Proaspăt scăpaţi de comunism, mânuitorii de aparate de fotografiat s-au trezit, dintr-o dată, într-un teritoriu al nimănui în care se întâmplau lucruri şi fapte nemaivăzute şi nemaiîntâlnite până atunci. Peste tot începeau schimbările radicale care, într-un trist final, vor însemna distrugerea economiei şi transformarea ţării din una "producătoare" în una "consumatoare", lupta politică era "pâinea şi circul" zilnic din care se hrănea mulţimea, zilele în care românii din Valea Jiului se băteau cu alţi români "chitiţi" să distrugă tânăra democraţie au ţinut capul de afiş al jurnalelor de ştiri din toată lumea... ce mai, printre toate acestea el, Fotograful, trebuia să graviteze echidistant şi să păstreze pentru posteritate realitatea, ca un martor neutru al timpului său care acum, parcă, începea să se dilate şi să capete alte sensuri decât cele de pe dreptunghiurile de celuloid ale filmelor argentice.
Unii dintre noi am trudit, în continuare, în presă. Alţii am ales calea meşteşugului, devenind primii fotografi utilitari liberi, iar alţii - puţini, e drept - am ales să o facem în continuare pe artiştii, spre împlinirea unui destin pe care ursitoarele ni l-au hărăzit la naştere.
În 6 mai 1990 peste Prut s-a întins horă mare. Românii şi Moldovenii ar fi jurat că au pus mâna pe "Unire". Doar că ea, mult aşteptata, le-a zburat printre degete şi nu s-a mai întors, până acum, la cuib. Destinul m-a purtat cu aparatul de fotografiat pe un mal de Prut din dreptul localităţilor Cotul Miculinţi (partea noastră) şi Pererita, satul natal al lui Grigore Vieru. Dinspre ambele maluri s-a trecut Prutul. Hore s-au încins la mijloc de apă. Au fost câteva ore pe care nu le poţi trăi din auzite. Eram una, Români. Acolo i-am cunoscut pe Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi pe Vasile Tărâţanu, pe Grigore Vieru, dar şi pe alte câteva mii de români şi moldoveni care-ţi puteau jura că Unirea se va înfăptui. În toamnă, la o şezătoare literară la Chişinău, Vieru-mi scria pe una dintre fotografiile cu hora din mijlocul Prutului "nu poate să moară un popor care se prinde în horă la mijlocul unui râu îngrădit de sârmă ghimpată". Poate, Grigore, poate. Stă în gena lui!
(Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Vasile Tărâţanu - Podul de flori)
(Grigore Vieru / Podul de flori)
Tot tranziţia îl purta pe artistul fotograf pe coclaurile ţării, fotografiind, "închipuind" din nou poveşti despre viitor, imaginându-şi că lumea este un bulgăre de lut pe care el "Dumnezeul declanşărilor inspirate" să-l modeleze după chipul şi asemănarea... În buricul Bucureştiului, pe ruinele fostului han Gabroveni, alături de actorii Cezar Amitroaei şi Dan Minciună a "scris" o astfel de poveste. Rătăciţi prin tranziţie.
Şi tot în acelaşi loc, împreună cu Dan Puric şi Carmen Ungureanu, povestea lor de dragoste - Toujours l`Amour - spre ştiinţa anilor care vor trece şi vor veni.
Şi la malul mării, lângă epava de la Costineşti, cu ajutorul unor ziare şi apoi cu ajutorul unui buştean adus de apă, artistul închipuia o nouă poveste, despre "ultimele ştiri", despre depărtări, plecări, transformări şi înlocuirea eului rătăcit într-o tranziţie din ce în ce mai feroce - alături de actriţa Petronela Chiribuţă.
O altă poveste închipuită în cimitirul evreiesc din Botoşani... 6 imagini şi apoi albul hârtiei pe care tu, privitorule, să scrii despre trăirile tale, despre poveştile tale visate, despre frică, despre speranţă, despre ziua de mâine care va veni.
Şi alte roluri şi alte imagini, într-un carusel al uitării, al spaimei, al speranţelor niciodată împlinite. Tranziţia mistuie pe cei sensibili, le arde puterea de a striga, transformându-i în bieţi actori mărşăluind spre un final mereu nefericit! (Însemnările unui nebun cu Cezar Amitroaei şi Dan Minciună; Anonimul veneţian cu Florin Zamfirescu şi Cătălina Mustaţă; Cina cea de taină, o reinterpretare fotografică a mitului, la Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani)
(Însemnările unui nebun cu Cezar Amitroaei şi Dan Minciună)
(Anonimul veneţian cu Florin Zamfirescu şi Cătălina Mustaţă)
(Cina cea de taină, o reinterpretare fotografică a mitului, la Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani)
În rest, o serie intitulată Ultima primăvară, cu oameni, statui şi păpuşi, în care visul fotografului se împleteşte cu acela al privitorului, fiecare putând să-şi facă, în paralel, propria poveste despre existenţă, despre speranţă, despre tăcere. În fapt transformarea vechiului fotograf în noul artist vizual, atât de hulit astăzi de cei care pot înţelege şi atât de iubit de cei care nu au nimic de spus.
