În gară la Atîrnaţi

Notă: Acest text a fost scris în cadrul atelierului de scriere dramatică coordonat de Ana Cucu-Popescu în octombrie 2020, parte a proiectului Exerciţii de sincronizare, organizat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca şi cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul a urmărit promovarea dramaturgiei contemporane româneşti, printr-o serie de evenimente desfăşurate la spaţiul Reactor şi online: spectacole, discuţii şi ateliere pentru tineri. La atelierul de scriere dramatică au participat tineri cu vârste între 17 şi 24 de ani care au scris despre subiecte ce le sunt apropiate şi teme actuale, care îi preocupă.

Personajele
MAMA cu un bebeluş - nu se ştiu multe despre ei, iar copilul va plânge pe tot parcursul piesei
ÎNVĂŢĂTOAREA - nu îi plac deloc copii, chiar dacă e învăţătoare. Se urcă în tren la Atîrnaţi
BUNICA - este în vârstă şi merge cu trenul să aibă grijă de nepoţi
TÂNĂRUL - are până în 30 de ani, încearcă să se ascundă în spatele căştilor

Locul de desfăşurare
Un trenul tocmai ce a oprit într-o gară aproape părăsită. Acţiunea urmăreşte personajele într-un compartiment de şase locuri foarte aglomerat de bagaje. Este foarte cald, iar aerul condiţionat nu mai funcţionează. Mama, bunica şi tânărul se află deja în compartiment. Bunica rezolvă o integramă, iar tânărul ascultă muzică la căşti. Copilul plânge. Intră învăţătoarea val vârtej.

ÎNVĂŢĂTOAREA: Doamne, dar mult mai întârzie trenul ăsta. Am stat după el aşa mult în gară! Bună ziua.
BUNICA: Bună ziua.
TÂNĂRUL: (Se uită la ea şi nu zice nimic.)
ÎNVĂŢĂTOAREA: Vai dar ce gălăgie! Nici aici nu scap de asta! Am 37. Acolo la geam. Mi-am luat din timp bilet şi ştiu sigur că este la geam (Făcând semn spre locul în care se află mama.)
BUNICA: (Împăciuitoare.) Puteţi să staţi aici lângă mine...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Nu! Eu vreau să stau pe locul meu. Nu vreau să vină cineva mai târziu să mă ridice.
BUNICA: Pe ăsta trebuia să stea bărbatu-miu, dar a rămas acasă să îi aştepte pe ăia cu gazele.
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Analizează puţin situaţia şi se aşază până la urmă şi comentează încet.) Nu mai există pic de respect pentru oameni.
BUNICA: (Curioasă.) Dar cât avem întârziere, doamnă?
ÎNVĂŢĂTOAREA: O oră. Cică sunt şinele dilatate. Vezi Doamne, iarna e frig şi vara e cald şi de asta nu merge trenul. Păi să îi mai crezi pe ăştia?
BUNICA: Uf şi nici baterie la telefon nu am să o anunţ pe fie-mea. Ştiţi eu merg să am grijă de nepoţei. Sunt copiii lu fie-mea a mare şi...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Dar nu mai pleacă trenul ăsta? Ca de obicei abia aveam timp să mă urc în el. Pleca cu mine pe scară nenorocitul!
BUNICA: Dumneavoastră unde mergeţi? Tot la nepoţi?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Poftim? Arăt eu ca şi cum aş avea nepoţi? Şi ce e cu gălăgia asta? Nici aici nu am linişte?
BUNICA: Eh doamnă, aşa sunt copii. Ce să facă şi...
ÎNVĂŢĂTOAREA: (O întrerupe.) Şi ale cui sunt toate bagajele astea? Nu pot să stau în dezordinea asta! (Iese din scenă bombănind.) Mă duc în alt compartiment.
BUNICA: ntz ntz ntz. Ce femeie... (Spre mamă.) Ce are mititelul? De ce plânge? Poate îi e foame... Dar câte luni are doamnă? Poate îi dau dinţişorii! Îmi amintesc de fie-mea a mică când era aşa o mogâldeaţă! Şi ea ce mai plângea de mama focului. Eu o aveam pe mama soacră să...
