece, probabil treapta cea mai de sus, capul său pe umărul primitor al cuiva. Nu ştie al cui.
Îi arată drumul, gesturile sale moi. Ea, în baie, privindu-se în oglindă. Poate să-i audă respiraţia în spatele uşii, aşteptând acolo. Din oglindă cineva priveşte înapoi spre ea. Se holbează cu o pereche de ochi atinşi de oboseală. Uşa trăieşte, e vie, respiră. Iar ea se întreabă dacă e pe teren sigur în cazul în care ar ieşi de-acolo. Nu de violenţă se teme ea, ci de deciziile sale. Nu ştie ce vrea. E totul confuz. Totul este foarte complicat. Iar ea e obosită. A venit cu el, asta implică o mulţime de lucruri pe care nu e dispusă să le facă. Dar în baie n-o să intre nimeni. Nu e politicos, ori normal, nu-şi mai dă seama varianta corectă. Va sta acolo, dincolo de uşă, gata să sară în ajutor în cazul în care va fi nevoie şi atât. Dacă dă semn că se simte rău, sau îl cheamă din proprie iniţiativă. Vino aici şi priveşte-mă în timp ce mă privesc în oglindă. În acelaşi timp simte o dorinţă feroce de a fi protejată. Are nevoie, pentru că nu se mai simte în siguranţă. A păşit pe un teren pe care nu-l cunoaşte, a păşit în afara ei, nu ştie ce o să se petreacă cu ea acolo. Dincolo de lumea sa cunoscută. Dacă nu mai este ea, ce este ea? Cine e ea? Ce identitate să-şi revendice? Cu ce să se identifice? Vrea să renunţe la tot, dar să îmbrăţişeze ce? L-ar putea adopta pe el pentru moment. Are nevoie de un ghid către lumea asta nouă. Să vadă ce iese de-aici. Pentru că nu ştie ce altceva mai bun să facă. Iar el i se oferă. Dacă nu mai e ceea ce ştia ea că e, ar putea fi a cuiva care o vrea.
Şi-a găsit un salvator. El va ştii ce e de făcut acum. Încremeneşte, încercând să înţeleagă reacţia de partea cealaltă. Respiraţia aceea din spatele uşii, oprindu-se pentru o clipă. Îl cunoaşte de multă vreme, şi şi-l poate imagina făcând gestul lui caracteristic, cum îşi freacă fruntea cu degetele mâinii stângi, ţinând ochii strânşi, bine închişi, cu capul aplecat. Dar în realitate el doar şi-a scos ochelarii şi-şi freacă şaua nasului, dar ea nu poate vedea asta.
(va urma)