Decupaje (dintr-un jurnal anonim) - VI. Noiembrie, în cadenţe străine

2015

Soarele e departe. Lumina e palidă... Nici vorbă de căldura din alţi ani. Ziua s-a micşorat vizibil, iar noaptea, sensibil mai lungă, anunţă sosirea iernii. Început de noiembrie rece. Gândul la frig şi umezeală mă înfioară. Recunosc, oricât mi-aş ignora "hard"-ul, inima şi coloana îmi cer tot mai multă atenţie, în ciuda "soft"-ului reînnoit periodic, cu noi programe...

Ştirile de dimineaţă îmi dau o stare de inutilitate, de maşinărie ce se roteşte în gol... Resentimentele şi ranchiuna unor concetăţeni se fac simţite de la prima oră şi, oricât ai fi de optimist nu poţi ignora neputinţa, vizavi de ipocrizia şi lăcomia unora care, prin încrengături metastazice, cuprind corpul şi spiritul ţării, ruginind spiritul acest popor - cât mai e de bună credinţă... O rugină ce se întinde şi îi erodează esenţa, încrederea în sine şi în valorile fundamentale ale vieţii - cinste, dreptate, muncă, respectul pentru celălalt (bătrân, copil, femeie, coleg), pentru lege, libertate şi toleranţă...

*
Privindu-l pe G. astăzi adolescent, mi-am amintit o discuţie cu N., din perioada pubertăţii ei. Parcă a fost ieri:
- Ştii, mami, sunt tare îndrăgostită... Cred că o să-mi explodeze inima de atâta dragoste...
- Mă bucur copila mea... Şi, de cine eşti îndrăgostită, scumpo?
- De dragoste, mami... Simt atâta iubire încât mi se sparge inima...
- Draga mea, un motiv în plus să renunţi la cura de slăbire şi să te hrăneşti sănătos...

Evident, s-a supărat şi s-a întors la lecţii, bosumflată. Oricât de stresată, sau îngrijorată de sănătatea ei, ca mamă, am avut cea mai proastă reacţie. Adevărul este că m-a luat pe nepregătite, între două plecări pe teren...

*
Aş fi fericită dacă aş reuşi să-mi conving băieţii că trebuie să-şi caute şi să-şi definească propriul drum în viaţă. Să le placă ceea ce fac... Oricât de dificil ar fi, să-şi urmeze chemarea...

Uşor de spus, mai greu de convins adolescenţii mei, aflaţi în faţa diversităţii de opţiuni. Şi mai ales de realizat.

Se miră... că am încă proiecte! Dar proiectele mele sunt legate de casă şi de scris, în timp ce ei au şansa să-şi aleagă propria cale, să călătorească oriunde, în lume, să facă ce doresc...

*
Uneori mă blochez la gândul că, în explozia continuă de "artificii editoriale" nu voi reuşi să public În interval.... Nu am puterea să mă lupt, să fac frumos, să bat la diverse uşi, doar ca să mi se publice cărţile cu orice preţ. Mă amăgesc cu opinia lui Andrei Makine, care consideră că scriitorul "nu trebuie să caute succesul cu orice preţ, pentru că atunci e pierdut." Totuşi, scoate aproape o carte pe an... Paradox sau provocare?

În ce mă priveşte, am scris în primul rând pentru mine. Trebuia să-mi răspund la întrebările pe care adulţii le evitau; să mă lămuresc cine sunt, trăind la limita dintre adevăr şi minciună; să nu mă mai las amăgită...

Am apelat la tine, amice, ca la o oglindă a inimii, ca să înţeleg lumea şi pe mine, să pricep când, unde şi de ce am ales greşit? Pentru că am fost ignorantă şi încăpăţânată, nesăbuită sau nerăbdătoare, sau pentru a primi recunoaşterea şi afecţiunea celor dragi? Fără penitenţe şi fără ipocrizie: de ce am ales cu raţiunea şi am negat intuiţiile, oferite de mintea inimii?

Poate, pentru că undeva, ascunsă, a existat mereu Frica? Nu frica de întuneric, de animale sau insecte, şi nici frica de acţiune, pentru că m-am implicat mereu, uneori chiar excesiv. Nu mă preocupă cutremurul, boala, războiul sau moartea care, evident, există, dar pe care, practic, le ignor...

Însă, am avut mereu o frică relaţională - că aş putea, din greşeală, să-mi supăr părinţii şi prietenii; că voi fi abandonată, frica să jignesc pe cineva şi, mai ales, să fac răutăţi gratuite.