(Din afara compartimentului se aud nişte comentarii aprinse, toţi cei 3 se uită spre uşă miraţi.)
ÎNVĂŢĂTOAREA: Aşa ceva nu se poate! Să îmi zică că sunt isterică şi să mă calmez. Cum să mă calmez pe căldura asta? (Intră nervoasă în compartiment, se adresează celorlalţi.) Nu mai e niciun loc liber să mă pot muta. S-au gândit azi toţi ţăranii să meargă la capitală. (Se aşază la loc şi oftează îndelung. Începe să îşi facă vânt cu mâna.) Doamne dar ce cald e aici. Şi aşa gălăgie...
BUNICA: Aşa sunt copiii doamnă, mai plâng şi ei din când în când. Îmi amintesc când...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Da, dar nu plâng aşa din nimic. Pe căldura asta nu trebuia să scoţi din casă un copil aşa mic! Îi faci rău!
BUNICA: Şi de unde să ştii că nu merge aerul condiţionat?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Trebuiesc luate în calcul toate posibilităţile. Ce faci cu copilul dacă e prea frig sau prea cald?
BUNICA: Păi poţi să...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Vă spun eu ce poţi să faci! Să stai acasă cu copilul! Aşa îi e şi lui bine şi nici pe ceilalţi nu îi deranjezi. Nu se poate aşa ceva.
BUNICA: Păi şi ce ar trebui să faci doamnă? Să nu mai pleci până nu face copilul 7 ani?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Păi dacă ţi-a trebuit copil? Ce? Eu le pun să îi facă? Ai făcut copil, îţi asumi! Eu de asta nu am vrut niciunul!
BUNICA: Ei să ştiţi că nu e chiar aşa!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Cum să nu!? Sau poţi să mergi cu maşina personală!
BUNICA: Şi dacă nu ai maşină? Noi ne-am luat maşină abia când fie-mea a mică avea 10 ani. Până atunci am mers ori cu rata ori cu trenul.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Lăsaţi doamnă că atunci vremurile erau altele. Acum nu aţi văzut că toţi umblă cocoţaţi în maşină. Cum au făcut 18 ani cum se înfig cu bolidul prin vreun copac. Mai iau şi pe alţi sărmani după ei. Nişte puşlamale. Acum oricine poate să îşi ia maşină! Că şi bărbatul ăla după ce ţi-a făcut un plod doar nu a scăpat de îndatoriri!? Să pună mâna, să strângă şi să ia maşină să îşi plimbe nevasta şi copilul!
BUNICA: (Cu puţină ezitare.) Da... Aşa este... dar nu aveţi de unde să ştiţi care e situaţia fiecăruia...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Sau poate e mamă din aia singură, modernă. Femeile acelea independente care nu au nevoie de bărbaţi să îşi crească copilul, le ştiţi?
BUNICA: Nişte luptătoare sunt femeile astea! Le admir foarte mult. Eu nu ştiu cum mă descurcam fără mama soacră. A stat cu noi până au crescut copii şi ne-a ajutat la toate...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Ce luptătoare doamnă? Cred ele că aşa uşor se scapă de îndatoriri?
BUNICA: Ce vreţi să spuneţi? E mai greu aşa!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Vedeţi? Aţi căzut în capcană!
BUNICA: Ce capcană? Despre ce vorbiţi?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Doamne dar ce cald e.. Şi trenul ăsta nu mai porneşte... (Spre tânăr.) Auziţi, puteţi să deschideţi geamul? Poate mai intră nişte aer.
(Tânărul nu o aude şi se uită în gol mai departe.)
BUNICA: Nu vă aude doamnă. Are căştile alea în urechi.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Alooo! (Şi face semne disperate spre el.)
TÂNĂRUL: (O vede în sfârşit şi îşi scoate o cască. Se strâmbă la auzul plânsetului de copil.) Da?
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Cu o voce mai linguşitoare.) Fii te rog bun şi deschide puţin geamul.
TÂNĂRUL: Am încercat mai devreme şi era blocat.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Hmm... mai încearcă o dată te rog. Poate acum avem noroc şi merge. Cine ştie...
