Apelurile

Notă: Acest text a fost scris în cadrul atelierului de scriere dramatică coordonat de Ana Cucu-Popescu în octombrie 2020, parte a proiectului Exerciţii de sincronizare, organizat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca şi cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul a urmărit promovarea dramaturgiei contemporane româneşti, printr-o serie de evenimente desfăşurate la spaţiul Reactor şi online: spectacole, discuţii şi ateliere pentru tineri. La atelierul de scriere dramatică au participat tineri cu vârste între 17 şi 24 de ani care au scris despre subiecte ce le sunt apropiate şi teme actuale, care îi preocupă.

Personaje
EL - Un tip mai tânăr, pierde-vară, nu tocmai fericit.
VOCEA - Un bărbat puţin mai bătrân, instalator, nu tocmai fericit.

Un apartament, deschis, cu bucătăria şi living-ul în aceeaşi cameră. O canapea, o masă cu câteva scaune, o masă de cafea în faţa canapelei. O baie despărţită printr-un perete. Câteva sticle, căni. Nu e tocmai curat. Se trăieşte.


(Întuneric. Se aude ţârâitul unui telefon. Ţârâie de câteva ori. Se vede lumina unui telefon. Ţârâitul se opreşte. Se aude o voce din telefon.)

VOCEA: Alo?
(Lumina creşte. EL e rezemat de masa de cafea, pe jos. E într-o cămaşă frumoasă, dar acum şifonată. Părul e ciufulit. E roşu la faţă. A plâns. Lângă el e o sticlă de vin. Masa e pregătită într-un colţ, pentru două persoane. Sunt nişte lumânări stinse. O farfurie goală, una plină. Un pahar de vin spart pe jos, într-un colţ. Liniştea domină câteva secunde.)
VOCEA: Alo, mă auziţi?
EL: (Aproape şoptit.) Da, da, vă aud.
VOCEA: Bună seara. Cu cine vorbesc?
EL: Bună seara, cu... cu mine.
VOCEA: Asta e o poantă din acelea cu numărul ascuns? Vă informez că numărul dumneavoastră îmi e afişat, vă pot reclama poliţ -
EL: Nu, nu, nu e nicio poantă. E doar... (Expiră greoi.)
VOCEA: Mă speriaţi. Este totul în regulă? S-a întâmplat ceva, sunteţi de la vreun spital?
EL: Niciun spital.
VOCEA: Vă rog frumos, nu mă puneţi să ghicesc! De unde sunaţi, morgă, poliţie, ce s-a întâmplat?
EL: Nu s-a întâmplat nimic. Nu e...
VOCEA: În cazul ăsta, cred că aţi format numărul greşit. Vorbiţi cu -
EL: (Îi taie vorba.) N-am format greşit.
VOCEA: Mă scuzaţi că vă întreb, pe cine căutaţi?
EL: Pe... nimeni.
VOCEA: (Ezitare.) Aha, deci e o poantă, vă informez că veţi primi o vizită de la poliţie, domnule sau domnişorule. Astfel de apeluri la ora asta deranjează liniştea publică. Ştiaţi asta?
EL: Aţi înţeles greşit.
VOCEA: Măi, jegule, ascultă-mă pe mine, nu te preface că plângi şi să mă sperii pe mine că ştie Doamne ce au păţit ai mei sau dracu' ştie ce! Tu înţelegi că pentru asta eu pot să te denunţ la poliţie? Huligan ce eşti!
EL: (Curăţându-şi lacrimile.) Voiam doar să aud o voce, atât.
(Pauză.)
VOCEA: Domnule, sunteţi nebun? Mă sunaţi la 12 noaptea că doreaţi să auziţi o voce? Ce-i cu rahaturile astea? Vă plictiseaţi pe acasă, ce naiba?
EL: (Mai calm, dar totuşi puţin plâns. Restrâns.) Îmi cer scuze dacă v-am deranjat. Mă simţeam doar singur şi voiam să aud o voce... să simt că cineva e pe cealaltă parte. Îmi cer mari scuze dacă v-am deranjat. La revedere.
VOCEA: Stai, nu închide, stai un pic! Băiete, eşti nebun la cap? Sună-ţi părinţii sau familia, ce naiba?! Nu suna oamenii în mijlocul nopţii pentru... pentru... pandaliile tale!
