O sufragerie plină de oameni. Oameni pe care-i cunosc şi la care ţin. Cu care împart cărţi şi mici cleveteli cultural inofensive, muzică şi teatru (eu aici sunt mai mult în lojă cu Statler şi Waldorf din Muppets), călătorii şi, uneori, umanitate dezbrăcată de clişee politicoase. Ei toţi sunt parte dintr-un ritual bun. O ancoră.
Pe LiterNet am citit public şi asumat, mi-am tradus cartiere interioare, m-am entuziasmat, am mestecat tristeţi de toate felurile şi reverii... de toate felurile şi ele. E unul din cele mai frumoase locuri ale tinereţii mele. Şi va fi mereu aşa.
E şi un soi de memorie externă, pe care o revizitez din când în când. Ce citeam în 2016, ce muzică ascultam, unde fusesem, ce imagini mă bântuiau şi pe armătura căror idei creşteau ele. Sunt eu, de citit.
2020 a fost un an oribil, seismic, cu excepţia unor falii identitare care se menţin constante. Aici e una dintre ele. Cred că niciodată nu am simţit aşa acut ca acum valoarea prieteniei, a oamenilor cărora le pasă de tine sincer, a zâmbetului pe care nu îl vezi, dar îl simţi. Aici am găsit toate astea. Sunt intacte. La fel şi bucuria mea, mai mult sau mai puţin sonoră, că există o ancoră, o busolă a mea spre mine, un fir roşu prin Labirint. Şi nişte oameni care ţin arhitectura asta în viaţă, în vremurile fragile pe care le trăim sau, poate mai bine spus, care ne trăiesc pe toţi.
Răzvan nu vrea, de zilele LiterNet-ului, o odă pentru el (asta mi-ar ieşi foarte uşor), ci o bucăţică de mine răsfirată pe nişte rânduri. O cărămidă mică, poate. Un vârf de sare, cât să-nfiripe spuma unei idei într-un albuş de text. Am gătit aşa de multe ori şi, chiar şi când îmi tremură puţin mâna, chiar şi când gândurile sunt risipite şi amorţite, ştiu să fac asta, cu bucuria şi mândria vecinătăţilor atât de flatante. S-au gătit idei extraordinare pe ochiurile de aragaz ale LiterNet-ului, într-un timp care a fost şi al meu.
Eu nu ştiu să fac tort, iar ingredientele culturale din 2020 au fost ultimele pe lista mea de supravieţuire. Totuşi, brioşa festivă arată cam aşa:
Interviul la care ţin cel mai mult: David Grossman. M-a emoţionat până în unghii şi m-a bucurat prin simplitatea lui, prin omenescul care depăşeşte literatura şi te rescrie pe tine, cel care primeşti nişte cuvinte, o tramă, interiorul unei imaginaţii.
Muzica pe repeat la mine în cap: O să râdeţi. E A Christmas Cornucopia, albumul lui Annie Lennox din 2010. Aşa a fost să fie. Nu ştiu de ce.
Cărţi: ceva mai multe, dar nu multe. Delia Owens, Acolo unde cântă racii, Donna Tartt, Istoria secretă, Ioana Pârvulescu, Prevestirea, Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi. Acum o citesc pe Elena Ferrante, cu Viaţa mincinoasă a adulţilor. Am vizitat aşa, fulgurant, cărţi de Ocean Vuong (scriitură superbă, dar cred că a picat într-un moment prost, mai încerc anul ăsta, poate mă ţine mai mult de jumătate de oră), Maria Semple (aş fi râs, dar nu mi-a venit), Shaun Bythell (savuroasă, dar, tot aşa, are nevoie de mine într-un anotimp mai bun... sau invers).
Podcast-uri. Destul de multe. Am rămas, la recomandarea unui prieten, cu un clasic. In Our Time, podcast-ul lui Melvyn Bragg. E frumos că există şi asemenea poveşti pe lume.
Cam asta a fost. Să fim sănătoşi. La mulţi ani!
*
Pe 31 decembrie 2020, LiterNet a împlinit 1.000 de săptămâni / 7.000 de zile de la lansare. Aşteptăm poveşti despre întâlnirea voastră cu LiterNet în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Dacă v-am fost importanţi în vreuna din clipele vieţii voastre, faceţi o postare despre LiterNet pe reţelele sociale şi taguiţi un număr de prieteni egal cu numărul de ani care au trecut de când v-aţi întâlnit cu LiterNet. Ca să daţi la rândul vostru mai departe ceea ce a fost făcut să circule la cît mai multă lume. (Redacţia LiterNet)