TÂNĂRUL: (Se ridică şi încearcă geamul care nu se clinteşte.) Vedeţi? V-am spus că nu funcţionează.
ÎNVĂŢĂTOAREA (Nervoasă din nou.) Îşi bat joc de oameni pur şi simplu! Şi CFR-ul cu căldura şi doamna de aici cu copilul!
TÂNĂRUL: (Se uită mirat la ea şi vrea să îşi pună căştile la loc.)
ÎNVĂŢĂTOAREA: Da, tinere? Ce te uiţi aşa? E copilul tău? Fă-l să tacă atunci!
TÂNĂRUL: Cum să fie copilul meu? Nu ne-am mai întâlnit până acum.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Hmm... Aşa sunt femeile astea independente, cred că pot umbla peste tot cu copilul, fără să le pese de ceilalţi şi fără să aibă grijă de ei cum trebuie!
BUNICA: (Împăciuitoare.) Ei haideţi că nu e deloc aşa. Au şi ele nevoie de puţin ajutor şi înţelegere... Dacă l-aş putea ţine şi eu puţin poate s-ar mai calma...
ÎNVĂŢĂTOAREA: O mamă trebuie să ştie mereu ce să îi facă propriului copil! Păi cu femeile astea din ziua de azi... dacă la unul se comporta aşa bunicile noastre care aveau câte 8-9 chiar 10 copii ce să mai zică săracele?
BUNICA: (Gânditoare.) Eh... era alt timp atunci.. din ăia zece copii dacă ajungeau mari doi era bine.. Mama lu\' mămica a avut şapte fraţi. Dar mari au crescut doar trei...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Lăsaţi că acum medicina a evoluat doamnă. Acum se face avort pe bandă rulantă. Nimeni nu îşi mai asumă mai mult de un copil.
BUNICA: Aşa este, dar e mai greu acum...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Nu e deloc mai greu! Sunt fetele astea tinere nişte leneşe. Cică vor carieră. Vor să fie cineva. Fac un copil, îl lasă în faţa tabletei şi gata. Viaţa e grea.
BUNICA: Lăsaţi că şi eu am avut carieră şi am crescut 2 copii mari şi frumoşi. Dar dacă nu era mama soacră...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Păi vedeţi? Ce vă spuneam? Nişte leneşe! Fac un copil şi apoi pleacă cu el prin oraş să deranjeze pe toată lumea. Mai şi fac pe victimele.. Că ce greu e să fii mamă. Numai tâmpenii.
BUNICA: Dumneavoastră aveţi copii?
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Râzând sarcastic.) Eu? Să am eu copii? Nu mă legam eu la cap cu aşa ceva! Aceşti monstruleţi târâtori şi căţărători... Doamne fereşte!
BUNICA: Ei haideţi că nu e chiar aşa.. Copii sunt nişte drăgălaşi!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Nu ştiu ce să zic despre asta... Uf dar ce cald poate să fie. (Continuă să îşi facă vânt cu mâna.)
BUNICA: (Uitându-se în zare.) Îmi amintesc când eram mai tânără şi fie-mea cea mică avea 13 ani şi tocmai ce...
ÎNVĂŢĂTOAREA: (O întrerupe.) Şi acum îi mai şi hrănesc numai cu lapte praf. Am auzit că de la prea mult lapte praf copii nu se dezvoltă cum trebuie. Şi mai şi plâng aşa într-una! Asta zic cercetătorii britanici, cel puţin. Dar cine să îi mai creadă şi pe ăştia?
BUNICA: Fiecare cu alegerile lui...
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Ridicând puţin vocea.) Da, dar şi alegerile astea... să nu îi deranjeze pe ceilalţi!
TÂNĂRUL: (Scoţându-şi căştile din urechi.) Dar unde suntem? Şi de ce nu mai plecăm?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Nu auziţi că sunt şinele dilatate? Aşa e pe la câmpie. Măcar de-am avea aer condiţionat. Ferice de tine... stai cu căştile alea în urechi şi nu auzi nimic din hărmălaia asta la care trebuie noi să luăm parte! Aşa ceva nu e normal!
