LiterNet: Elveţienii v-au descoperit, într-o bună zi, graţie micii lucarne – televizorul. Înainte de a "crever l'écran", cine era Miruna Coca-Cozma? Ce "tren" v-a adus pe meleaguri elvetice, mai întâi la Radio (Radio Suisse Romande), apoi la Televiziunea Suisse Romande, unde prezentaţi o cronică teatrală, în cadrul Jurnalului televizat?
Miruna Coca-Cozma: Trenul care m-a adus în Elveţia a fost un tren al întâmplării. O dorinţă de a respira, de a vedea şi altceva decât România, unde eram prezentatoare a Televiziunii Naţionale Române şi unde lucram la Radio 21. În 1999, am decis să vin în Elveţia, ca într-o "vacanţă prelungită" şi pentru a învăţa limba franceză. Având în vedere că am făcut studii la unul dintre cele mai prestigioase licee din Bucureşti şi din România (valoarea era dată, bineînţeles, de către profesori şi de către lunga tradiţie a acestui edificiu), "Colegiul Naţional Sf. Sava", gustul pentru lectură era atât de dezvoltat, încât am simţit nevoia să părăsesc piaţa audio-vizuală din România ca să revin la prima mea iubire: literatura. Şi iată-mă înscrisă la Ecole de Français Moderne, la Lausanne, o branşă a Facultăţii de Litere.
LiterNet: În afară de cronica teatrală pe care o prezentaţi la Televiziunea Suisse Romande, animaţi şi o emisiune la Radio. De ce "Moderato cantabile", titlul emisiunii ?
M.C.C.: Pentru că sunt o mare admiratoare a Margueritei Duras şi în momentul în care căutam un titlu pentru emisiunea mea, tocmai terminam de citit acest roman care m-a impresionat foarte mult, prin justeţea descrierilor. Cum emisiunea mea şi cum maniera mea de a scrie căuta o anumită «justeţe» în cuvânt, în sunet, mi-am spus că este titlul care se potriveşte cel mai bine unei emisiuni ce amestecă muzică şi cuvânt, sunet şi literă.
LiterNet: Cum aţi integrat universul, hai să-i zicem, un pic auster al Jurnalului televizat, în cadrul căruia prezentaţi Cronica teatrală? Pentru că aveţi un stil propriu, unde verva şi verbul se amestecă mimicii, gestului într-o orchestrare perfectă ce trezeşte telespectatorul, dându-i elanul de a vă urma dincolo de discurs, acolo unde cortina se ridică: în sălile de teatru ale căror piese le aduceţi atât de bine sub lumina catodică.
M.C.C.: Universul Jurnalului de ştiri nu este auster. Televiziunea Naţională Elveţiană mi-a oferit o şansă unică şi anume o libertate editorială, o libertate aproape totală. Verva şi dinamismul pe care le exprim pe platoul televiziunii se datorează, în mare parte, acestui sentiment de libertate, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că teatrul şi spectacolul, în general, fac parte din pasiunile mele. Eu nu sunt un critic teatral, nu mă interesează acest lucru. Găsesc că este foarte simplu să punem etichete, să spunem "acest spectacol este foarte bun" sau "acest spectacol este o porcărie". Am un imens respect pentru actori, pentru creatori în general, iar eu, în cronicile mele, încerc "să amplific" sentimentele pe care le-am trăit atunci când am intrat în contact cu creaţiile lor.
LiterNet: Aţi făcut parte dintre "învăţăceii" lui Mircea Albulescu. Un atu pentru rolul de prezentatoare pe care îl exersaţi astăzi? Şi pe care l-aţi exersat deja şi în România, de altfel.
M.C.C.: Da, aşa este. Am fost studentă la clasa profesorului Mircea Albulescu, iar cei patru ani de studii mi-au fost extrem de necesari pentru ceea ce fac acum. Sensibilitatea artistică, pe care am exersat-o în cursurile de actorie, îmi permite acum să "descifrez", fără mare dificultate, spectacolele de teatru pe care le văd. Dar mai ales, pe care le simt.
LiterNet: În România, aţi cunoscut notorietatea graţie televiziunii, la Prima TV. Nu v-a fost greu să o luaţi de la capăt aici, în Elveţia? Alt spirit, altă limbă, altă cultură, alte exigenţe, alt public etc., etc.
