La mai bine de zece ani de la apariţie mica antologie cu titlul
Cărţile care ne-au făcut oameni, compusă de Dan C. Mihăilescu, a ajuns şi la mine, în urma unei comenzi online. O carte care a răsfăţat, prin textele sale, cititorul avid care sunt. Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Neagu Djuvara sunt doar câteva dintre numele mari care
şi-au dat mâna şi au răspuns invitaţiei omului care aduce, în continuare, cartea.
Cele mai multe liste sunt, cum era de aşteptat, alcătuite din cărţi de adolescenţă sau copilărie târzie, cărţi formatoare, de la cele scrise de Jules Verne şi până la Dostoievski.
Într-un prezent însă în care, an de an, ne ducem uimiţi mâna la gură şi oftăm a pagubă că nu se citeşte, poate că o astfel de carte făcută cadou celor pe care
i-am dori cititori peste noapte ar fi cea mai bună rezolvare.
Dar cui ar trebui să dăruim totuşi aceste cărţi? Pentru că, cel mai adesea, uimirea noastră nu se extinde dincolo de centru. Ne mirăm între noi, în mica bulă de Facebook, arătând cu degetul (sau cu ultima carte citită) către marea masă de cititori. Aproape că nici nu ne vine să privim, atât de mare ne e uimirea.
Nu se citeşte! I-aş întreba însă, pe toţi cei care îşi revendică acest rol de critic vizavi de cei care
pare-se că
n-au mai pus mâna pe o carte în ultimul deceniu, ce anume au făcut concret pentru a schimba situaţia. Cunosc mulţi oameni al căror efort e considerabil, an de an, în această direcţie, prin programe concrete care sprijină şi încurajează lectura. Însă cunosc şi aceste nenumărate mici sau mari bule în care mulţimile urcate pe trepte din pagini de carte privesc cu milă către necititori, către cei care, din
rea-voinţă, nu vor, domnule, să citească şi pace!
Aceşti "necititori", în marea majoritate, sunt oamenii abandonaţi de alţi oameni. Fie că vorbim de autorităţi, fie că vorbim de cei de lângă ei care ar putea să facă puţin mai mult, să iasă din rutina călduţă şi sigură a propriei vieţi şi să... dăruiască o carte. Simplu, deloc costisitor, ca un gest care ar putea schimba vieţi.
În fiecare oraş există oameni care citesc şi care ar putea să înfiinţeze un club de carte, oameni care ar putea intra
într-o librărie şi ar putea propune (când pandemia se va fi încheiat) sesiuni de lectură, lansări de carte, programe de revigorare a culturii pe care o jelim activ pe Facebook.
Nu putem plânge cu lacrimi de crocodil când nu am făcut nimic concret pentru a (re)aduce cartea în vieţile oamenilor. Nu avem dreptul
să-i numim pe ceilalţi inculţi, ignoranţi, duşmani ai cărţii. Şi, în afară de asta, am certitudinea că se citeşte mai mult decât o spun statisticile. Că dacă ai bunăvoinţa să intri
într-un anticariat, chiar şi în pandemie, vei vedea că e plin de cititori dornici să găsească un nou prilej de bucurie.
Nu se poate, veţi spune, în oraşele mici anticariatele şi bibliotecile au fost închise. Dar nu
s-ar putea redeschide? Oare în era tehnologiei,
într-un prezent în care facem schimb de informaţii în milisecunde,
n-am putea reuşi împreună să ne ocupăm unii de ceilalţi întru creşterea acestor cititori inexistenţi, dar pentru care facem prea puţin?
Sigur că este posibil. O dovedesc unele librării deschise în timpuri în care critici înverşunaţi spuneau că e cea mai rea idee de
business la care
te-ai putea gândi. O dovedesc cei care, zi de zi, cresc vânzările de carte, fie în
offline, fie în
online. O dovedesc oamenii care scriu cu ardoare despre cărţi,
doar-doar vor mai trezi aceeaşi pasiune pentru o carte anume şi în alţi oameni. Multe dintre aceste eforturi nu au decât o singură răsplată: entuziasmul celuilalt, viitorul cititor al cărţii.
Am încredere că,
într-o bună zi,
într-un cartier
dintr-un mic sau mare oraş în care nu există acum nicio librărie, doi copii vor ieşi cu braţele pline de cărţi, zâmbind fericiţi, însoţiţi de bunici sau de părinţi cu la fel de multe cărţi în braţe. E un vis frumos pe care unii cu siguranţă îl vor arăta cu degetul, găsind ceva de criticat. E întotdeauna mai simplu să critici în loc să te întrebi ce ai putea face. Când vine vorba şi de a face un lucru concret, pentru cei mai mari critici devine aproape imposibil. Dar e un vis cât se poate de real pentru cei care ştiu că din bucuria lecturii se poate dărui la infinit şi că e gratuită.