TÂNĂRUL: (Uitându-se la copilul plângăreţ, spune cu calm.) Probabil e de la căldură.
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Către bătrână.) Ce vă ziceam de victimizare mai devreme? Aţi văzut capcana?
TÂNĂRUL: (Dă din umeri şi vrea să îşi pună la loc căştile.)
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Cu suspiciune, către tânăr.) Ale cui sunt toate bagajele astea? Ale tale sunt?
TÂNĂRUL: (Prompt.) Nu.
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Către bătrână.) Sunt ale dumneavoastră, doamnă?
BUNICA: Cred că sunt ale doamnei.
ÎNVĂŢĂTOAREA (Cu groază.) Doamne fereşte! Cu atâtea bagaje pleci când te muţi! Am mai văzut eu cazuri. Vecina Mioara.. o bătea bărba-su şi şi-a luat lumea în cap cu tot cu copil!
TÂNĂRUL: Nu cred că ne priveşte pe noi...
ÎNVĂŢĂTOAREA (Pufnind cu dispreţ.) Normal că nu ne interesează. Dar momentan suntem într-un spaţiu public, în nenorocitul ăsta de compartiment, împreună şi nu ne putem auzi om cu persoană! Dar ce să le ceri bărbaţilor...
TÂNĂRUL: Poftim?
ÎNVĂŢĂTOAREA: S-a întins pânza de păianjen! Să vezi că la Bucureşti te ia pe post de hamal să o ajuţi cu toate acareturile.
BUNICA: (Neliniştită.) Ei haideţi! Şi doar aşa e frumos. Un domn să ajute o doamnă...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Care face un asemenea show macabru!
BUNICA: Vă rog frumos...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Credeţi că mai e ceva frumos cu hărmălaia asta?
TÂNĂRUL: (iritat.) Atunci aţi putea să faceţi linişte şi poate se opreşte.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Slabe şanse. Se auzea de când am urcat în vagon. Dar noi când mai pornim, că dacă mai stăm mult aici nu mai ajungem azi la Bucureşti.
BUNICA: (Uitându-se la ceasul de la mână.) Hmm... cred că au trecut vreo... 20 de minute...
ÎNVĂŢĂTOAREA (Extrem de uimită.) 20 de minute?
BUNICA: (Împăciuitoare.) Eu obişnuiam să le masez puţin pe picioruşe pe fetele mele să adoarmă...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Poate a păţit ceva. Poate îi e rău copilului şi are nevoie de îngrijire medicală.
TÂNĂRUL: (Deja sătul de toată conversaţia.) Sunt sigur că este doar vina căldurii excesive.
BUNICA: Exact. Că bine zici. De la căldură plânge micuţul.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Dar de unde ştiţi? Sunteţi doctor?
BUNICA: Nu trebuie să fii doctor să îţi dai seama de asta. Credeţi-mă, vă zic din experienţă. După ce ai crescut vreo 2 eşti expert.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Aici greşiţi. La câte boli s-au descoperit acum.. e mai bine să fie depistate din timp.
BUNICA: Ei haideţi! Ce boli doamnă? Vă spun eu că nu e nimic. E de la căldură. E prea cald pentru noi, dar pentru...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Vă zic eu că ceva nu sună bine...
BUNICA: Dar de unde ştiţi asta? Parcă nu aveaţi copii.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Eu nu am, dar de-ai lu\' soră-mea nu mai scap. I-a făcut bărbatu-su trei înainte să plece cu una de 20 de ani în Anglia. Ducă-se învârtindu-se, nenorocitul. Nici unu nu a plâns aşa vreodată şi la cât îi lăsa maică-sa singuri..
BUNICA: Poate îi e foame totuşi. Sau şi-a făcut câteva treburi...
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Cu dezgust.) Asta ar mai lipsi acum! După ce că e foarte cald.. Dar nu. Sigur e altceva.. prea suspect.
BUNICA: Poate aveţi dreptate. (Apoi spre mamă.) La Bucureşti mergeţi? Când ajungeţi acolo să mergeţi neapărat la un doctor, la un consult. O pot ruga pe fie-mea să vă dea un număr de telefon de la un cabinet foarte bun...