Poate, izvorul erorilor şi a alegerilor greşite vine din teama că îi voi dezamăgi pe cei dragi... fie că a fost vorba de sentimente, de suişuri şi coborâşuri sociale, de profesie sau de alte activităţi, încât am trăit într-un fel de Montagne Russe afectiv... Evident, azi... balanţa s-a echilibrat...

*
A murit Elvira...
Îmi repet cele trei cuvinte, dar refuz să admit semnificaţia lor...

Din tot ce a visat să fie, rămâne imaginea ei, în capelă: senină, distinsă, esenţializată, cum cred că şi-ar fi dorit să rămână în amintirea noastră...

Cuvintele sunt prea sărace şi convenţionale, pentru a alina durerea mamei, a copiilor ei, a prietenilor... Spontane sau alese cu grijă, sunt anulate de inevitabilul produs...

După înmormântare am primit un plic. De ce tocmai eu? De ce nu amica ei de-o viaţă, E.B.? Ce cuvinte, gesturi sau trădări le-a rupt prietenia definitiv? Înfrigurată, mă retrag să citesc ultimele gânduri ale Elvirei... şi îmi explic vizitele inopinate, tăcerile încrâncenate şi privirea întunecată...

... să te trezeşti din coşmarul fiecărei nopţi în care alergi după un tren ce se îndepărtează ori prin culoarele unui subsol fără ieşire...
... dimineaţa, să nu mai vrei să te ridici din pat ca să-ţi faci duşul cu apa rece ca gheaţa... şi nici să le pregăteşti copiilor micul dejun...
... să te îmbraci elegant pentru noul job şi prima surpriză s-o ai în autobuz când un oarecine îţi agaţă firul de la ciorap... ultima pereche;
... să speri că ţi s-a aprobat articolul trimis la revistă şi vei avea o discuţie cu redactorul... şi să primeşti un răspuns laconic, desigur negativ, îndulcit cu o glumiţă, la caterincă...
... să speri în fiecare zi că El te va suna şi, în cele din urmă, să fii silită să accepţi că povestea de demult a existat numai în mintea ta...
... să înţelegi abia acum că maturitatea ţi-a transformat viaţa într-o nesfârşită aşteptare: a gradaţiei la salariu, a unei vacanţe la Paris, a copiilor care îşi caută libertatea între prieteni şi chiar a bărbatului tău, plecat demult, definitiv, dar pe care o parte din tine îl mai aşteaptă încă;
... să-ţi stăpâneşti cu greu dorinţa de a părăsi biroul, pentru că nu mai suporţi bârfa, suspiciunea şi ostilitatea colegelor, sarcinile date de şeful infatuat, plin de sarcasm; şi să descoperi - dincolo de discursurile sforăitoare, cu osanale ridicate marelui şef -, cum conversaţia cu el alunecă de fiecare dată în zona mitocăniei cu ştaif...
... să te întorci acasă obosită după şaisprezece ore de stenografiat şi bătut la maşină diverse materiale, refăcute de n ori... şi, la doi paşi de casă, să te trezeşti în întuneric, înghesuită în scara blocului, violată de un necunoscut, de două ori cât tine, după care pleacă hăhăind...
... să te târăşti pe scări, până la etajul cinci şi, mulţumită că toţi din familie dorm, să te opreşti în baie... să te săpuneşti de zeci de ori şi să te freci până la sânge, cu speranţa că vei şterge amintirea violenţei şi a umilinţelor îndurate... până când realizezi că nici apă rece nu mai ai...
... ghemuită în fotoliul vechi de jumătate de veac, să te lepezi de vorbele alunecoase, trădătoare, cu care e vopsită realitatea şi să-ţi afli salvarea în tăcere... Tăcerea - dincolo de care nimic nu mai contează, pentru că toată viaţa ai ars inutil tastând la maşina de scris cuvintele altora...

Abia acum îmi explic tăcerile Elvirei...

*
Din nou, un vis ciudat...

Mă întorc acasă de la o sindrofie... Singură... Şi, din nou, ca într-un film modern, planurile se schimbă şi mă regăsesc faţă în faţă cu personajul principal din romanul meu, În interval.

E curios că nu mi se pare deloc ciudat să-mi întâlnesc personajul în viaţa reală, în propriul lui apartament, cu reproşul sugerat că l-am uitat.

Chiar dacă ştiu că visez, nu mi se pare ciudată nici primirea obişnuită - cafea, papanaşi, vin roşu -, de parcă ar fi cel mai firesc lucru din lume ca noi - el, personajul şi eu, persoana care l-a inventat, să ne aflăm acolo, pe covorul cu trandafiri roşii, ascultând Debussy...

