Fulgi şi linişte

Fulgi. Prinşi în gene. Clipesc des. Zâmbesc, chiar dacă nu se vede. Şi chiar dacă locuiesc în oraş şi mă mişc în oraş cu treabă, atunci când ninge, e o linişte aparte. Neaşteptată. Pentru mine parcă totul se mişcă mai... lin atunci când ninge. Şi e clar mai linişte. Citisem o dată că există chiar şi o explicaţie ştiinţifică pentru care e mai linişte când ninge - zăpadă proaspătă absoarbe sunetul - aerul prins între fulgi atenuează vibraţiile. Mda. Nu ştiam din astea. Dar am trăit asta adânc. A fost fain totuşi să primesc şi confirmare că nu doar mi se pare...

Azi am mers să donez sânge. Fac asta din când în când. Mereu când îmi simt corpul sănătos, merg. E un proces simplu dar care poate fi atââât de util cuiva. Un domn în curtea Centrului de Transfuzii s-a apropiat de mine întrebându-mă dacă donez pentru cineva anume. Am spus că nu şi m-a întrebat dacă pot dona pentru fratele lui. Că între cunoscuţii lor aproape toţi sunt în vârstă sau bolnavi şi fratele lui nu e bine... A început să plângă. Când o prietenă a avut nevoie să primească sânge acum vreo doi ani, noi toţi am mers să donăm. Cercul nostru de cunoscuţi e între 30 şi 40 de ani. Dar cum va fi când vom avea noi şi ai noştri prieteni, 70 de ani... Ninge... şi e linişte. Am menţionat numele fratelui acelui domn când am completat fişa. Şi am stat pe pat uitându-mă pe geam la fulgi şi bucurându-mă că ceva ce pot oferi atât de uşor poate ajută acum. Am simţit cum trimit drag şi bine şi iubire prin vene... cum pe lângă sânge, va ajunge şi ceva din gândurile mele şi din liniştea asta...

Ce tihnă!

Mereu după ce donez sânge, îmi iau o zi mai... soft. Şi zăpada asta... Doamne ce dar!! O primesc. Îmi las fulgii să cadă pe frunte şi ochi. Să se topească... parcă nu au fost nicicând...

Zilele trecute mi-am amintit de adolescenţa mea. Trăită în frământări şi emoţie, în gânduri şi trăiri... cu Sartre şi Gabriel Garcia Marquez. cu mulţi alţii care şi-au scris trăirile în mii de pagini. Intens. Întunecat. Înnămolitor. Uneori cu o speranţă atât de adânc ascunsă, că parcă nu vei reuşi niciodată să o mai găseşti. Cu scrieri ciudate şi creatoare de atmosferă, care te cuprind ele pe tine înainte să apuci tu să le cuprinzi. Pfuai cum a fost Frate somn de Robert Schneider. Tenebre. Trăiri disecate. Spaţiu între lumi. Sau Cartea nopţilor de Sylvie Germain. Cărţi din astea off-stream pe care mi le-am xeroxat prin liceu, împrumutate de la prieteni. Nu se găseau de cumpărat şi în zona căminelor studenţeşti unde locuia bunica mea, xeroxul era ieftin tare - îmi adunăm şi foloseam banii de alocaţie pentru copiat de cărţi şi cumpărat de casete cu muzică:)

Am început atunci, printre gândurile şi trăirile adolescentine, în spaţiul prin care a trebuit să mă cern ca să îmi dau seama mai întâi ce NU sunt, şi apoi târziu, să se aşeze încet, ce sunt... dincolo de tot şi toate, în locul ăla în care se cere mai întâi descompunere, am început să scriu un roman. Avea titlul Colivia de sticlă. Am scris pagini întregi despre cum se simte - să fii văzut de toată lumea, să fii vizibil lumii (am fost şi sunt un om care pare tare sociabil celorlalţi, căruia pare să îi fie uşor în lume şi cu oamenii) şi să se simtă ca şi cum ar fi un perete de sticlă între tine şi ei.... Cum ei nu au cum să ajungă la tine şi tu nu ai cum să ajungi la ei... Spaţiul în care eşti văzut, dar nimeni nu te vede...

Am scris. Şi am lăsat să curgă trăirea prin mine şi apoi în cuvinte. Pagini pe care nu le-a văzut nimeni niciodată pentru că într-un moment de dramatism tipic adolescentin, le-am dat foc o dată când probabil trăiam altceva, la fel de intens...

Zâmbesc uşor amintindu-mi despre tumultul acelor ani. Despre căutare.

Îmi amintesc că tot o "căutare" a fost şi după ce s-a născut Andrei şi întreaga mea lume interioară s-a reconfigurat şi s-a cerut reconfigurată. Poate nu atât de violent ca în adolescenţă, dar nici blând...

Multe căutări în viaţa asta. Unele care ne duc înspre în jos... adânc... să mai săpăm un pic în întunecime. Altele mai... laterale...

Trăiesc în oraş. Şi oraşul nu îmi e greu. E agitaţie şi fugă şi...energie densă uneori. Dar nu mă atinge, nu mă coboară. Am fost în adâncurile mele negre şi am ieşit din ele. Am învăţat să mă scot. Am învăţat să mă uit la ce sunt dincolo de tot ce mi se învârte în jur.

Am văzut că şi unde e dens, este Frumuseţe. Şi cât de adâncă. În oraş am acces la artă şi manifestarea ei în afară. În oraş sunt oameni, şi printre ei am ocazia să găsesc Oameni. Gânduri, proiecte care creează şi deschid.

Şi totuşi, azi ninge.

Şi mereu după ce donez sânge, e blând şi în corp... rămâne că o mişcare în slow motion... Parcă îmi simt corpul re-echilibrându-se. Mă gândesc de fiecare dată că e o opţiune de regenerare asta. Corpul meu are ocazia să creeze sânge NOU. Şi pentru că îmi simt corpul Bine, se regenerează înspre Bine. E o perioadă imediat după donare când simt cum Noul îşi face loc şi umple.

Deci aşa a fost astăzi. Despre sânge şi fulgi. Despre tenebre prin care ai de trecut că să se aşeze tihna... despre Pământ şi tot ce ne leagă carnal de el. Despre Lumina pe care uneori o primeşti de-a gata - ascultând muzică (live, mereu e cu Lumină când muzica ţi se trăieşte în faţă), sau citind, sau FIIND cu cineva... Şi uneori ai să te laşi în adâncimi întunecate ca să înveţi cum le poţi lumina din tine.

Dar azi ninge.
E soft.
E linişte.
Şi blând.

Azi e cu daruri.
Aşa că primesc.
Las să vină spre mine ce îmi este oferit.
Şi trăiesc.