Problemele cuplului 1101

Persoanele: Omul, Urangutanul, Femeia, Dumnezeu (toţi singuri, toţi unu, probabil o femeie)

Un om îmbrăcat în urangutan pe un scaun. Are o banană în mână. În spatele lui un palmier. Pe jos, nişte frunze. Un telefon cu fise pe un postament, în stânga lui (dreapta cum te uiţi tu). Din când în când se aud zgomotele unei păduri ecuatoriale. În rest... lumină de veghe.

Urangutanul vorbeşte (voce groasă, simulată):
Era un soare bolnav. Atât am avut de spus. Pe bune. Ne imaginăm ca problemele se opresc de fiecare dată când visul se opreşte. Greşit. Problema e alta. Lipsa de responsabilitate. Golul imens pe care soarele bolnav îl are faţă de noi. Timpul. Mica imensitate a libertăţilor noastre. Am băut nişte clor şi asta mă afectează grav. Dar... să nu vorbim de lumină până când lumina nu va vorbi de noi.
Mănâncă nişte frunze de pe jos.
(cu gura plină) Revin. Era un soare bolnav. Gramatica şi punctuaţia. Mamiferele. Se ştie că urangutanii sunt roşcaţi. Însă problema intervine când noi ne gândim că avem o problemă. Problema mea e că niciodată nu am gândit momentul în care se poate interpreta un vis ca fiind al tău. E o glumă printre noi care zice aşa: Cine mănâncă azi un urangutan mâine va fi de pe o altă planetă...

Sună telefonul. Urangutanul se ridică şi răspunde (gesturi largi, paşi mici, voce suavă):
Tu eşti! Şablonul! Fii atent! Am încercat să fiu abstract mai devreme dar mi-am revenit. Am o poveste... da! dar trebuie să fii pregătit să ţi-o spun! O să mai filozofăm noi, dar nu acum. Acum începe adevărul. Cu A mare, bineînţeles!

Închide telefonul. Se aşază. Îşi dă masca de urangutan jos. Se transformă într-o femeie superbă de 20-25 de ani. Păr roşcat, umeri goi, buze roşii. Începe prima poveste.

Femeia vorbeşte:
Era un soare bolnav. Gândul meu era în altă parte. Parcă pluteam pe un nor de flori. Tocmai mă logodisem. Era un bărbat superb. Ofiţer. Familie bună. Eu căutam ciuperci pe un câmp. Aşa l-am cunoscut. Călărea. Un cal. Eu, o fustă. Problema nu era la mine, ci la el. Parcă nu îmi spunea adevărul tot timpul. Repet. Tocmai mă logodisem. Era aşa... ceva nou, plin de mister şi putrefacţie în acelaşi timp. A venit la mine. I-am zis. Nu am ce să îţi ofer. Sunt logodită. El a nechezat. Cum nechează calul de sub el. I-am mai zis. Pleacă. Nu am nevoie de adevăr, am nevoie de viaţă. El tăcea şi necheza în acelaşi timp. M-am ridicat ţinând o ciupercă în mâna dreaptă (stângă cum te uiţi tu). Am luat calul de bot şi l-am sărutat. Pleacă! Dar el a coborât de pe cal şi m-a luat în braţe. A spus atât. NU! Şi atunci a început povestea noastră. Ce îmi plăcea la el era că niciodată nu se complica în cuvinte. Şi le asuma tăcând. Şi soarele ăla bolnav... oooo Doamne. Se plimba peste noi lovindu-ne cu raze imaculat de sinistre. Plăcerea venea odată la două seri şi se materializa în plânsete grave din partea lui şi oftat grijuliu din partea mea. Dar asta nu e tot. Când ne-am apucat să facem copii... fiecare şi i-a făcut pe ai lui. Nu mai era diferenţă cine e mama şi cine e tatăl. Totul era ca un sunet de pian mut, amestecat cu mirosul de flori galben-albastre. Repet. Eu eram logodită şi urma să am copiii mei. El nu. Şi într-o zi am plecat la mare. Nu pe cal. Cu maşina. Lui. Tremura carcasa de oţel cu noi. Şi noi cu ea. Problema nu era de formă ci de fond. El călărea maşina ca pe un cal. Şi eu îl călăream pe el ca pe o maşină, nu ca pe un cal. Am ajuns.
Se întinde. Face îngeri din braţe cu frunzele de pe jos.