Ceea ce mă miră, însă, e câinele Malinois pe care-l mângâie, spunându-i Sari. Îmi explică succint că dulăul a lucrat la secţia de droguri, iar când ofiţerul-dresor s-a prăpădit de cancer, a fost şi el pensionat deşi, blana cafenie arată bine, se mişcă elegant şi sigur pe el. De unde până unde, la droguri...? se înfiripă întrebarea.

Privită din exterior, scena are un aer obişnuit, aproape domestic, deşi, în textul meu, nu există niciun câine...

Interesant este că nu vorbim... Adică nu folosim cuvinte. Comunicarea noastră e nonverbală, redusă la câteva gesturi şi un soi de telepatie, din care nu pricep decât că ei doi au o misiune... iar eu, eu ce rol am?

După un timp, înţeleg că trebuie să plec, ca şi cum mi-ar fi cerut el... Mă ridic din fotoliu şi abia atunci îi zăresc, la gât, şiragul de perle negre... Şi, în timp ce îmi trece prin minte: "evident, e o imitaţie, doar personajul e inventat de mine... dar de unde au apărut perlele...?", văd că zgarda câinelui e dublată şi ea cu un şirag identic, de perle negre...

Neplăcut surprinsă, mă grăbesc să părăsesc încăperea şi...

mă trezesc...
E dimineaţă, devreme... Fac un duş scurt şi rece şi beau un ness fără zahăr. Plec la redacţie, luând cu mine întrebările: Cele două şiraguri de perle sunt adevărate sau imitaţie? Cum a ajuns personajul în visul meu? Dar Malinois-ul?

Răspunsul vine de la scriitorul argentinian Ernesto Sabato care mă luminează: "... scris şi vis sunt cathartice, ajutându-ne să trăim sau, mai bine zis, să supravieţuim...".

Să supravieţuim... chiar şi propriilor noastre laşităţi!?

*
Întâmplări ciudate, doar aparent nesemnificative mă silesc să mă întorc în trecut: două volume de istorie politică cu referire la ultima jumătate de secol, o carte de memorialistică a unui profesor preţuit, şi vestea despre sinuciderea unui fost student, dintre cei mai străluciţi în acel an fatidic -1965... Iar astăzi, punând câteva cărţi în bibliotecă, la locul lor, am găsit un număr mai vechi din revista Observator Cultural...

Mi-a atras atenţia un articol semnat de un fost coleg de facultate care, după o jumătate de secol, face un "recurs la memorie" (destul de aproximativ (Camil Petrescu ar spune "după ureche), amintind unul dintre momentele penibile trăite în anul doi de facultate...

De fapt, mulţi ani după "eveniment", înscenarea a fost descrisă în presă (V.R.), oarecum justificativ memorialistic (I.I.), general şi abstract incriminator, în analize politice (V.T.). Mai nou, au apărut comentariile unui etician (V.M.) şi ale unui psiholog (C.M.).

Cu tot meritul pe care îl au, autorii respectivelor relatări ignoră, însă, un aspect esenţial în consideraţiile lor. Confruntarea a fost inegală: pe de o parte, studenţii şi profesorii, în majoritatea lor luaţi prin surprindere, iar, pe de altă parte, desantul organizat încă din vară, ţintit să adune în secret, informaţii, declaraţii şi autoincriminările celor vizaţi...

Profesori şi studenţi, am asistat umiliţi, în toamna lui 1965, la această demonstraţie inutilă de vigilenţă, un spectacol jenant pentru toată lumea, în care ne-am transformat - cu mici excepţii -, în marionetele celor din prezidiu, pentru judecarea şi eliminarea colegilor din facultate asemenea pionilor de pe tabla de şah.

"Evenimentul" pregătit încă din vară, a avut mai multe ţinte, conform paradigmei eliminării: consolidarea noii conduceri politice, instalată după dispariţia lui Gheorghiu Dej şi anihilarea opozanţilor de orice fel.

Cum repeta, încântat, un membru al Prezidiului:... Puterea exemplului, tovarăşi...

***
Abia întorşi din vacanţă, după anul întâi, am fost confruntaţi din primele zile cu o atmosferă de secretomanie, suspiciune şi culpabilitate indusă, ca şi cum, studenţi şi profesori, eram vinovaţi cu toţii. De ce anume? Nimeni nu ştia. Se lansau diverse ipoteze, printre care şi aceea că totul pornise de la un incident în căminul băieţilor, incident în care erau implicaţi colegii noştri. Nu ştiam cine şi câţi erau, ci că existau deja dosare, cu anonime şi autodenunţuri...