M.C.C.: Notorietatea am cunoscut-o graţie primei Televiziuni Private din România, respectiv Antena 1, şi nu Prima TV. Este întotdeauna foarte greu când o luăm de la cap, orice început este dificil. Pentru că nu avem repere (eu cel puţin nu vorbeam limba franceză când am venit în Elveţia, în 1999), nu ştim cum trebuie "procedat". Însă mi-am spus că nu am absolut nimic de pierdut şi că, dacă viaţa mi-a oferit să o iau de la început în altă parte, nu am de ce să-mi fie frică. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la porţile Radio-ului mai întâi şi, după aceea, la Televiziune. Şi am avut dreptate să fac lucrul acesta!
LiterNet: Cum a luat naştere ideea cărţii pe care aţi publicat-o la Editions d'autre part: Ma gare à moi ? Şi de ce acest titlu? (Pardon, pentru eroarea strecurată, concernând Prima TV!)
M.C.C.: Ideea aparţine în totalitate editorului meu, Pascal Rebetez, care, într-o bună zi, a ascultat la Radio cronicile mele şi m-a sunat. Eu plecam în vacanţă, a doua zi. Mi-a propus să ne întâlnim şi să discutăm, dar am crezut că cineva face glume pe seama mea. În momentul în care am ţinut, pentru prima oară, cartea în mână, mi-am dat seama că nu era o glumă: prima mea carte era imprimată. Las urme de cerneală pe paşii mei...
LiterNet: Citindu-vă, am descoperit o altă Miruna Coca-Cozma; un stil incisiv, o muzică a cuvintelor când melancolică, când ca o revoltă în faţa "trenurilor" care nu sunt "forcément ceux que l'on attend dans nos gares" ( "chiar cele pe care le aşteptăm în gările noastre"). Gara Mirunei Coca-Cozma este, într-adevăr, cea inventată în paginile acestei cărţi: "remplie d'arrivées tardives, de départs, de trains bondés et de retrouvailles" ("plină de sosiri târzii, de plecări, de trenuri arhipline şi de regăsiri")?
M.C.C.: Există întotdeauna o parte de adevăr, o parte auto-biografică în această carte. Limita dintre ficţiune şi realitate este extrem de fragilă în nuvelele mele. Cred că fiecare dintre noi are o gară a lui, ascunsă undeva, plină de întârzieri şi de regăsiri. Fiecare îşi recunoaşte cel mai bine trenurile şi pasagerii care poposesc în gara sufletului...
LiterNet: Vorbind de melancolie, de dezesperanţă, faceţi referinţă la Cioran şi scrieţi: "Dans ma culture, la mélancolie est inscrite dans chaque cellule du corps, elle est imprimée sur l'âme directement comme la date d'expiration. La mélancolie est obligatoire chez nous, les Roumains. Et puisque pour une fois, nous avons trouvé notre vocation, ce serait vraiment dommage de l'abandonner en cours de route". ("În cultura de unde vin, melancolia este înscrisă în fiecare celulă a corpului, este imprimată direct pe suflet, ca o dată de expiraţie. Melancolia este obligatorie la noi, la români. Şi pentru că, în sfârşit, ne-am găsit vocaţia, ar fi într-adevăr păcat să o abandonăm în drum". Credeţi că melancolia este înscrisă în genele noastre, ale românilor, ca "o marcă de fabrică"? Nu există riscul ca aceasta să devină un adevărat "fardeau", mai ales pentru cei dintre noi, dezrădăcinaţi?
M.C.C.: Da, eu cred că avem această melancolie înscrisă în gene. La noi, chiar şi atunci când suntem veseli, am sentimentul că este vorba despre o veselie...tristă. Sigur că acest lucru face parte din clişeele occidentale despre balcanici, vorbesc despre această melancolie, dar orice clişeu ascunde o parte de adevăr, un mic sâmbure măcar. Cei dezrădăcinaţi nu cred că au o tristeţe, o melancolie mai "dezvoltată" decât românii care trăiesc în România, pentru că este greu să măsurăm melancolia. Cred că mai degrabă avem un fel de vocaţie pentru dramă, nu ştiu în ce măsură există o melancolie "made in România"...
LiterNet: În acelaşi paragraf, scrieţi: "Nous, les slaves, et plus précisément les Roumains, nous retournons carrément notre enveloppe charnelle pour en extraire les organes" ("Noi, slavii, şi mai precis românii, ne întoarcem pe dos, fără nici o problemă, înfăţişarea trupească spre a extrage organele"), vorbind de dragoste ca sentiment trăit "comme une douce punition, comme une blessure en éveil permanent" ("ca o tandră pedeapsă, ca o rană vie în permanenţă"). Ceea ce m-a interpelat în această frază este asimilarea românilor cu popoarele slave. Ne ştiam latini. Aţi vrea să reveniţi asupra acestei afirmaţii?