Continuă:
Era un soare bolnav. La mare. Când ne-am apucat noi să facem copiii. Pescăruşii plescăiau empatic. Glasurile noastre se auzeau ermetic. Neologismele pluteau în aer. La fel şi spermatozoizii lui în vaginul meu. Totul era o desfăşurare a problemelor noastre imediate. Gol şi putrefacţie. Limită şi adevăr. O căbănuţă mică. Fix pe malul mării. Se auzeau valurile. Şi scoicile cum ieşeau din scoică. Nişte pietre imense opreau apa să ajungă la noi. Un birt. Albastru. Oameni care comentau politică şi poeţi abstracţi loveau cuvintele cu un ciocan imaginar pe nicovala plajei şi a alcoolului. Noi ne jucam cu nisipul şi cu puţele noastre. Ale lui mai degrabă. Sforăiam şi înghiţeam nisip.
Se opreşte din a face îngeri. Se ridică. Se aşază şi îşi pune masca de urangutan (revine vocea groasă simulată).

Urangutanul vorbeşte:
Era un soare bolnav, iar eu nu pot să cred că acest sânge care îmi parcurge venele este chiar al meu. Dar ce legătură are asta cu soarele? Poate doar atunci când am cunoscut-o. Am simţit ceva. În rest... flori şi probleme. Câte răspunsuri ai putea primi la o intenţie mică de întrebări? Nişte ciopârţeli teribile ale duhului sfânt. Atât. Să revenim. Într-o dupa amiază de toamnă. În vremurile când nu puteam să dorm, am realizat că am o erecţie de lungă durată. M-am dus pe câmp. Am văzut-o. Eram pe cal. Veşnic faimos. Mândru. Potent. Aprig. Gol de mine însumi. Ciudat era că nu m-am gândit niciodată la un simplu soare. Totul e baroc. Inclusiv mâncarea. După am început să copulez cu ea. Nimic nu ne oprea. Eram ca un vânt aprig de primăvară. Până a venit vara. Am plecat la mare. Acolo căutam noi răspunsuri. De parcă nu le-am am fi avut deja. Era îmbrăcată într-o rochie albastră. De in. Flutura în vânt. Sânii ei... două portocale veştede... dar încă luminau scările excitării. Băteam pasul pe loc. Ca orice cretin care se opune liniştei divine. Mai departe am accelerat. Am gândit. Şi m-am repliat. Folosind aceleaşi neologisme zilnic ameţim fără virgulă. Eu călăream maşina ca pe un cal şi ea pe mine. Am ajuns.
Urangutanul tace.

Revine după ce se uită în sus timp de 15 secunde:
Am ajuns... dar nu am putut primi ceea ce am căutat. Adică? Adevărul! (râde ca un prost) Faptul că era o zi de vară, toamnă sau chiar iarnă... e infim pe lângă ce s-a întâmplat.
Gunoi!!! Exclamăm, zâmbind pe fugă. Ciorbă de perişoare am mai mâncat. Limbile ni s-au mai slobozit. Carafe de bere inoportune. Dar ca tine... nimeni. Ploaie. Glumesc. Am ajuns.
Urangutanul îşi dă masca jos. Revenim la femeia superbă.

Femeia vorbeşte:
Am avut într-un timp un pian amestecat cu ghivece de flori. Nu era simplu. Îl purtam cu mine deşi avea coadă. Una peste alta reuşisem să mă conectez cu omul, dar şi cu calul. Eram la mare. După am plecat. Ne-am întors. Eu la logodnic. El la ce naiba avea. Că parcă nu avea nimic. Plângeam. Cred că amândoi. După doar eu. Nu ştiam ce va fi, când va fi, şi unde va fi. Aşteptam. De parcă aşteptarea s-ar fi oprit unde m-aş fi oprit şi eu. Am început să călătoresc. Seara. În vis. Ziua în toate locurile din oraş unde nu m-aş fi întâlnit cu el. Nu plângeam. Zideam găuri unde ar fi trebuit să fie tencuială. Totul era de ajuns pentru sinele meu de atunci. Am început să vorbesc singură. Până mi-am dat seama că îi pot scrie scrisori.
Scoate de sub blana de urangutan (care îi acoperă trupul, nu faţa) o hârtie perfect albă. E prima scrisoare.

Femeia citeşte:
Draga cal (îşi drege vocea şi necheză ca pe hipodrom), sunt eu alba din cărţile furate de tine atunci niciunde.
Bagă foaia la loc în blană.

Femeia vorbeşte:
Era un soare bolnav. Şi lumea era bolnavă plină de oftică pe libertatea noastră de a spune nu. Colanţii îţi veneau foarte bine deşi erau acoperiţi de coapsele de cal. Am pătruns ca un naufragiu în mintea ta, aglomerând lipsurile energetice. Era de la yoga. O propunere. Pericolul vine atunci când te întrebi de ce naiba mai scot aşi din mânecă involuntar. Am ajuns!
Sună telefonul. Femeia se ridică şi răspunde.