EL: Îmi cer o mie de scuze. Ai mei dorm la ora asta, am sperat că poate nu vă trezesc. Îmi cer scuze.
VOCEA: Păi la ora asta se doarme, ce naiba? Suni aşa omul... Ca noroc că nu adormisem încă, că altfel fix acuma sunam la poliţie, crede-mă!
EL: Din nou, îmi cer scuze... Îmi cer scuze de deranj. O seară bună.
VOCEA: De unde ai numărul meu, mă? Eşti reprezentantul ăla copil de la firma din blocul de vizavi, ăh? Ăla care vinde aspiratoare? De poliţie scapi, dar de reclamaţie...
EL: Nu sunt, nu sunt. Vă asigur. Sunt... N-am...
VOCEA: Spune? Nu copilul ăla eşti? Ce n-ai?
EL: Nu am numărul dumneavoastră.
(Pauză.)
VOCEA: Poftim?
EL: Nu vă aveam numărul până acum.
VOCEA: Şi de unde l-ai luat?
EL: De nicăieri. L-am... l-am format, pur şi simplu.
VOCEA: Cum adică l-ai format, aşa, pur şi simplu?
EL: L-am format.
VOCEA: Cum l-ai format, aşa?
EL: Am ales un număr aleatoriu şi l-am format. Şi am sunat.
VOCEA: Măi, domnule, tu eşti nebun? Să-ţi chem o ambulanţă sau ceva?
EL: Nu e nevoie, sunt bine. Vă mulţumesc... Vă las acum, o seară frumoasă să aveţi.
VOCEA: Nu, nu închide! Mai stai puţin... Ca să înţeleg şi eu ceva. De ce ai zis tu că ai sunat?
EL: Am zis... Simţeam nevoia să aud o voce.
(Pauză.)
VOCEA: Eşti... eşti bine?
EL: V-am mai zis, vă asigur, sunt bine, nu sunt nebun. Sunt bine. Îmi cer scuze de deranj.
VOCEA: Şi de ce nu ai sunat un prieten sau aşa ceva? De ce suni necunoscuţi?
EL: Nu, nu... Nu ştiu... Nu vreau să îngrijorez pe nimeni, nici să supăr pe nimeni, sau aşa ceva...
VOCEA: Şi părinţi nu ai? Un tată? O mamă?
EL: Cu tata nu am vorbit de mult timp şi -...
VOCEA: Şi-aşa că ai zis că mai bine deranjezi un necunoscut, nu?
EL: Nu asta voiam să spun, nu. Îmi cer scuze de deranj. Chiar n-am vrut. V-am zis că-mi pare rău. Mă simţeam doar un pic singur şi am făcut o tâmpenie. Vă rog să mă iertaţi. A fost o seară mai complicată. N-am vrut să v-o stric şi dumneavoastră.
VOCEA: (Pauză.) N-ai... N-ai stricat nimic, stai liniştit. Seară bună să ai.
EL: Vă mulţumesc.
VOCEA: Pentru ce?
EL: Pentru că nu contactaţi poliţia sau aşa.
VOCEA: Lasă, că nu dormeam... Nu e problemă.
EL: Nu vreau să vă mai reţin, vă las. Voiam doar să aud o voce şi aşa...
VOCEA: Sper că n-o să faci vreo tâmpenie sau aşa ceva, să te văd la ştiri mâine.
EL: Nu, nu cred...
VOCEA: Nu sau nu cred? Că e diferenţă mare acolo...
EL: Nu! Nu... Nu sunt genul.
VOCEA: Mai ştii... Fericit nu pari.
EL: (Pufneşte puţin.) Da, în fine... A fost o seară mai dificilă.
VOCEA: Te superi dacă pun o întrebare... mai personală?
EL: Nu, nu. Spuneţi. Dacă tot v-am trezit, măcar atât.
VOCEA: Ţi-a... murit un părinte sau ceva?
EL: (Pauză.) Nu, nu. Nu vă speriaţi, nu.
VOCEA: Păi dacă nu e asta... Te-a părăsit iubita, iubitul, sau ceva?
EL: (Pauză.) Nu... nu în seara asta, cel puţin.
VOCEA: Ah, păi atunci? Ţi-e chiar aşa dor? Hai, las-o baltă. A trecut. Vin şi trec. N-are rost să pierzi somn pe aşa ceva. A fost doar o fată. Mai vin...
EL: Mda...
VOCEA: Ştiu c-ai mai auzit asta, dar aşa... Na, ştiu bine ce zic!
(O pauză, apoi brusc, apăsat, punctat)
EL: (O pauză, apoi brusc, apăsat, punctat) La dumneavoastră a mai venit?
VOCEA: (Pauză.) Nu despre mine e vorba în seara asta.
EL: Nici despre mine nu e.
(Pauză. Întreaga discuţie e o epavă.)
VOCEA: Mda... Somn uşor să ai.
EL: Da... Şi dumneavoastră.