ÎNVĂŢĂTOAREA (Cu îngrijorare.) Vai nu, s-ar putea să fie prea târziu atunci. Cine ştie cât mai stăm aici. Şi apoi până la Bucureşti mai face trenul ăsta cel puţin 2 ore.
BUNICA: Păi şi ce să facă atunci? Poate e vreun doctor pe aici prin tren. (apoi spre tânăr.) Poţi merge tu flăcăule să întrebi că eşti mai tânăr maică...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Nu nu. Ce ar putea să îi facă un doctor în tren? Nu doamnă, are nevoie de ustensile, de aparate, să îl asculte la plămân. Degeaba găsim un doctor în tren..
BUNICA: (Îngrijorată.) Aveţi dreptate...
ÎNVĂŢĂTOAREA (Izbucnind.) Dar staţi! Am o idee! Soră-mea lucrează aici la dispensar. O pot suna să vedem ce e de făcut!
BUNICA: Păi şi ce să facă sora dumneavoastră la telefon?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Ştiu şi eu.. ne dă nişte sfaturi.. poate o cheamă la un consult... e încă la dispensar la ora asta.
BUNICA: Să meargă la un consult? Păi e în tren...
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Vizibil bucuroasă.) Dada! La un consult! E pentru binele copilului! Să aflăm şi părerea expertului! Haideţi că o sun. (Scoate repede telefonul, apasă de trei ori pe ecran şi îl pune la ureche.) Alo? Alo da?... Marilena uite de ce te sun.. Da, dragă, a venit trenul, dar încă nu am mai plecat din gară, închipuie-ţi!... Da! Îţi dai seama ce bătaie de joc e! Nici la locul meu nu pot să stau. E plin de bagaje peste tot, o hărmălaie... Ce se aude? Păi cum dragă? Nu îţi dai seama? E un copil care plânge! Plânge de când am urcat în tren!... Ah, asta le tot zic şi eu. Cum cui? Celor din compartiment. Dar nu mă înţelege nimeni. Aşa ceva nu e normal. Te sun să vedem dacă se poate face ceva... Vai! Zici că are nevoie de un consult cât mai rapid? Şi ce ne facem?... Da? Să vină la tine cât mai repede? Bine bine, iubita. Hai că văd cum o conving. Te pup. Pa.
BUNICA: (Extrem de îngrijorată.) Ce s-a întâmplat? Ce a spus?
ÎNVĂŢĂTOAREA: E grav doamnă! Este foarte grav! Sora mea zice că ar trebui să meargă la un control la ea.
BUNICA: Vai...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Nu ştie nici ea ce să zică prin telefon... dar cert e că trebuie acţionat imediat.
BUNICA: Desigur! Neapărat!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Bolile copiilor dacă nu sunt tratate la timp pot să fie fatale!
BUNICA: Vai nu se poate! Păi şi ce facem doamnă? Cum o ajutăm?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Cum să o ajutăm? Păi soră-mea o aşteaptă la cabinetul ei.
BUNICA: Păi nu se poate să mai aşteptăm până la Bucureşti?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Exclus. S-ar putea să fie prea târziu!
BUNICA: Prea târziu?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Da! Prea târziu! Există o singură soluţie. Se dă frumuşel jos din tren şi merge acolo. Nu e departe.
BUNICA: Cum să se dea jos din tren? Păi şi cu bagajele astea ce face, doamnă?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Dar sunt oare bagajele mai importante decât sănătatea copilului? (Adresându-se tânărului.) Se pare că va trebui să sari în ajutor mai devreme. Să o ajuţi pe doamnă cu bagajele aici. (Apoi mai tare când vede că nu e auzită.) Alo! Băiete!
TÂNĂRUL: (Îşi dă căştile jos.) Poftim?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Am spus să o ajuţi pe doamnă cu bagajele.
TÂNĂRUL: (Iritat, se uită la mamă, apoi la învăţătoare.) O ajut când e cazul.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Păi nu auzi că acum e cazul? Coboară aici.
TÂNĂRUL: Cum coboară aici? Păi şi ce a aşteptat atâta timp?
