Tâmplele îmi ardeau a foc, creierii erau încinşi după examenul de patru ore în limba franceză, categoria A. Mă meditam la franceză de cinci luni, erau şanse minime să iau examenul. A doua limbă ar fi putut să fie româna: gramatica. Scriu în limba mea impecabil, dar încă nu ştiu care-i atribut, care-i complement. Nu ştiu şi n-am ştiut niciodată, aşa că am optat pentru limba engleză. Am intrat în amfiteatru, mi-am ocupat locul lângă un băiat chinez cu căşti imense şi am zis fie ce-o fi. Ţin minte că trebuia să fac o traducere în care erau înşirate o mulţime de nume de păsări, aşa că am zăbovit cred că o oră să-mi amintesc cum se zice la păsări în franceză, apoi, în loc să traduc ce era de tradus, am scris atât: les plus beau oiseaux dans ce monde. Penibil.
Am ieşit din universitate val-vârtej, refuzând orice contact cu alte fete care ar fi vrut să ne împrietenim, să schimbăm impresii asupra examenului. Zadarnic, mă simţeam oricum colosal de proastă, aşa că am fugit cât m-au ţinut picioarele, numai că picioarele mele s-au oprit vis-à-vis, pe treptele Teatrului Naţional. Tata m-a sunat, cum a fost examenul, a fost ok, dar nu cred că-l iau. Mi-a închis telefonul şi mi-am închipui c-a gândit că soră-mea măcar e mai deşteaptă ca mine, ea vorbeşte franceza, spaniola, engleză, nu e nimic ce ea n-ar putea să înveţe. Am trântit telefonul de asfalt şi-am zis îmi bag picioarele, trebuie să intru la actorie. Pactul avea miză mare, dacă n-aş fi intrat, n-aş fi dat anul viitor.
Mi-am sunat o prietenă şi i-am zis hai să bem. Am ajuns în Centrul Vechi şi i-am propus să ne prefacem că suntem străine. Ea a spus, eu vreau să fiu franţuzoaică. Nemaisuportând încă un eşec, am zis: eu sunt rusoaică. Nu vorbesc un strop de rusă, dar mă pricep la gramelo. După un pahar de vodkă dat pe gât, am luat-o la pas prin mulţimea de oameni. Un grup de băieţi s-a oprit şi ne-au spus: you are very beautiful. Thank you, am zis eu, într-o englezo-rusă studiată. Merci, zice prietena mea. Where are you from?, Petersburg, Rusia, you? France, Paris. M-am uitat la prietena mea, ea a făcut ochii mari: un nativ francez n-avea cum să nu-şi dea seama că franceza vorbită de ea nu e franceza adevărată, dar fiindcă eram frumoase, i-am păcălit pentru vreo jumătate de oră. Unul dintre ei a spus la un moment dat că nu recunoaşte accentul, mă rog, eu îmi susţineam sus şi tare personajul: Irina Petrovna. Ba chiar m-am prefăcut că vorbesc cu mama la telefon şi urlam prin tot Centrul Vechi o rusă inventată. Franţuzul care pusese ochii pe mine era vrăjit. M-a întrebat cum de-am ajuns în România. Ei, şi cum să vă explic eu, cum funcţionează ironia sorţii. Deci francezii nu ne-au demascat din cauza prietenei mele, ci din cauza mea: I came here with Erasmus. Tăcere. How?... What how? You don't know what Erasmus is?... I know, but Russia it's not in UE, so they don't have an Erasmus project there. Fuck. Fuck. Fuck. M-am uitat la el, am zâmbit galeş şi am dat shot vodka din pahar.
La patru dimineaţa mă îndreptam spre garsoniera de la Iancului. Dansatoare la bară. Fumătoare de ţigări. Trăgătoare cu pistolul. Poliţistă. Cântăreaţa. Scriitoare. Jurnalistă. Politician. Preşedinte. Actriţă. Îmi refăceam în cap tot traseul meseriilor care-aş fi vrut să fiu, de când eram mică, până m-am făcut mare. Zadarnic încercam să mă conving că orice meserie e frumoasă, când în capul meu răsuna un singur gând: dacă mă fac actriţă, pot să fiu orice. Sau cel puţin aşa credeam pe atunci.
Astăzi am trecut pe lângă Universitate şi m-am gândit la tot ce aş fi putut să fiu dacă n-aş fi fost ce sunt, şi atunci te-am strâns cu forţă de mână. Nu doar pe tine, tu în ale cărui mâini îmi odihnesc palmele, ci parcă mi-am strâns cu forţă destinul care a fost să fie aşa cum e. Şi m-am gândit cum zadarnic am încercat toată carantina să găsesc meserii alternative, poate că am cea mai frumoasă meserie din lume. Meseria fără de care lumea nu se opreşte. Meseria pentru care nu există weekend. Meseria cu cearcăne la ochi. Meseria la care ţi se ia talentul şi ţi se pune pe cântar, de parcă-i o fleică. Meseria pentru care dai din coate şi te rogi să te fi născut sub o stea a norocului de-a fi remarcat. Meseria în care te-am întâlnit pe tine. Meseria paharelor de vin. Meseria în care, dacă lumea se opreşte, stă şi ea în loc, Fiindcă nimeni n-a murit niciodată din lipsă de teatru.
Însă, poate că într-o zi, când stelele se vor fi întors înapoi în matca lor, când lumea se va fi dezmorţit, când planeta îşi va porni motoarele zgomotoase de dacie stătută prea mult într-un garaj, când viruşii se vor împuţina până când nu va mai fi moarte de om, când se va fi ridicat ceaţa groasă de pe pământ, de parcă Dumnezeu face grătare-n cer, atunci poate că, oamenii or să-şi dea seama că nu se moare din lipsa teatrului, dar li se va face un fel de dor straniu. Şi atunci, pentru că nu s-a murit niciodată din lipsă de teatru, se va trăi.