(Se ridică de pe jos sau de oriunde ar fi fost în regie şi se plimbă puţin. Se uită la masa pusă, se uită în jur, lumina s-a scăzut periodic, e deja noapte afară. Nu vede foarte bine prin jur. Se uită la lumânările de pe masă. Un zâmbet trist. Se uită la cioburile de jos. Face un apel. Aşteaptă câteva secunde.)

EL: Hey... Ăă... N-am mai, nu ştiu. Ştiu că n-am sunat de mult timp, nu... Bine, nici n-am sunat, nici n-am scris, nici nimic. Îmi pare rău pentru asta, nici nu ştiu... N-am încheiat discuţia bine ultima dată şi... Na, scuze. Okay, n-o să mă mai scuz, pentru că nu de asta te-am sunat. Şi-mi pare puţin rău că n-ai răspuns, dar vreau să ştii că e în regulă şi că doar m-am gândit la tine. M-am gândit, aşa, am văzut ceva şi m-a dus cu gândul la tine şi era aşa... Nu ştiu, parcă voiam să vorbesc cu tine, cred. De fapt, am văzut ceva de ceva timp, de câteva zile, şi acum am mai văzut ceva şi m-am tot gândit că vreau să vorbim. Şi în seara asta am mai observat ceva şi mă gândeam că acum chiar vreau să vorbim şi, în fine... E a doua oară când te sun în seara asta şi am zis că e destul de clar că n-o să răspunzi, aşa că las un mesaj şi asta o să fie. Bine, îi dau drumul, okay? Imaginează-ţi că abia acum încep, okay? Imaginează-ţi că până acum era un prolog sau aşa, bine? (Inspiră greoi.)
Yo, yo, P, wazzup? (Pauză.) Nu ştiu dacă merge s-o mai spun la fel... Am mai crescut, a mai trecut ceva timp. Am o poveste... din-aia, aşa, cum îţi place. (Pauză.) Sau plăcea... Bun, deci, eram pe stradă zilele astea şi mă tot gândeam la... la noi, ştii, când eram copii şi eram doar noi doi. Mă gândeam că a trecut ceva timp şi că eu tot cam aceeaşi muzică ascult. Adică, au trecut super mulţi ani, toate cele, fete. Ascultam piesa asta şi mă gândeam la noi. Îmi aduc aminte prima dată când am ascultat-o. Eram întinşi ambii pe pătura aia mov, a mamei, în parc. Era chiar după toată despărţirea mea cu Carina. Nu ştiu de ce ţin minte asta... Nu cred că m-a afectat aşa de mult. Nu că aş fi fost trist sau aşa. Eram cu tine, eram happy, copii, ştii? (Pauză.) Nu m-a afectat ca... (Schimbă subiectul.)