Femeia vorbeşte la telefon:
Nu am realizat nimic azi. Probabil am delăsat inimi. Şi neologisme aleatorii. Cum ne-am cunoscut? Liberi. Cum suntem acum? Goi. Priveghiul? Îl ţinem cântând. Ha Ha Ha Ha. Am crescut mari? NU! Am crescut în jos.
Femeia închide. Se întoarce pe scaun şi îşi pune masca de urangutan... şi ghici ce...? revenim la vocea gravă groasă simulată de un bărbat aleatoriu:
Era un soare bolnav. Am început să primesc scrisori de la ea. Erau imaculate. Alb! de imaculate. Nu înţelegeam nimic până m-am prins. De fapt, nu erau scrisori. Erau gândurile ei inocente către un as de treflă imediat. Era pe sex. Ştiam de atunci. Şi i-am răspuns şi eu. Tot sec, tot alb.
Scoate şi el o foaie albă de sub blana de urangutan.

Urangutanul citeşte:
Dragă iapă (îşi drege vocea şi nechează ca pe hipodrom), sunt eu ăla pe care nu o să-l mai vezi niciodată. Am parfumul tău în tot restul inimii. Mă golesc de tine pe zi ce trece. Atât.
Urangutanul îşi scoate masca.

Femeia vorbeşte:
Mi-a răspuns în doi peri. Sau doi meri. Evident că nu am acceptat să se poarte cu mine aşa. Am reziliat contractul. Copiii? Dă-i naiba! Am alte aşteptări de la viaţa asta, vreau penis şi indulgenţă. Confort, şi glume proaste. Zilele trecute mi-am înjunghiat copilul. Lui. Nu pe al meu. De ce? Degeaba. Luam droguri uşoare şi vedeam sfinţii. Pe bune. Nu mint. Eu nu am minţit până acum. El! Aşa. Şi cum soarele era bolnav, m-am îmbolnăvit şi eu. Cu punct şi virgulă, nu oricum. Şi el îmi spune. Nu am nimic din ce ţi-aş putea da. Atât.
Femeia începe să danseze pe o muzică mută (adică nu se aude nimic)... un soi de balet anapoda.
Femeia se opreşte şi se întoarce la scaun. Îşi pune masca de urangutan.

Urangutanul vorbeşte rapid ca într-o reclamă TV:
Urangutanii sunt cei mai solitari dintre primatele mari, cele mai multe legături sociale apărând între mame şi descendenţi ale acestora, care stau în contact fizic cu mamele lor în primele patru luni de viaţă. Fructele sunt componenta cea mai importantă a hranei urangutanilor, cu toate acestea mai mănâncă şi coajă de copaci, vegetaţie, miere, insecte şi chiar ouă de păsări. Aceştia sunt printre cei mai inteligenţi dintre primate şi sunt capabile să folosească o varietate de instrumente sofisticate, fac cuiburi pentru somn în fiecare noapte din crengi şi frunziş.
Pauză de copulare. Stroboscop. Femeia/urangutanul dansează haotic pe o muzică născută din lumini.

Continuă urangutanul:
Cu o floare nu se face primăvară aşa cum cu dragostea noastră nu se face chef. Mă duceam de acolo. Inspirat de muze sau de alte lighioane. Ea îmi răspundea de fiecare dată cu nu-uri interminabile şi gu-uu-ri de acces aleatorii. Surorile ei erau de vină. Nu mă lăsau să discut cu ea. Nu mă lăsau să fac parte din singura lor activitate comună. Ciclul.
Urangutanul îşi scoate masca.

Femeia superbă vorbeşte:
Controlul e cea mai importantă particulă a omului. Niciodată câlţi de adevăr nu ne vor surprinde. Aşa glăsuia bunicul meu. De atunci am uitat multe. Revenind. Ne ghidăm după cler şi imediat. Am terminat. Aş putea fi mult mai sensibilă cântând. Noaptea. Aşa l-am cucerit si pe el. Ne întoarcem periodic şi suficient de murdar unde ne-am eliberat prima oară de lumină.
Revin.

A doua scrisoare:
Draga cal (îşi drege vocea şi nechează ca pe hipodrom), sunt eu, regina culorilor care te înspăimântă de fiecare dată. Atât am avut de spus.
Femeia îşi pune masca de urangutan.

