Spre exemplu, eu văd comunismul ca o scoică.
Pereţii scoicii sunt tari şi reci - securitate, comunişti, Ceauşescu, tot ce poate fi mai rău.
Strâns legaţi eram cu sârmă de la combinatele siderurgice, ca să nu plece nimeni, nicăieri.
Ei şi înăuntrul scoicii tot felul de întâmplări, oameni, frig, foame, cartele la haleală, lipsuri, o viaţă de căcat.
Dar nu numai.
Erau şi mici insule de normalitate, cărţi, filme, muzică, poveşti de dragoste, vise, speranţe, tabere, meserii şi artă şi arte, ceva ce nu te-ai fi aşteptat să vezi sau să întâlneşti în căcatul din jur.
Dacă aveai noroc sau dacă ştiai să îţi manevrezi parâmele de la corabie, puteai să ocoleşti căcatul şi să ai şi o viaţă în care lucrurile frumoase să nu fie rare.
Despre aceste lucruri diferite de răul care ne înconjura, de dinainte de 1989, îmi place să îmi amintesc, şi nu de celelalte grozăvii care mi-au şi ne-au futut existenţa.
Uneori uităm acele mici insule de normalitate care ne-au dat energie să trecem peste, prin sau pe dedesubt, fiecare cu karma lui, peste timpuri la urma urmei cumplite.