Şi fii atent, sunt pe stradă, mă gândesc la tine şi când colo, brusc, de parcă teleportat, trece pe lângă mine cineva, jur eu, am crezut că eşti tu. (Râs. Pauză.) Am crezut aşa că... că te-am făcut să apari. Pentru o secundă am vrut să fug să te salut, să-ţi spun că mi-a fost dor... Dar, na... Nu eram sigur că eşti tu şi n-am vrut să arăt ca un ciudat sau aşa. Nu voiam să fiu nebunul de pe stradă care vorbeşte cu oameni pe care nu-i cunoaşte... (Pauză. Asta a făcut în seara asta.) Ar fi destul de nebunesc, nu? (Pauză puţin mai lungă.) Jur, am simţit că te-am făcut să apari prin gândul ăla. Că mi-am dorit să văd un prieten vechi şi bam! Ar fi aşa frumos să poţi să faci aşa cu oamenii... să-i aduci la tine când te gândeşti la ei. Ca o superputere sau aşa.
Mi-a adus aminte de atunci când ai zis că dacă scriem ceva cu stiloul ăla frumos, a lui taică-to, atunci cerneala magică din stilou o să devină realitate. Cred că n-aveam mai mult de 8 ani. Şi am furat într-o seară stiloul şi am scris că vrem să rămânem cei mai buni prieteni şi că vrem să ne mutăm împreună, numai noi doi. (Pauză.) Eram siguri că dacă scriem cu stiloul ăla e real. Şi ne scriam toate dorinţele pe ultimele pagini ale caietelor, în fiecare zi altele, până când ne-a prins taică-to şi a fost... jale. (Pauză.) Eram aşa de sigur că o să se împlinească toate, ştii? Şi stăteam în seara asta şi m-am întrebat când naiba am pierdut certitudinea asta. Că parcă într-o zi eram copii şi râsul era în hohote, plânsul era în hohote şi dupaia brusc... Cred că îmi e dor să pot să râd cu tine, ştii? Să râd în general. Nu că aş fi trist sau ceva. Doar că simt că e mai greu puţin să mă trezesc. În fine, ştiu că nu vrei să auzi despre asta... Am început să-mi scriu din nou dorinţele. Nu prea funcţionează, dar cred că e pentru că nu mai am pixul lui taică-to... Şi nici nu prea mai cred în ele, dar scriu aşa... Să mă gândesc la cum ar putea fi. (Pauză.) Cum e acum nu e foarte bine. Nu sunt trist sau aşa ceva... Cel puţin nu cred. (EL ezită pentru o secundă, inspiră. Telefonul începe să sune. EL se uită la număr, e bulversat, apoi răspunde.)


