Citeşte prima parte a povestirii Dracul din gâtlej
.Cucă face patruzeci şi cinci de ani acum, pe şaisprezece octombrie, dar băutura i-a înăsprit trăsăturile şi arată cu cel puţin zece ani mai bătrân. Tot acum se împlinesc şapte ani de când a fost dat afară de la combinat şi de când nu mai munceşte. Când îi trebuie bani, doar strigă la maică-sa şi întinde mâna, încruntându-se straşnic, a ameninţare, de nu are curaj Aritina să se împotrivească şi să nu-i dea. Nevastă-sa, Liliana, sătulă şi ea de bătăi şi înjurături, văzând că omul ei nu are nici un gând să se dea pe brazdă, l-a lăsat de vreo trei ani şi a plecat cu copiii la oraş. Aritina s-ar lipsi şi ea bucuroasă de el, dar nu ştie cum să facă. De plecat, nu are unde. Să-l izgonească, nu poate. Cu vorba bună, nici atât nu are spor. De la un cârd de vreme, nu mai are curaj să-i zică nici dă-te mai încolo. Dacă deschide gura să-i zică ceva, e vai şi-amar. Dacă tace chitic, tot nu-i bine.
- Ce băiat dă ispravă era el când nu să luase dă băutură... Să-l pui la rană, nu alta. Nici nu-mi cerea dă mâncare. Când vedea că n-am gătit, nici eu, nici nevastă-sa – că ne luam câteodată cu treaba la câmp sau pă bătătură – îşi prăjea singur bucăţele sau ceva... cartofi, ouă, ce-aveam şi noi, îşi făcea şi-o salată şi punea burta la cale. Să ducea la moară, să ducea la brutărie, să ducea la târg sau la obor, să ducea peste tot. E, mai mişcă-l acuma undeva dacă poţi. Primăvara tocmea tractor, ara şi grăpa, semăna şi răsădea, stropea grădina mereu... Acu’ ne-au năpădit buruienile! Şi-unde mai pui că făcea şi naveta la combinat, lucra-n schimburi, când ziua, când noaptea. Ce mai servici avea! El a-nceput să să schimbe după ce l-a dat afară dă la combinat. Şi s-a nimerit şi rău tare: chiar dă ziua lui! Atunci a avut el un şoc şi i-a apărut dracu’ în gâtlej, şi-a-nceput să-i ceară dă băut! Dă oftică!
- Da, da’ nu l-a dat numai pă el afară. Uite, şi-ăla lu’ Rădiţa, tot aşa, şi-al lu’ Zaharia tot aşa, şi câţi?
- Daaa... multă lume dă p-aicea s-a nenorocit după revuluţia asta. Şi lume tânără, în putere... Zău dacă nu era mai bine-nainte, pă vremea lu’ împuşcatu’... Avea fiecare unde să muncească şi n-o mai lua tineretu-ăsta cu băutura dă cum răsărea soarele pă cer!
- Şi dacă l-a dat afară, trebuia să fi mers să-şi caute ceva să muncească.
- Păi io nu i-am spus d-atâtea ori? Ce crezi? Numa’ o dată i-am zis? Cică n-are un’ să să ducă, ba că nu-l mai primeşte nimeni că-i prea bătrân, ba că mai ştiu eu ce. Căta motive întruna... barem acu’ nici nu mai am curaj să-i cer socoteală... Îl las în plata Domnului. Tac şi pătimesc. Şi mă tot închin şi io la icoană.
- Da’ de ce nu pleacă după Liliana, la oraş? Poate-acolo să-ndreaptă, şi o găsi şi el ceva dă lucru.
- Păi ce? Liliana e proastă să-l mai primească? Am auzit că şi-a găsit şi ea pă unu p-acolo, cică-i şofer pă rata dă Bucureşti. Ce să facă cu nebunu-ăsta? A răbdat destul şi ea. I-ajunge! Acu’ e rându’ meu să stau şi să-l rabd. Are să-mi dea una-ntr-o zi, de-are să mă bage-n mormânt şi gata! N-am ce face... Încotro s-o iau? Zi şi tu, vecină! Am ce să fac? Ce-ai face în locu’ meu?
- Io ştiu? Nu ştiu deloc ce să zic...
- Că doar n-oi pleca io d-acasă. Cum să-mi las casa? Şi dac-aş pleca, un’ să mă duc?