M.C.C.: Cum spuneam şi în răspunsul de mai sus, eu mă simt mult mai ataşată rădăcinilor balcanice, slave. Nu doresc să intru în nici un fel de polemică privind rădăcinile poporului român, pentru că mi se pare complet inutil. A exacerba latinitatea noastră nu implică, în nici un fel, "sugrumarea" definitivă şi totală a balcanismului. Găsesc mult mai "poetic" şi mai interesant, din punct de vedere literar, acest metisaj de latinitate şi de balcanism care ne traversează istoria şi care vine de undeva, din negura timpurilor.
LiterNet: În rândurile cărţii dumneavoastră, vorbiţi despre dependenţă, despre eşecul vieţii "à deux", despre singurătate, despre "le clan des cicatrices" cu un umor decapant, caustic, dar realist. Citindu-vă, zâmbetul e în colţul buzelor, când amar, când eliberator. Ce credeţi că ne aduce în pragul acestui abandon, al tendinţei de a "baisser les bras" în faţa dificultăţilor întâlnite în societatea în care trăim azi? Suntem toţi, aşa cum vă întrebaţi, "que des personnages en quête d'un auteur. Un simple auteur, même anonyme, sans importance, qui pourrait juste nous mettre en page, nous corriger, et nous écrire avec des mots savamment placés dans ce qui pourrait devenir un oeuvre d'art" ("doar personaje în căutare de autor. Un autor simplu, chiar anonim, fără importanţă, care ar putea doar să ne pună în pagină, să ne corecteze şi să ne scrie cu cuvinte savant plasate în ceea ce ar putea deveni o capodoperă")? Există undeva acest autor anonim?
M.C.C.: În nuvelele mele, încerc să vorbesc, să simt, să vibrez în faţa unor sentimente pe care le-am trăit, pe care le-am simţit cândva, undeva... Societatea în care trăim în acest moment ne justifică din plin despărţirile, singurătatea. O societate care ne dirijează, care ne "spală" creierul, care ne alienează. Printre rândurile pe care le scriu, putem citi în transparenţa lor reperele pierdute, de unde nevoia de a avea un autor, o mână fermă care să ne pună în pagină, cineva care să ne indice drumul, care să ne indice direcţia. În societatea de astăzi, avem "antrenori" pentru tot, specialişti pentru cum să ne sărutăm, cum să câştigăm la loterie, cum să scriem un CV câştigător. Autorii anonimi sunt peste tot. Suntem înconjuraţi de către ei şi ceea ce este trist în această afacere, este că noi avem un nume, un trecut, nişte cicatrici, pe când ei, autorii anonimi, "antrenorii", nu au nici un semn distinctiv...
LiterNet: Cartea dumneavoastră poartă dedicaţia: "À ma grand-mère, mon seul et véritable ange gardien". Ce amintiri v-a lăsat bunica dumneavoastră, pe peronul gării? Ce lecţie de viaţă vă transmite singurul şi veritabilul "ange gardien", astăzi?
M.C.C.: Relaţia dintre mine şi bunica mea este o poveste mult prea intimă despre care nu aş dori să vorbesc, este "mon jardin secret".
LiterNet: Vă cer scuze pentru această intruziune care, de fapt, nu se vroia a fi una. Dar, vorbind despre acest "autor anonim", despre această căutare a unei (alte) identităţi atunci când reperele sunt pierdute, sau cel puţin când ne îndepărtăm de ele, e important să ştim că ne putem întoarce la acest "jardin secret" (cum bine spuneţi), spre acest "ange gardien" unde putem găsi adevăratele valori pe care le purtăm în noi. Fără această reîntoarcere la sursă, nu riscăm să rămânem éternellement doar nişte personaje în căutarea unui autor, în plus anonim? În acest sens se vroia înţeleasă întrebarea de mai sus.
M.C.C.: Eu cred că "le jardin secret" este o necesitate fără de care sufletul nu-şi poate găsi un echilibru. A avea un înger păzitor este o şansă pe care o doresc tuturor, întrucât această legătură intimă şi translucidă, cu aripile lui adaugă o nuanţă de lejeritate existenţei noastre. Gândul că o privire se aşează pe umerii mei şi mă îmbrăţişează, îmi permite să respir, îmi permite să zâmbesc complice atunci când privesc cerul.
LiterNet: Miruna Coca-Cozma continuă să prefere ficţiunea realităţii?