BUNICA: (Îngrijorată.) Nu ştiu ce să zic despre asta... Să coboare aşa într-o gară necunoscută... poate mai bine merge la Bucureşti.. vorbesc cu fie-mea şi mergem cu ea direct la spital!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Exclus! Până la Bucureşti s-ar putea să fie prea târziu. Doar v-am zis...
TÂNĂRUL: Prea târziu? Prea târziu pentru ce?
ÎNVĂŢĂTOAREA: De pe ce planetă vii? Cum pentru ce? Pentru copil! Nu auzi cum plânge? Nu se mai înţelege om cu persoană în compartimentul ăsta nenorocit!
TÂNĂRUL: (Nedumerit.) Da.. de la căldură...
ÎNVĂŢĂTOAREA: De la căldură pe dracu! E bolnav! Am vorbit cu soră-mea şi mi-a zis că e nevoie de un consult cât mai curând.
BUNICA: Dada. Aşa a spus sora doamnei...
TÂNĂRUL: Poftim? Ce soră?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Vorbesc cu turcii.. Nu aţi auzit că am vorbit cu soră-mea la telefon? Şi a zis că e grav! Ce să mai!
BUNICA: (Făcându-şi cruce.) Doamne Maica Precista! Săracul copilaş!
TÂNĂRUL: (Neînţelegând nimic din ce se întâmplă.) Poftim? Despre ce tot vorbiţi? Cu ce soră aţi vorbit? Ce se întâmplă aici?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Ce nu înţelegeţi?
BUNICA: Trebuie să îl ajutăm!
TÂNĂRUL: (Iritat.) Haideţi să ne calmăm puţin...
ÎNVĂŢĂTOAREA (Aproape urlând.) Ce să ne calmăm?! Nu putem să fim calmi în cazuri din astea!
(Copilul urlă şi mai tare.)
TÂNĂRUL: (Încercând să se calmeze.) Vă rog să terminaţi cu circul ăsta doamnă! Sunt sigur că nu e nimic aşa grav dintr-o dată. Haideţi să respirăm puţin adânc.. să ne calmăm.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Copilul urlă ca din gură de şarpe şi lui îi arde de respirat mai adânc! Este bolnav! Trebuie ajutat cât mai repede!
BUNICA: Poate putem să aşteptăm până la Bucureşti...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Nu cred că aşa ceva este posibil... Şi sora mea a zis că ar putea să fie o problemă gravă..
TÂNĂRUL: (O întrerupe brusc.) Ce problemă doamnă? Nu e nicio problemă!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Cum să nu fie? Vreţi să pierdem copilul?
TÂNĂRUL: Cum să pierdem copilul?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Păi e bolnav! Nu auziţi cum plânge? Haideţi că o aşteaptă sora mea la cabinet! E aici la o aruncătură de băţ! Imediat ajunge. Trebuie doar să o ajutăm cu bagajele...
TÂNĂRUL: Doamnă vă rog frumos...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Vreau şi eu să fac un bine şi uite ce se întâmplă! Dau peste Toma Necredinciosu\'! Nu auziţi cum îi plânge copilul? Dacă este bolnav şi ea nu ştie ce să îi facă? Asta e, când nu ştii lasă pe alţii!
TÂNĂRUL: (Mai calm.) Dacă nu încetaţi chiar acum chem poliţia.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Dar chemaţi-o! Pentru ce? Că încerc să ajut? Doamne fereşte! Păi nu vrea să îi fie copilul sănătos?
TÂNĂRUL: Sunt sigur că se va rezolva totul la Bucureşti. Haideţi să ne calmăm, ce mama dracului?
BUNICA: (Complet indignată.) Vai nu se poate!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Haideţi vă rog, fără cuvinte obscene în faţa unei doamne!
TÂNĂRUL: Care doamnă? Cred că glumiţi!
ÎNVĂŢĂTOAREA (Spre bătrână.) Începe să îmi fie frică cu tânărul ăsta aici. Este foarte violent. Dumneavoastră ce ziceţi?
BUNICA: Nu.. nu ştiu ce să mai zic. Nu mai înţeleg nimic!
