Cristi Puiu despre Moartea domnului Lăzărescu: Un Lazăr în România lui 2004

Moartea domnului Lazarescu e un film care s-a născut greu. S-a născut greu din cauza finanţării (scenariul n-a fost selecţionat de juriul concursului CNC, a primit banii prin intervenţia ministrului Theodorescu), din multă dragoste. E un film despre un sfârşit, de o nesfârşită tristeţe, care-arată ca nici un altul turnat în România. Selectat în secţiunea "Un Certain Regard" a Festivalului de la Cannes, n-a fost încă văzut la noi. E un film despre margine, a existenţei, a lumii, a societăţii, povestea unui om care se desparte – de pisici, de vecini, de viaţă.

Iulia Popovici: Povestea unui bătrân rătăcit o noapte de la un medic la altul. De ce.

Cristi Puiu: Cu ce drept spun eu povestea unui om plimbat o noapte prin spitale? E o întrebare fără legătură cu producţia, cu distribuţia, cu viaţa filmului, are legătură cu mine ca parte a unei comunităţi. O fac pentru că simt asta, am nevoie s-o fac, nu-mi pun întrebări. Din noianul de poveşti care te-nconjoară, tu, ca artist, le alegi pe cele care te reprezintă. Şi alegi să le spui.

I.P.: Un film cu ciudate cadre lungi

C.P.: Am o sută de tăieturi în film. La 150 de minute cât are, asta înseamnă un minut jumătate sau un minut cincizeci? A fost un imperativ. Când i-am spus lui Florin Zamfirescu c-o să facem un cadru de trei minute jumate, a spus că el aşa ceva n-a filmat niciodată şi nu se poate, nu ştie textul.... Dar a-nvăţat şi-a fost foarte bine – deci, s-a putut.

Nu pot să fac rabat de la ceea ce mi-am propus. Iar ceea ce mi-am propus era absolut necesar să rămână aşa. Nu erau lucruri de care să te poţi dispensa. Durata filmului e importantă, face parte din contextul morţii domnului Lăzărescu. E important ca lenta lui dispariţie să se deruleze pe o durată semnificativă, sunt două ore şi jumătate pe care i le răpeşti spectatorului pentru a-l pune în faţa acestei dispariţii. A morţii lui Lazăr. Vorbeam cu Răzvan (Rădulescu): toţi ştim că Isus l-a înviat pe Lazăr, nu ştim cum a murit Lazăr. Asta e o variantă posibilă - un Lazăr în România lui 2004.

Era la fel de important ca micile durate din interiorul filmului să fie nişte mari durate – secvenţele să curgă fără tăieturi. Pentru că orice tăietură e o minciună, şi-atunci tu, spectator interesat de adevăr (e un cuvânt foarte mare ăsta), te refugiezi între două tăieturi, două lipituri. Dacă chestionezi ansamblul, trebuie să nu poţi chestiona partea, s-o faci doar în măsura în care poţi pune sub semnul întrebării unghiul de filmare, direcţia în care e orientată camera. Aici vezi un doctor şi-un pacient, dar în stânga şi-n dreapta se pot întâmpla alte lucruri. Carnaval, clowni, habar n-am – dar nu arăţi carnavalul, arăţi drama. Asta se poate chestiona - în ce măsură decupez eu, cel care filmează, corect realitatea din context. Cineastul e obligat să aleagă din realitate – de fiecare dată când orientezi camera, privirea, asupra unei situaţii, întorci spatele alteia. Când întorci camera asupra unei tensiuni, renunţi la alta. Nu poţi reconstitui totul. Şi atunci când povesteşti, când contruieşti o poveste, scurta activitate de pe durata unei zile, operezi elipse, nu spui totul.

E o idee care mă preocupă foarte tare, de aceea am atât de multe cadre lungi. În momentul în care cineva se mărturiseşte, îşi mărturiseşte o spaimă, cum şi-a petrecut cel mai frumos revelion sau cum înţelege el căderea Turnurilor Gemene, nu cred că adevărul e deplin câtă vreme acel cineva îţi restituie numai concluziile, nu şi felul cum a ajuns la ele.

I.P.: Filmul ca recompunere a unei realităţi fragmentate

C.P.: "Uite, trăiesc o dramă, divorţez." Asta e concluzia, dar cum ai ajuns aici? Şi nici evenimentele nu sunt importante, e important ce se întâmplă în capul tău în tot acest timp, cum se descompune acea relaţie până în punctul disoluţiei ei. Cu excepţia unei situaţii extreme, adulterul, de exemplu (deşi şi adulterul se poate chestiona), de fapt aflarea adevărului despre o stare de fapt, oricât de banală, ţi-ar putea lua toată viaţa. Cum s-a ajuns la criză? Orice întâmplare, orice eveniment din viaţa unui om e trecut printr-un întreg filtru de furii personale, de prejudecăţi, de idei luate de-a gata şi nedigerate. Un om îţi poate "livra" o poveste în toată gama de culori, în tonuri de la roz la negrul cel mai sumbru, iar tabloul poate fi perfect, dar adevărul nu e în mod necesar acolo. Asta pentru că suntem condiţionaţi de propriile umori.

Mă preocupă să recompun cât mai exact – căci în totalitate nu pot – acest adevăr al realităţii. Şi orice ai face, produsul artistic e supus aproape implacabil interpretării, judecăţii spectatorului.