M.C.C.: Este doar o figură de stil, bineînţeles, un artificiu artistic care-mi permite să mă plâng de această realitate pe care, uneori, nu o mai recunosc. Ficţiunea este pentru mine un spaţiu de libertate care mă face să visez cu ochii deschişi, care-mi permite să plâng şi să râd în acelaşi timp, care mă face să zbor invers. Este o senzaţie de paradox, de care nu mă pot lipsi. Dar nu voi înlocui niciodată realitatea cu ficţiunea, deşi mi-aş dori din suflet să am o baghetă magică şi să pot, măcar pentru o secundă, măcar, să trăiesc, în mod real, într-un vis. Măcar o secundă, măcar.
LiterNet: Între timp, gara Mirunei Coca-Cozma a devenit mai puţin pustie?
M.C.C.: Gara mea nu a fost niciodată pustie. Doar plină de bucurii şi de tristeţi, ca orice gară. Plină de prieteni şi duşmani, ca orice gară. Plină de speranţe şi minciuni, ca orice gară. Ca toate gările...
LiterNet: " Je suis là pour trouver réponse à toutes mes questions" ("Sunt aici pentru a găsi răspuns întrebărilor mele"). Scriind această carte, aţi reuşit să găsiţi aceste răspunsuri? Sau măcar o parte dintre ele?
M.C.C.: Nu ştiu dacă sunt neapărat în căutarea unor răspunsuri. Nu, nu-i adevărat: caut răspunsuri. Pentru mine, scrisul este ca o terapie, mă eliberez de "demoni", mă eliberez de toate imaginile care mă rănesc sau care-mi oblojesc rănile. În mod cert, am scris aceste cronici într-o perioadă dificilă a existenţei mele. Scrisul a fost un act eliberator pentru mine. Răspunsurile pe care le-am găsit, mi-au luminat drumul, ca nişte steluţe ce mă însoţesc atunci când nu mai ştiu încotro să o apuc.
LiterNet: Pe când o carte în limba română, purtând semnătura Mirunei Coca-Cozma?
M.C.C.: Nu ştiu dacă voi fi capabilă să scriu în limba română. Nu am scris niciodată în limba română, deşi mi-am dorit foarte mult, cred că dintotdeauna. Însă, un sentiment de inferioritate şi de incapacitate m-a bântuit foarte mulţi ani. Cred că, intrând în contact cu limba franceză, fibra şi febra scrisului s-au exaltat fără să-mi dau seama, s-au strecurat în viaţa mea pe nesimţite. Prefer limba franceză, întrucât este o limbă care nu-mi aparţine, nu am dormit cu această limbă, nu am visat cu această limbă, nu am plâns în această limbă. Limba franceză, pentru mine este ca un fel de vehicul gigantic care-mi permite să mă plimb fără nici un fel de complex printre cuvinte şi sentimente. Relaţia cu scrisul este diferită, o distanţă se impune, cuvintele sunt mai puţin uzate în franceză, nu-mi aparţin. Este o libertate de care profit, limba română mă "paralizează", mă simt incapabilă.
LiterNet: Dacă ar fi ca cititorul cărţii dumneavoastră să reţină numai un singur "mesaj" după lectură, care v-aţi dori să fie acest mesaj?
M.C.C.: Nu cred că există un mesaj în această carte, cred că paginile cărţii trebuiesc citite cu ideea de a se lăsa purtat pe valurile imaginilor, sunetelor şi parfumurilor. Am scris cu multă sinceritate (de altfel, câţiva prieteni mi-au "reproşat" această literatură mult prea intimă, pe care o practic în nuvelele mele), dar această sinceritate era necesară căci continui să cred că actul de a scrie este un act care nu suportă minciuna. Dacă avem acest curaj, să imprimăm cuvintele pe o pagină, dacă avem această idee de "definitiv", de "peren", atunci trebuie să asumăm până la capăt faptul că suntem într-o vitrină şi că o mulţime de oameni ne vor privi. Ne vor citi, ne vor înţelege. De aceea cred că nu am vrut să adresez nici un fel de mesaj, nici măcar subliminal; tot ceea ce vizez este să reuşesc să găsesc o frecvenţă adecvată, pentru a vibra în acelaşi timp cu cititorul.
LiterNet: În final, care este trenul pe care nu v-aţi dori să-l rataţi, ce destinaţie?
M.C.C.: Nu mi-aş dori să pierd nici un tren. Destinaţia "speranţă" mi-ar face un mare bine...
LiterNet: Bon voyage, Miruna, spre această destinaţie! Mulţumesc pentru sinceritatea răspunsurilor dumneavoastră!