Oficial nu se ştia nimic concret, încât "zvonistica" s-a întins ca o pecingine, iar "bănuielita" a crescut ca o avalanşă... La fel şi lista celor "incriminaţi" care de la trei studenţi a urcat la cinci, apoi la şapte, într-o săptămână.

A fost alertat activul studenţesc - Asociaţia şi UTC-ul, pe grupe şi ani de studiu, în timp ce Rectoratul şi Comitetele de partid, de la fiecare nivel universitar păreau în stare de asediu, organizând şedinţe peste şedinţe.

Traumatizantă pentru orice început de viaţă, experienţa şedinţelor de judecată din toamna lui 1965 ne-a marcat, deopotrivă, pe studenţi şi profesori, rămânând ca o pată neagră în istoria Universităţii. Recunosc, cu jenă, că am fost prezentă la "evenimentul" care, în aceste cinci decenii, m-a silit adesea să mă judec pentru tăcerea mea vinovată. N-am votat în niciun fel, asemenea majorităţii colegilor, dar nici n-am avut forţa morală să mă opun. Nu că aş fi schimbat ceva... Dar nu o dată, amintindu-mi acea adunare, propria laşitate m-a sufocat!

Cu toate păţaniile celor din familia mea, nu am făcut legătura cu faptul că istoria anilor 1952 / 54, 1956 / 59 se repeta îngrijorător şi intram, din nou, în coşmarul "şedinţelor de judecată" ca în timpul pionieriei, reluate mai târziu, sub alte denumiri, dar având, în esenţă, aceeaşi funcţie.

Alţi actori, dar acelaşi scenariu, cu învinuiri impuse de sus, pe linie de partid şi de siguranţă naţională...

Ceea ce ne-a intrigat cel mai mult, studenţi şi profesori, a fost conţinutul Referatului: declaraţiile îndosariate, cu denunţurile şi autoincriminările colegilor, unele de-a dreptul rizibile, luate, evident sub presiune, ca în final să fie învinuiţi de "grup infracţional periculos"...

De fapt, era o poveste neclară cu o butelie de aragaz, adusă de acasă sau furată de tembelul de I.N..., un repetent notoriu. (La fel ca în bancul de la Radio Erevan, cu bicicleta furată lui Şostakovici), nimic exact;
- despre o comunicare ştiinţifică, ţinută de vedeta anului - V.S. -, de departe cel mai bun student, premiat la competiţii universitare, inclusiv la cele de Filozofia ştiinţei;
- despre afirmaţia unuia dintre incriminaţi, altfel bine documentată, că în anii '50, grupări de partizani, ascunşi în munţi, luptaseră împotriva colectivizării ţării;
- se insista asupra faptului că fusese descoperit un caiet dictando, cu o compilaţie ciudată şi destul de confuză, despre ceea ce ar fi trebuit să fie (după autorul-vedetă) o nouă teorie a socialismului, întemeiat pe alte principii de organizare. Se făcea trimitere la un proiect de re-structurare a societăţii, bazată pe o "teorie a elitelor", prin care autorul - premiat la cercul ştiinţific - pleda pentru promovarea în funcţiile de conducere exclusiv după merit şi valoare umană, nu după dosarul de cadre...

Pentru mine, povestea nu avea noimă, cum nu avea pentru cei mai mulţi - colegi şi profesori -, care nu se aşteptau la exmatriculări din facultate şi excluderi din partid. Cu o excepţie, studenţii incriminaţi erau printre cei mai buni şi încheiaseră anul întâi cu note de nouă şi zece.

Dar, odată indicaţiile transmise la Decanat şi la Comitetul de Partid s-a decis ca studenţii implicaţi să fie aduşi în faţa tuturor. Unul câte unul, "incriminaţii" au fost prezentaţi adunării. Pe cei mai mulţi, nu îi ştiam deloc pentru că erau căminişti: I.N., V.S. T..M., O N., dar cu I.B. eram colegă de grupă. Mai târziu, au apărut şi doi membrii de partid, colegi de cameră, acuzaţi de împăciuitorism şi lipsă de vigilenţă: I.M. Şi G.B.