Moartea domnului Lăzărescu e un film despre necomunicare, fiindcă lucrurile chiar aşa stau. Nu reuşim să comunicăm, nu suntem în stare să mărturisim până la capăt o experienţă, eu, ca regizor de film, nu reuşesc să-i dau spectatorului povestea completă. N-ai cum, e mai greu chiar decât dacă i-ai spune acea poveste unui prieten care te acceptă cu tot ce eşti tu ca fiinţă umană; un prieten, nu o iubită sau un iubit, unde lucrurile sunt date peste cap. Nu poţi spune toată povestea nici măcar când ai parte de înţelegere necondiţionată - chiar în ochii tăi e greu să te expui până la ultima consecinţă.

Nu mă-mbăt cu apă rece, ştiu că n-o să reuşesc niciodată, dar pentru mine e important să-ncerc să spun adevărul. Măcar o parte, o nuanţă, gustul a ceea ce am trăit. Iar în Moartea domnului Lăzărescu sunt câteva astfel de momente, asta e ceea ce mă bucură. În rest, ca în orice-am făcut, sunt scăderi. Şi nu sunt ipocrit, ştiu că filmul e foarte sus, dar nu destul pentru exigenţele mele.

I.P.: Să nu judeci, să-nţelegi

C.P.: Sunt hiperexigent, iar asta e un defect major - în relaţiile cu oamenii, vreau să spun; profesional, că faci filme sau faci şaibe, e esenţial să ai standarde înalte, în viaţa de zi cu zi e un blestem. Suntem imperfecţi cu toţii, să accepţi imperfecţiunea celorlalţi e mare lucru. Să nu judeci, să nu vrei să-i modelezi pe ceilalţi după propriul model nu se-nvaţă în şcoală. E suficient ca tu să nu bei şi-ncepi să-i judeci pe cei care-o fac, pe toţi beţivii căzuţi pe stradă. În schimb, tu eşti curvar – dar discret, nu te ştie nimeni.

I se întâmplă lui Lăzărescu, îl întreabă doctorul (Florin Zamfirescu): "Aţi sărbătorit ceva sau aşa bei dumneata de obicei?". Sau Clara Vodă: "De ce bei dacă ai ulcer?". Pentru un medic există o relaţie foarte simplă între afecţiune şi cauzele care-o provoacă. Nu vicii, pentru că nu e o judecată morală. E ca la maşini – dacă mergi fără ulei, se gripează motorul. Dacă vrei să n-ai ulcer, de ce bei? Totul rămâne la nivelul ăsta. Să te-ntrebe cineva ce te face să bei? Nici măcar tu n-o faci, ajungi să sari peste etapa asta. Iar corpul social se protejează, ca să supravieţuiască: tratează toate aceste derapaje ale indivizilor care-l compun ca imorale, anormale, ilogice, inumane... Tot ce vrei.

M-am străduit foarte tare să nu-i judec pe doctori, să păstrez o cale de mijloc. Nu c-aş avea ceva contra medicilor, dar de multe ori colorând în negru un personaj slujeşti dramaturgia – spectatorul se regăseşte în schema asta "bun/ rău". De-asta nu pot face filme de entertainment, pentru că nu pot să lucrez în alb şi negru.

I.P.: Oameni ca toţi oamenii. Cum arată sfârşitul

C.P.: E foarte greu pentru un spectator de cinema de Hollywood să facă faţă unei asemenea răsturnări de situaţie, personajul pe care 60 de minute l-a socotit rău să devină bun, să-i descopere un chip uman, generos, luminos. Nu-i convine spectatorului să se identifice cu aşa un personaj, el (spectatorul) nu e criminal, nu poţi să-i spui că şi criminalul ăla, ca şi el, omul din sală, are o familie, copii pe care-i iubeşte, o soţie... înseamnă că şi eu, spectatorul, aş putea fi un asasin, aş putea omorî?

Împărţim lumea noastră în medici şi pacienţi. Pacienţii au probleme de sănătate, medicii nu. De fapt, şi doctorii se-mbolnăvesc – de-aia asistenta de Ambulanţă (Luminiţa Gheorghiu), care e o reprezentantă a corpului medical, are probleme cu bila; şi doctorii ştiu ce-nseamnă durerea. Moartea domnului Lăzărescu nu e un film despre un pacient care se sfârşeşte pe drumuri, între spitale, din cauza medicilor. Nu e un film despre sistemul medical din România. Moartea domnului Lăzărescu vorbeşte despre un om care se sfârşeşte din viaţă, iar "varianta de final" pe care-a tras-o la sorţi e asta. Pentru el, aşa arată sfârşitul.

Cum ar fi să faci un film despre Filimon Sârbu, eroul ilegalist executat, vorbind nu despre politică, ci despre o fiinţă umană care-şi aşteaptă moartea? Că el este erou sau nu e mai puţin important, e om, şi-a avut propriile alegeri şi a luptat pentru ele; până la urmă, a tras paiul cel mai scurt. Plutonul de execuţie, aşa a arătat finalul pentru el.

Domnul Lăzărescu nu e o victimă a destinului, e un om care a ales, iar finalul îi e asemenea alegerilor pe care le-a făcut. Moartea domnului Lăzărescu nu e un film moralizator despre băutură sau încăpăţânare. Moartea lui Lăzărescu e un posibil sfârşit al lui Lazăr. O moarte în indiferenţă generală, un sfârşit în singurătate.


(Interviu preluat din Observator Cultural, mai 2005)