Urangutanul vorbeşte:
De fiecare dată când suspinam mi se părea că suflă în mine. Colanţii mei se suprapuneau pe ea la fel cum se încing pe mine. Nu voiam să vorbesc mai mult pentru că regurgitam idei. Dar când a venit şi ultima întâmplare. Atât...
Eram la ziua ei. Cald. Lume. O pajişte deschisă către depravare. Mâncare. Băutură şi alţi germeni infectanţi. Mă plimbam cu calul meu. Stânga-Dreapta-Stânga-Dreapta. Te-am văzut. Plină de apocalipsă. Aproape goală. Eu culegeam ce am semănat cu o noapte înainte. Nimic. Totuşi, nu a fost chiar atât de plictisitor. Ne-am acordat unindu-ne. Adică... dintr-o dată, din cer a căzut un şarpe. Viu. Era atât de viu încât abia l-am atins şi s-a dezintegrat. După, a căzut un om. Viu. Era atât de viu încât l-am mirosit şi s-a dezintegrat. După ai venit tu. Erai atât de vie încât ne-am iubit până ne-am dezintegrat.
Deocamdată ne mirosim. O altă reacţie la indolenţă.
Şi... era cadavrul ăsta pe jos. Păreai tu. Dar în scurt timp mi-am dat seama că e doar o floare. Am coborât. De pe cal. Şi am gândit că patrupedele se desfăşoară altfel decât bipedele.
Mult mai simplu. Atunci ţi-am scris. Deşi erai acolo.

Urangutanul citeşte:
Dragă iapă (îşi drege vocea şi nechează ca pe hipodrom), consistenţa pericolului sufletului tău stă în ignoranţă.
Urangutanul îşi scoate masca.

Femeia superbă vorbeşte:
Mi-a plăcut de individ până a articulat cuvântul MAMĂ. Atât. Soarele bolnav îmi era suficient. La fel ca trubadurii veseli din inima pământului. De ce? Mă întreb. De ce nu. Îmi răspund. Pierdem vieţi, dar recuperăm pământ.
Acum. Final apocaliptic. De iarnă
Cadavrul de care spune el nu poate să fie decât al meu. De multe ori m-am întrebat ce soluţie avem noi pentru mucegai...
Şi de multe ori mi-am răspuns simplu. Nenumărate. Avem concluzii dar nu şi rezultate. Amin.
Femeia superbă tace şi îşi pune masca de urangutan. Muzică din lumină. Atât.

Urangutanul vorbeşte:
Colateralele victime se mulţumesc cu puţin. În schimb aerobicul ne face bine. La oase şi la glezne. De ce purtăm bretele? Locul perfect al inoportunităţilor e ăla din cale afară de drept.
Revenind acum la problemele noastre. Cadavrul. Putea să fie al tău. Sau al altcuiva cunoscut. Nu facem diferenţe. Însă... putem gândi simplu şi la obiect.

Întrerupe femeia superbă:
Nu se poate, adică noi, muritorii să exemplificăm totul???

Urangutanul îşi ia rolul în serios:
Nu. Muritorii sunt muritori, iar exemplele... exemple...

Femeia superbă îşi revine:
Am crezut că te pot uita. Cleric, care eşti tu cleric. Nu! Superbul gând al nenăscuţilor. Da, îmi amintesc cadavrul, şi pe noi plutind pe el. Eram aşa... ca două curci plouate, duminica. Vrei să crezi? Când? De ce? Şi cum... aparţinem florilor de tei stropite vineri cu asfalt.
Şi soarele era tot bolnav.
Azi.
Criminali am fost şi vom fi. Aleatoriu dacă ne gândim prosperăm. Cine plânge azi nu ne va mai plânge mâine. Aşa glăsuiai. Eram porniţi pe răzbunare. Toţi. Ne-am gândit că totul e fezabil, amestecat şi bun. Dar... amintindu-ne de cadavru, totul pare prost şi gol.
Te-am cunoscut cunoscându-mă. Te-am îmbrăţişat îmbrăţişându-mă. Te iau de lângă cadavru acoperindu-te, cu un gol mai gol decât golul pe care îl port în braţe acum.
Femeia superbă tace şi îşi pune masca de urangutan. Muzică din lumină.

Urangutanul vorbeşte:
Probabil am cântat. Probabil ne cuceresc imensităţile oraşelor. Nimic nu ne opreşte să sperăm. Glasuri pictate peste tot, pantofi mirositori şi aparţinând gloriei apuse. Eram inteligent, apunând.
Probabil încremeneau munţii auzindu-mă.
Dar acum... obosesc numai la gândul că se poate cumpăra totul cu imita de trei simplă. Adică. Pe unul îl ai oricum, doi se face automat, iar trei, neverosimilul trei, se ascunde în noi. Atât.
Urangutanul plânge.