Sub impulsul experienţelor trăite de tata şi Albert, am vrut să iau cuvântul, în apărarea celor doi - I.B., coleg de grupă şi G.B., pe care îl ştiam bine de le Asociaţie. Aflat în banca din spatele meu, acesta din urmă mi-a apăsat umerii, şoptindu-mi imperativ: "Miruna, nu fii proastă! Nimeni nu poate schimba jocul. Zarurile au fost deja aruncate. Totul a fost decis sus... Noi suntem victime colaterale. Altcineva e vizat."

În ceea ce îl privea pe G.B., eram sigură că era o greşeală. Provenea dintr-o familie de ţărani săraci, cu mulţi copii, din sudul Moldovei. Era mai în vârstă decât colegii lui de an şi, pentru a-şi ajuta familia, fusese un timp învăţător şi apoi pedagog la şcoala din sat. Făcuse armata şi, deşi familia nu fusese de acord, a intrat la facultate, convins că vocaţia lui era aceea de profesor. Se întreţinea din bursă şi prestând diferite munci, ocazional. Un alt argument, în favoarea ideii că totul era o greşeală sau o făcătură era faptul că nimeni nu ştiuse, iniţial, cine sunt studenţii învinuiţi şi ce anume li se imputa. Iar G.B. - viitor preşedinte al AS şi propus pentru bursă republicană -, apăruse pe listă doar cu câteva minute înainte de şedinţă, învinuit de împăciuitorism şi lipsă de vigilenţă... (nu-şi turnase colegul de cameră).

Convinsă că totul era o înscenare, născocită din invidie şi interese meschine, nu puteam gândi mai departe! Îmi spuneam că dacă se crease o asemenea situaţie, de vină era excesul de zel al unor colegi sau chiar profesori. Dar dacă exista şi un interes ascuns?

Ca să-mi fac curaj, îmi spuneam: chiar dacă nu există reparaţii concrete, adevărul trebuie spus până la capăt: numai ignoranţa şi frica, excesul de zel, invidia şi oportunismul devin scuze şi, deopotrivă, cauze ale unor acţiuni şi decizii eronate, ce distrug viaţa oamenilor...

Dar nu, nu e doar o eroare. Agitată, mă tot foiam gata să mă ridic, când am auzit vocea lui G.B. din nou: "Vanităţi de adolescentă naivă... În alt context, toată lumea s-ar amuza de prostiile şi teribilismele acestor copii, orgolioşi dar fără minte, impresionaţi de idealismul secolului al XIX-lea... Chiar nu înţelegi, Miruna, că şedinţa asta e o demonstraţie de autoritate, utilă doar celor instalaţi la putere de curând?" mi-a şoptit, după care s-a retras resemnat.

A fost un duş rece. Chiar nu înţelegea că trebuia să se apere? Mă simţeam vinovată şi datoare, mai ales faţă de el şi de I. B., colegul de grupă, superinteligent şi sensibil. Şi chiar faţă de ceilalţi, care încercaseră să gândească singuri asupra celor citite, nu doar să repete mecanic cursurile şi bibliografia. De ce tăceam cu toţii - profesori şi studenţi - în timp ce şapte dintre colegii noştri, naufragiaţi pe insula "incriminaţilor", aveau să se scufunde? De frică? Din laşitate?

Cu o excepţie, toţi erau studenţi premianţi, viitoare cadre AS şi UTC! Iar dacă unii, preocupaţi de carieră au avut pusee de orgoliu şi teribilism, purtându-se fără discernământ, ori au acţionat mimetic, soluţia trebuia să fie educarea, nu excluderea din facultate! Credeam sincer că în anul întâi unele erori de gândire sunt fireşti şi, până la un punct, chiar explicabile, ţinând cont de literatura imensă şi atât de variată. Problemele ridicate trebuiau discutate în seminarii şi în cercuri ştiinţifice, nu la cadre sau în alte instituţii - îmi repetam, convinsă că cineva trebuie să-i apere...

Într-o reacţie de revoltă faţă de nedreptatea ce se comitea, mă agitam fără să fac ceva util când, G.B. s-a apropiat iar, de data asta nervos: "Chiar nu pricepi, fato? Toată mascarada asta e o demonstraţie de forţă a noii conduceri... O mostră de loialitate şi vigilenţă faţă de noul secretar, instalat în urmă cu câteva luni! Odată pornită maşinăria eliminării, nimic n-o mai poate opri! Miruna, suntem puşi în faţa faptului împlinit, fiecare cu rolul său: acuzaţi, acuzatori şi o masă de indivizi care trebuie dresaţi prin frică. În eventualitatea unor acţiuni contestatare viitoare..."