*
Se face tot mai târziu şi Aritina nu îndrăzneşte nici să se apropie de casă, darămite să mai şi intre. O ia uşurel pe lângă zidul zgrunţuros, de parcă ar fi un hoţ ieşit la furat, şi, după ce ajunge la colţul casei, o zbugheşte pe lângă curtea de păsări, trece de closet şi se tupilează lângă coşar. Dar deodată îi vine în cap gândul că dacă iese Cucă şi aprinde lumina de-afară – e un bec care bate drept spre closet – taman bine o zăreşte şi pe ea. Aşa că se repede spre întunericul din spatele coşarului, unde începe via, şi se aşează între rânduri, chiar în capăt, pe vine, cum s-a aşezat de-atâtea ori în vara asta şi în alte veri, ba chiar şi iarna câteodată, dar iarna nu prea rezista în ger, aşa că lăsa ruşinea la o parte – ce era să facă? şi-aşa ştia toată lumea ce viaţă ducea ea - îşi făcea curaj şi mai fugea să înnopteze pe la rudele din sat sau pe la vreo vecină. Doar că acum via, când frunzele s-au cam trecut, parcă nu o mai apără chiar aşa de bine. Nădăjduieşte să se culce Cucă mai repede, e învăţată să stea ascunsă şi să aştepte, ca în alte rânduri, nenumărate, dar Cucă nu are gânduri de culcare, încă se mai aude cum horbocăie prin odăi, înjurând şi trântind uşile de zornăie şi geamurile. O fi mai cătând băutură, zice c-am ascuns io araşpinca, să nu mai bea! Bea-l-ar dracii-ăia marii! Ce să păţesc io la bătrâneţe... Barem să nu spargă iar vreun geam, să am pă ce da banii iar... bolboroseşte femeia, de una singură, stând încă pe vine, deşi are picioarele amorţite şi în tălpi simte furnicături şi junghiuri. Altă noapte petrecută pă bătătură... Ce blestem... I-o fi făcut careva farmice? Să nu să mai însoare, să nu mai muncească şi să cadă-n cap dă băutură? Să să ducă dracu să-i discântice alde ţaţa Floarea sau baba Neaga, să scoată ghiavolii din gâtleju’ lui, nenorocitu’! Al’fel mă omoară cu zile! Toată viaţa n-am luat o palmă sau o-mbrâncitură dă la Petrică şi-am ajuns să mă bată nemernicu-ăsta şi să fiu dă râsu’ satului...
,br> Aritina îşi face cruci peste cruci, dar simte că nimic nu o mai ajută. Ce să mai fac să m-auză şi pă mine Dumnezeu? Se roagă şi dimineaţa, şi seara, şi peste zi, de câte ori poate; duminica merge la biserică, ţine posturile, şi pe-al Crăciunului, şi pe-al Paştelui, ţine toate sărbătorile; la Petrică, la cimitir, tot aşa, se duce aproape în fiecare duminică, după slujbă, tămâiază, aprinde lumânări, smulge buruienile şi udă florile şi bradul de la căpătâi, de lângă cruce, mătură aleea îngustă, care duce la mormânt; după ce termină, se aşează pe vine şi îi povesteşte, plângând, lui Petrică tot oful ei.
S-a cam făcut şi răcoare. Măcar dac-apucam să iau flaneru-ăla grosu’ din cui. Era bun acuma, să-l fi pus pă spinare. Sau măcar bunda aia veche dac-aş putea s-o iau. E rămasă-n magazie, c-am zis că prea e zdreanţă făcută, s-o dau la ţigani când or trece cu tingiri pă uliţă. Împinsă de frig, Aritina se scoală greu în picioare şi se încumetă să meargă la magazie. Uşa scârţâie prelung şi femeia tresare. Aoleu, vai dă capu’ meu, să nu m-auză nebunu! Rămâne în loc, împietrită, ciulind urechea. Dar e linişte. O fi adormit? Bine-ar fi să-l ia somnu’... Întinde mâna prin beznă, spre locul în care ştie că trebuie să fie aruncată bunda. O simte cu palma şi o ia repede, o pune pe umeri şi dă să se întoarcă să iasă, când simte o lovitură crâncenă care parcă îi spintecă spinarea în două.
- Te omor, bre, fir-ai a dracu, dacă mai piteşti băutura dă mine! În magazie te-ai gândit s-o doseşti, ă? Cristoşii şi Dumnezeii mă-ti dă baborniţă! Credeai că-s prost şi nu te prind?
Apucă să mai audă vorbele lui Cucă, totul îi pare un vis urât – frigul, înjurătura, izbitura năprasnică, vârtejul, negura din faţa ochilor - după care se prăvăleşte cu o buşitură surdă şi scurtă pe pământul rece, cu ochii larg deschişi, chinuindu-se parcă să înghită bezna, să o mistuie, dornică să dea mai repede de lumina tămăduitoare.