Urangutanul citeşte o scrisoare (nu se ştie a câta):
Dragă iapă (îşi drege vocea şi nechează ca pe hipodrom), timpul se descotoroseşte de noi, din când în când. Poate vocea ta mai tace. În rest... vizitii sălbatici acoperind nori delăsători.

Urangutanul se aşază amorţit pe scaun. Femeia superbă îşi reia masca superbă:
Gunoiul este întotdeauna aruncat în faţa celor care zâmbesc frumos şi minimal. Crezi că eşti mai adevărat dacă nu te potoleşti în sufletul tău? De ce? Plantăm inerţii agricole acolo unde am putea să plantăm oameni. Soluţia ar fi comprimarea tuturor alfabetelor într-unul singur. Ca un striper care se dezbracă numai pentru tine. Ciuperci am mâncat dar ele nu ne-au mâncat pe noi.

Femeia scrie o scrisoare (aceeaşi hârtie albă pe fond alb):
Draga cal (îşi drege vocea şi nechează ca pe hipodrom), nu pot dormi fără să îţi văd gândul apropiat printre coaste. Putem să plimbăm căruţul la fel cum gândim libertatea.
Se aşază pe scaun (femeia, nu tu). Îşi pune masca pe faţă.

Urangutanul vorbeşte:
Copii am fost sau poate copii proaste ale începuturilor noastre. Trebuia să ne adeverim gonind aplecat spre trubadurii intimităţilor. Aberez spre o glumă a sufletului. Care zice aşa. Dincolo de apă este o relativitate mişcătoare a poeziei.

Femeia superbă vorbeşte:
Nu puteam să las aşa această enigmă posibilă. Cad şi în acelaşi timp cobor conştientă resurselor apăsătoare. Gloria lumii se împrăştie în diferite direcţii. Acum. Punem pe pauză artificialului. Culorile se aprind cu orice necesitate. Glumim absurd asupra nepăsării de sine. Ciupim aprig lumină. Goi am fost şi goi rămânem. Am încercat să absolutizăm totul. Colorăm piste aleatorii. Prin oameni. Cred că suplinim stinghiile de nesfârşit.

Urangutanul vorbeşte:
Prea multă disperare trece.

Femeia superbă vorbeşte:
Totul e scrum. Deocamdată.

Urangutanul vorbeşte:
Calmi am fost cândva.

Femeia superbă vorbeşte:
Plângem goi de bătrâni.

Sfârşit de poziţie.
Am acceptat să vorbesc despre sfârşit deşi nu era în problematica imediată. Am lăsat un gol lângă poliţie, să rezolve ei!

Urangutanul vorbeşte:
S-a lăsat grea, dar greu. Problema era într-un orar defect. Gândind această problemă, ariciul s-a dezbrăcat şi a încercat să se ascundă.

Femeia superbă vorbeşte:
Cine ar răspunde acestei provocări? Cine? Nu eu. Nicicum. Coloratele fie gata când vor ele.

Dumnezeu vorbeşte:
Oriunde, oricând, eu sunt acolo. Era un soare bolnav. Ei se grăbeau cum se grăbeşte orice creaţie, de obicei. Soarele nu era mai bolnav, însă oamenii, da. Trebuia să acţionez cumva. Altfel se oprea totul. Nimicul contează atunci când crezi că e nimic. Altfel se împuţinează ideea. Eu, ca Dumnezeu mă implic cum pot, agresiv sau politicos. Sunt treburi mărunte de rezolvat, gunoaiele le aruncăm meticulos la fiecare pubelă selectivă. Nu ne aruncăm pe noi, suntem prea preţioşi. Golul-gol ne îndepărtează de ceea ce am creat. Posibil să avem urme nefolosibile.
Dumnezeu se autoînchide în el. Femeia nu vrea să vorbească. Urangutanul mormăie lasciv.

Femeia superbă ia cuvântul:
Ne-am pregătit atâta timp şi acum nu suntem nici măcar în stare să ne îndepărtăm de orgoliile noastre. Pâine şi virus, asta am vrut. De ce ne-am complicat când ne puteam simplifica lumina?
Îşi pune masca de urangutan.
Urangutanul bolboroseşte mut.
Dumnezeu cântă.

O voce din neant spune:
Pentru sănătatea dumneavoastră încercuiţi cercul. Asta a fost povestea cu numărul 1101. Relaxaţi-vă muşchii, încordaţi libertatea şi prietenii. Altfel regurgităm vise. Punct.

Sfârşit