Între timp, au fost sancţionaţi cu vot de blam trei dintre profesorii noştri, pentru că au pledat în favoarea studenţilor: Fl. N., R. F. şi I. C. au adus argumente de bun simţ: pasiunea pentru studiu, fascinaţia unor novici, în faţa marilor idei umaniste, idealismul tinereţii şi... mai ales, creativitatea. Farsa "unanimităţii" a fost clară... când a urmat... Decanul!

Cineva din Prezidiu, venit de la CC cu această sarcină, a propus ca T.B. - cel mai iubit profesor din facultate, Decanul facultăţii -, să fie sancţionat pentru că luase apărarea studenţilor, pledând pentru educare şi îndrumare, nu pentru eliminare... Prin urmare, G.B. avea dreptate: venise rândul ilegalistului, coleg de celulă cu noul lider al Partidului...

Atunci am înţeles că băieţii nu mai au nicio şansă... Ca un comentariu din off, l-am auzit pe G.B. în spatele meu: "Vezi de ce totul era inutil? Urmează demiterea Profesorului din funcţia de Decan al celei mai importante facultăţi ideologice din ţară... Azi e sancţionat şi demis, iar mâine fotografia lui va fi scoasă de la Muzeul de istorie a PCR - ca fost ilegalist şi coleg de celulă al noului ales. Nu mai e loc pentru el... "Puterea exemplului", Miro, va funcţiona pentru viitoarele înscăunări în ierarhia partidului..."

Începea construirea noului mit - "Mitul conducătorului iubit".

Am înţeles mai târziu cui a servit acea mascaradă şi cât de bine a ţintit: pe de o parte, o demonstraţie de putere a noului conducător, iar pe de altă parte, etalarea forţei aparatului, cu ubicuitatea şi vigilenţa sa, îndeosebi în raport cu intelectualitatea şi studenţimea cârcotaşă, dispusă mereu să critice şi să ceară schimbări, în numele creativităţii...

Pentru a-ţi cunoaşte şi înţelege epoca, trebuie să te ridici deasupra timpului tău. Dacă nu am fost în stare atunci, cel puţin acum, după o jumătate de secol, e necesară rejudecarea "evenimentului" şi repunerea în drepturi a adevărului, chiar dacă pentru unii colegi e prea târziu.

În ce mă priveşte, recunosc că, în mod ciudat, ignoranţa şi instinctul de conservare, tinereţea şi încercările ulterioare m-au silit să merg mai departe, presată să-mi îndeplinesc obligaţiile zilnice. Asta nu înseamnă că nu mă simt vinovată şi azi pentru laşitatea mea din studenţie, ascunsă în tainiţele inimii. Însă o umbră misterioasă m-a însoţit mereu şi, ca un avertisment, m-a ferit de situaţii similare, repetându-mi zilnic: Vina morală nu se prescrie, Miruna! Dar umbra ei ne macină viaţa.

*
Dragă prietenă,

... nu ştiu de ce ar trebui să continui cu Noiembrie în cadenţe străine - selecţia mea din Jurnal (critic vorbind, destul de puţin semnificativ), când alţii trăiesc astăzi momente palpitante, în situaţii limită...

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că o asemenea perseverenţă presupune şi o doză de utopie, şi anume, iluzia autorului că recitind secvenţe din propria viaţă, aceasta va căpăta şi sens, iar el va deveni, poate, mai înţelept...

În amintirea controverselor noastre despre jurnal - ca terapie alternativă -, îţi amintesc ce mărturisea Mircea Eliade: "Scriu ca să mă pot reciti mai târziu. Mi-e indiferent dacă mă va citi şi altcineva (... ). Scriu ca să mă regăsesc (... ), ca să-mi aduc aminte de timpuri inutil pierdute (toate «timpurile» sunt iremediabil condamnate, oricât ne-am sili noi să ne salvăm)."

Prin urmare, tânăra mea prietenă,
"... iluzii şi rememorare le notez zilnic pe hârtie...
să scap de clipa care doare, mă refugiez în utopie..."
mă las prinsă în capcana cuvintelor, a memoriei, a amintirilor şi...

... aleg să-mi dezvălui înaintea ta meandrele minţii şi ale sufletului cu un soi de masochism, conştientă de ridicolul propriului gest, pentru că tot ce mă interesează este să înţeleg cine sunt şi cum am ajuns aici;

... îmi asum riscul de a fi banală, poate ridicolă, şi nu exclud ca textul - odată publicat şi aflat la îndemâna oricui - să fie răstălmăcit după bunul plac al lectorului, în funcţie de starea sa umorală;

... am ales demult să-mi analizez gândurile, faptele, sentimentele şi chiar amintirile, cu un soi de narcisism cu semnul minus, între autoironie şi autoincriminare (demers întotdeauna incomod), pentru a afla unde mă aflu şi ce "trebuie" să fac în timpul care mi-a mai rămas.