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Răbdătoare.) Credeţi că ar trebui sau nu să coboare mama cu copilul să meargă la doctor?
BUNICA: (Confuză.) Nu ştiu ce sa zic doamnă!
TÂNĂRUL: Ce e cu întrebarea asta? Credeţi că suntem aici la OTV în direct unde întrebăm publicul ce părere are? Sunteţi culmea. E treaba femeii ce face.
BUNICA: (Cu mai mult curaj.) Da, exact, că bine zici! Fiecare cu treaba lui, doamnă. Poate să mai aştepte până la Bucureşti!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Dar normal că fiecare cu treaba lui. Dar vedeţi bine că nu e bine copilul!
BUNICA: (Cu jumătate de gură.) Aşa mai plâng ei...
ÎNVĂŢĂTOAREA: În nici un caz aşa! Şi sora mea, cadru medical, ce Dumnezeu, s-a mirat de plânset. Nu a mai auzit în viaţa ei aşa ceva. Copilul trebuie consultat cât mai rapid! Dacă se întâmplă doamne fereşte cine ştie ce şi moare?
BUNICA: (Îngrozită.) Ptiu ptiu. Doamne fereşte! Nu mai vorbiţi aşa!
TÂNĂRUL: Haideţi doamnă că ne calmăm!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Cineva trebuie să o spună! Nu e normal! Sunteţi pregătiţi să aveţi asta pe conştiinţă?
BUNICA: Sună într-adevăr ciudat plânsetul... Nici fiicele mele şi nici nepoţeii nu au plâns aşa vreodată...
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Cu încredere.) Vedeţi? Ce v-am spus. Şi doar aveţi experienţă, ce naiba, nu aşa aţi spus? Că dacă creşti 2 eşti deja expert?
BUNICA: Ba da.. dar aici e vorba despre altceva.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Normal! Este mult mult mai grav. Trebuie să meargă la doctor neapărat!
BUNICA: Poate să meargă la Bucureşti, doamnă. Nu mai avem mult!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Este prea târziu. Nu se ştie când plecăm de aici. Parcă l-am şi auzit pe naş spunând că mai durează 2 ore până să plecăm... nu se ştie dacă mai rezistă atât.
BUNICA: Da? A zis asta? Nu am auzit.
TÂNĂRUL: Pentru că nu a zis...
ÎNVĂŢĂTOAREA: Aţi stat cu căştile în urechi până acum! De unde ştiţi ce a zis şi ce nu? Vă rog frumos să vă abţineţi de la astfel de jigniri! Nu permit unui puţoi ca tine..
TÂNĂRUL: Nu mă interesează ce...
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Exasperată.) Era acolo până acum dacă nu pierdeam atâta timp preţios... Haideţi că e aici aproape. Vă dau toate indicaţiile.
TÂNĂRUL: Aţi înnebunit? Trimiteţi săraca femeie singură pe aici prin necunoscut.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Ei lăsaţi că nu e aşa neputincioasă! Şi doar nu suntem în câmp. Imediat ajunge la soră-mea!
TÂNĂRUL: Doamnă, vă rog frumos...
BUNICA: Poate are dreptate.. S-ar putea ca până la Bucureşti să fie prea târziu. Cine ştie ce mai e şi cu bolile astea noi... nu ştii la ce să te aştepţi.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Exact! În sfârşit cineva cu capul pe umeri!
BUNICA: Şi doar doamna o are pe sora ei. Nu se duce la necunoscuţi. Şi a zis că e aproape... Nu-i aşa?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Dada. E foarte aproape!
TÂNĂRUL: Dacă tot e aşa aproape, de ce nu mergeţi cu ea?
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Pufnind.) Aşa ceva este exclus! Trebuie să ajung de urgenţă la Bucureşti!
TÂNĂRUL: Dar aţi spus că mai stă trenul aici 2 ore!
BUNICA: Da! Aşa aţi spus. Poate vine sora dumneavoastră după ea... Să nu meargă sărăcuţa aşa singura...
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Vizibil încurcată.) Sora mea e foarte ocupată cu pacienţii! Abia a avut timp să vorbească cu mine. Vă asigur, dacă nu eram eu să discut cu ea nu aveaţi loc azi!