... şi... am ales să fiu eu însămi, cel puţin în al doisprezecelea ceas, ca o formă de revoltă (fie vorba între noi, repede disipată), împotriva unei lumi (indiferent de nume!) coercitive, deseori abuzive, marcată de inerţie şi prejudecăţi sau, dimpotrivă, de un interes pervers pentru bani şi succes, glorie şi putere, spectacole strălucitoare dar stridente, violente şi adesea... derizorii.

E o prostie, vor spune unii; vanitate ce se cere amendată, vor zice alţii. Dar... poate se va găsi cineva care să recunoască efortul de cunoaştere şi înţelegere a ceea ce suntem, a ceea ce ne păstrează umani într-o viaţă aflată mereu în tranziţie, de la copilăria veselă dar ignorantă, la iluziile repede destrămate ale iubirii absolute; de la speranţa că familia şi căminul aduc nu numai maturitatea, ci şi echilibrul şi armonia, chiar dacă, tot visând la mai bine, timpul trece şi mai bine nu ne e...

Evident, ţine de perspectivă, de valori şi de ceea ce alegem să fim...

Ştiu... O anume frază nu sună cum am visat. O idee nu e deloc clară sau la locul ei. Un cuvânt sună prea dur şi ar trebui să-i găsesc un sinonim mai... colorat. Îmi asum aceste lipsuri "... cu riscul de a roşi anticipat" - (l-am parafrazat pe Jean-Pierre Martin, în "Cartea ruşinilor"). Gest inutil dar imposibil de reprimat, întrucât, publicarea unei cărţi, urmată de retragerea sau arderea ei, devine "... o formă de agonie în drumul spre mica ta moarte."

Dragă prietenă, eşti mai tânără şi trăieşti într-o lume foarte diferită de aceea în care am trăit eu şi generaţia mea, cu mijloace de comunicare şi posibilităţi de circulaţie în lume... Totuşi, sper să înţelegi că, oricât de subiectiv şi selectiv, de sporadic şi umoral, Jurnalul a fost pentru mulţi din generaţia mea, în primul rând, o cale de cunoaştere, autocunoaştere şi depăşire a propriilor neputinţe înaintea colosului social care ne agresa. Sau, dacă vrei, un mod de apărare individuală, în faţa fricii şi a minciunii, a resentimentelor şi ranchiunei, a trădării şi urii - agresiuni mai curând psihice dar care, exorcizate prin scris, devin, simultan, penitenţă, formă de vindecare şi formă de rezistenţă prin care se evită gestul fatal...

Cum am ajuns să mă refugiez în Jurnal? Simplu. Început în copilărie, din cauza singurătăţii, şi continuat - odată ce am înţeles că întrebările pot funcţiona ca un ghid în alegerea lecturilor -, am descoperit, târziu, ce spunea Martin Heidegger: "Abia drumul înapoi ne duce înainte."

Dar, în Noiembrie în cadenţe străine, nu fac decât să punctez câteva aspecte ce ar putea caracteriza felul în care generaţia mea - Elvira, Cornelia, Daria şi colegii noştri -, am trăit perioade de entuziasm şi euforie dar şi rigiditatea anilor optzeci, cu reorganizări repetate, frig, foame, frică şi întuneric, dispariţii şi morţi reale sau doar tentative de sinucidere.

În aceste condiţii, singura formă de apărare la îndemână, faţă de respingere, insinuări, răstălmăciri şi "bănuielita" generală a fost, ca indivizi, trecerea treptată de la comportamentul extravertit, la acela introvertit... Ultimele rânduri ale Elvirei îmi par un exemplu sugestiv, apropo de relaţia dintre Cuvânt şi Tăcere...

Cuvintele... sunete - pe care le descoperim în prima copilărie şi avem impresia că, recunoscându-le, le cunoşteam deja sensul, semnificaţiile şi legăturile ascunse cu Lumea - le asimilăm repede drept cuvinte-valori, preluându-le mimetic şi mecanic: familie, patrie şi respect, prietenie şi iubire, lege şi dreptate, egalitate şi libertate, încredere, responsabilitate...