TÂNĂRUL: Doamne dar ce bolnavi sunt oamenii aici!
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Ignorând total remarca tânărului.) Cel mai simplu e să se ducă ea singură. Poate vreţi să o însoţiţi, domnule.
BUNICA: (Privind cu speranţă spre el.) Da! Chiar aşa! Nu aveţi cum să mergeţi cu ea?
TÂNĂRUL: (Râs nervos.) Doamne fereşte...
ÎNVĂŢĂTOAREA (Superioară.) Deci mergeţi cu ea sau nu?
TÂNĂRUL: Poftim? Nu merg doamnă nicăieri!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Deci nu vreţi să o ajutaţi? Nu aveţi inimă?
TÂNĂRUL: Pe cine să ajut? Nu merge nimeni nicăieri!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Numai răutăţi în ziua de azi! Pe vremea mea.. bărbaţii erau nişte adevăraţi cavaleri! Bine! Fie cum vreţi! Dacă nu vreţi să o ajutaţi nici cu bagajele măcar, atunci mă sacrific eu! (Învăţătoarea vrea să se ridice.)
TÂNĂRUL: Vă rog să vă liniştiţi!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Dar ce e domn\'le? Nu mai are voie omul să se ridice? Doamne Doamne. Îmi e deja frică aici cu dumneavoastră! Simt că nu mai am aer!
TÂNĂRUL: (Cu dispreţ.) Atunci de ce nu vă chemaţi sora să vă consulte?
BUNICA: Vă rog să fiţi cuviincios!
TÂNĂRUL: (Nervos.) Cum să fiu, mamaie?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Doamne şi ce urât vorbeşte! (mai tare.) Să vină poliţia! Săriţi că ne bate pe toate!
TÂNĂRUL: Nu mai ţipaţi că nu vă fac nimic! Vă rog să vă calmaţi, doamnă.
ÎNVĂŢĂTOAREA: O ajutaţi deci cu bagajele? Păcat că nu se deschide geamul, că le puteam scoate aşa mai uşor...
TÂNĂRUL: Nu ajut pe nimeni cu nimic.
BUNICA: (Rugătoare.) Haideţi vă rog. Ajutaţi-o pe doamnă cu bagajele. Nu le poate căra singură.
TÂNĂRUL: La Bucureşti o ajut.
BUNICA: Da, dar până la Bucureşti...
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Recăpătându-şi vocea.) Cum la Bucureşti? Acum! Că moare copilul!
TÂNĂRUL: Nu moare nici un copil!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Ba da!
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Vrea din nou să se ridice să ia bagajele.)
TÂNĂRUL: Doamnă, nu înţelegeţi de vorbă bună?
ÎNVĂŢĂTOAREA: Şi ce ai de gând domnule? Să îmi arăţi de vorbă rea?
TÂNĂRUL: Nu coboară nimeni nicăieri!
BUNICA: (Extrem de îngrijorată.) Păi şi cu copilul ce facem? Nu auziţi sărăcuţul cum plânge!
TÂNĂRUL: Da, e de la nenorocita asta de căldură! Nu înţelegeţi?
(Copilul urlă şi mai tare.)
BUNICA: Vai ce aţi făcut!
ÎNVĂŢĂTOAREA: Nu mai ţipaţi! Îl omorâţi!
TÂNĂRUL: Haideţi doamnă!
(Se aude fluierul naşului.)
ÎNVĂŢĂTOAREA: (Extrem de grăbită, se ridică să ia bagajele.) Vai nu se poate! Plecăm! Vai nu, copilul! Haide haide! Grăbeşte-te! Te aşteaptă soră-mea!
BUNICA: (Impacientată.) Nu se poate! Nu se poate aşa ceva! Grăbiţi-vă! Este mult prea târziu!
(Copilul plânge şi mai tare de la hărmălaie. Trenul se porneşte cu o smucitură, iar învăţătoarea se dezechilibrează şi cade pe banchetă pe locul ei. Plânsetul copilului încetează ca prin minune.
Se face linişte.)
MAMA: (Uşor nesigură.) Sorry, how much to Bucharest?