Astăzi însă, aceste cuvinte - par să devină tot mai confuze, fie că sunt golite de sens, fie din cauza unor conotaţii negative ce le alterează semnificaţia. Asta când nu sunt înlocuite, din teribilism sau ignoranţă, cu neologisme care sună mai "cool" sau nu sunt reduse la iniţiale şi sms-uri... Aruncate cu tonuri înalte, agresive sau la caterincă, cuvintele devin simple artificii în spectacolul zilnic, în timp ce încrederea dispare, precum bazaltul, măcinat de picătura chinezească...

În acest sens Tăcerea celor care au menirea să ne lumineze pe noi, ignoranţi şi ignoraţi, amăgiţi şi manipulaţi zilnic, care contăm mai puţin decât un fir de nisip pentru Prezent şi Viitor... devine o negare a lumii în care trăim...

La rigoare, dacă punem în balanţă Trecutul, Prezentul şi Viitorul, singurul timp cât de cât cunoscut e Trecutul. Iar noi, indivizi şi comunităţi umane suntem în primul rând Trecut şi... potenţial, Viitor. Cel puţin la nivelul istoriei individuale.

Dacă pe măsură ce înaintăm în viaţă, raportul cantitativ şi de conţinut între cele două se schimbă în favoarea primului - în efortul de înţelegere, acceptare, integrare şi creativitate (de orice fel) -, cert este că Prezentul se reduce la secunda de trecere (uite-o, nu e).

Dar Prezentul (secunda) scapă autoreflexiei dacă nu se materializează în ceva concret; în timp ce Viitorul apare doar ca un evantai de posibilităţi infinite, puţin probabile, după alegeri care nu depind de noi.

Abia acum o înţeleg pe Elvira... Incapabilă să se rupă de Trecut a refuzat Prezentul umilitor, pentru că îşi cunoştea deja Viitorul...

Eu mă încăpăţânez să cred că rolul cuvintelor, dincolo de comunicare şi exprimare a unor idei şi sentimente, visuri, poveşti şi proiecte, este de a construi Viitorul... Un Viitor care nu există. Încă. Iar când va fi, va fi mai mult proiecţie a speranţelor noastre, decât Prezent, pentru a deveni imediat, Trecut. Viitor trecut.

Până atunci însă, avem nevoie de Tăcere! Ca penitenţă. Ca o meditaţie lucidă asupra Trecutului, înainte de a pretinde dreptul la un Viitor roz!

Şi avem nevoie de Cuvântul care să construiască o viziune realistă despre lume, pe termen lung... În acest context, Ea - Tăcerea (Meditaţia) şi El - Cuvântul... sunt premisele noii Renaşteri, a reîntemeierii relaţiilor umane pe Încredere...

De ce mă preocupă raportul Trecut-Prezent-Viitor? Pentru că, după însângeratul secol XX şi atâtea despărţiri definitive - părinţi, mentori, prieteni şi colegi - relaţia mea cu Timpul se modifică zilnic. Şi, oricât încerc să dau consistenţă Prezentului, acesta trece clipind... În schimb, înfoindu-şi evantaiul de pene-oglinzi, asemenea unui Păun, Trecutul îmi reproşează: De te plângi? Ai avut de toate: călătorii surpriză şi vacanţe dedicate muncii, iubiri incendiare şi nopţi petrecute în singurătate, bucuria copiilor, a florilor şi a prietenilor şi agresivitatea unor resentimentari; ai avut parte de admiraţie (atâta cât a fost!) ostilitate; de naşteri şi "renaşteri"... Iar prin Jurnal, nu ai vrut neapărat o nouă "naştere" ci, să ai o perspectivă corectă asupra concretului imediat; să-ţi înţelegi epoca şi rostul, să accepţi ceea ce eşti - un simplu atom - onest, autentic şi, pe cât ai fost tu în stare, creativ, înainte de a-ţi pierde talantul cu care ai venit pe lume"

În final, dragă prietenă, îţi mulţumesc pentru că m-ai silit să selectez aceste decupaje, pentru "noiembrie în cadenţe străine" şi, în amintirea discuţiilor noastre da la malul mării, despre Jurnal, îţi amintesc ce susţinea acelaşi Andrei Makine, într-un interviu acordat revistei Observator Cultural, insistând pe ideea ca memoria să nu fie lăsată să moară. Mai exact:
"Timpul... ne poartă cu el undeva, spre moarte, dar dacă ne-am întoarce la amintiri, dacă am reuşi să avem o construcţie amplă a vieţii noastre, dacă am reuşi, cu elementele simple(... ), să construim o altă lume, am reuşi..."

Cu drag, Miruna R.