VOCEA: Alo, mă auzi?
EL: Alo... da?
VOCEA: N-am putut să adorm.
EL: Dacă vreţi să sunaţi la poliţie, înţeleg.
VOCEA: Ce?
EL: Am zis că înţeleg dacă -
VOCEA: Am auzit ce ai zis, dar nu la asta mă gândeam.
EL: Ştiu că ce am făcut eu e complet greşit şi -
VOCEA: Ziceam că nu despre asta e vor -
EL: Dacă doriţi să vă compensez sau aşa, o s-o fac, îmi pare rău, doar că -
VOCEA: Nu despre asta a vorba, n-auzi?!
(Pauză.)
VOCEA: Nu te reclam, n-aş suna să-ţi zic aşa ceva.
EL: M-aţi lăsa să mă trezesc cu poliţia la uşă?
VOCEA: Oricum la ora asta nu dormi, că trezeşti străini...
EL: N-am mai făcut asta. Nu e, nu a fost ceva... plănuit, sau aşa ceva.
VOCEA: Am sunat să văd dacă eşti bine.
(Pauză.)
VOCEA: Adică, dacă n-ai făcut o prostie, sau aşa. Să sun la poliţie dacă ai făcut vreo nebunie sau ai sărit de la etaj sau aşa.
EL: V-am zis că n-aş face aşa ceva.
VOCEA: Bărbaţii zic multe chestii.
(Pauză.)
EL: Zicem...
VOCEA: Chiar aşa de tare te-a luat dorul? De să suni un străin, aşa?
EL: Nu, adică... Nu m-a luat dorul.
VOCEA: Păi nu ziceai că te părăsise iubita?
EL: Am zis că nu în seara asta.
VOCEA: Păi şi în seara asta ce s-a întâmplat?
EL: (După o pauză rezonabilă.) Am... am gătit paste.
VOCEA: Tu chiar eşti nebun... Din nişte paste îţi vin aşa tâmpenii? Da' ce dracu' ai pus tu în pastele alea, dacă-mi permiţi să întreb? Mă, tu ţi-ai bătut joc de mine, de la paste?
EL: Nu pastele au fost de vină, adică...
VOCEA: Şi bucătarii mai gătesc paste naşpa, din atâta..?
EL: Nu tot timpul e despre chestiile pe care le faci tu. (Story beat. Pauză.)
VOCEA: Păi da, dar până şi în casa instalatorului poate să puşte o ţeavă. Eu aş ştii cel mai bine. Şi la mine a puşcat odată -
EL: (Îl întrerupe.) E ceva ce nici măcar nu s-a întâmplat.
VOCEA: Păi şi-atunci? N-a câştigat echipa la fotbal? Ce altceva să ai pe cap? N-ai copii, n-ai boli, ai telefon, ai lux. Se poate să fii trist? Din ce? Mă, tu te trezeşti cu lux şi cu tinereţe zi de zi! Ce probleme să ai?
EL: (Îi e greu să o spună.) Am... am pregătit cina pentru doi şi -
VOCEA: Şi asta e problema? Că ai făcut prea multe paste?
EL: Nu. E că mă aşteptam să vină cineva.
(Pauză.)
VOCEA: Şi?
EL: Şi n-a venit. Şi ştiu că ai zis că o să vină altele, dar nu prea ştiu dacă au pentru ce.
VOCEA: Normal că au pentru ce...
EL: Am uneori impresia că tot ce am simţit am secat pe... pe ceva ce nu a funcţionat şi mi-e atât de greu să înţeleg de ce, pentru că simt că mergea bine.
VOCEA: Să meargă bine nu e tot timpul destul, ştii? (Pauză. Începe un monolog emoţionat.) Uneori dai tot ce ai, te rupi în două. Aproape că ţi-ai vinde sufletul să faci să meargă. Şi ai momente când eşti întins lângă persoana aia şi nici nu-ţi poţi explica cum eşti aşa de norocos. Îi simţi în braţe şi te gândeşti care a fost steaua căzătoare care ţi-a adus norocul ăsta. Şi ajungi să dormi prost când nu ţi-e persoana aia în braţe. Şi dai absolut tot. Şi ajungi să construieşti lucruri împreună... Să ai chestii comune şi haine unul la celălalt şi proiecte comune. Şi ajungi să crezi că o stea căzătoare n-ar fi destul. Că toate dorinţele tale de până acum au fost pentru asta. (Pauză.) Şi într-o zi o să se întâmple ceva... şi trezeşti cu un gol în tine. Şi încerci să faci să meargă bine. Şi te convingi că merge bine. Şi golul ăla tot nu dispare. Şi continui să faci absolut tot ce poţi ca să meargă bine. (O pauză lungă. O respiraţie adâncă. Plânge.)
Şi într-o zi te trezeşti şi trebuie să-ţi muţi toate hainele înapoi la tine. Şi totul merge bine. Şi atâta tot.
(Pauză.)
EL: N-am vrut să... nu trebuia să, dacă nu doreaţi...
VOCEA: (Evitând discuţia.) Bine, hai... eşti bine?
EL: Da... Cred că da.
VOCEA: Promiţi?
EL: Promit.


(EL se ridică, în tăcere, cu mâinile în buzunar. Priveşte în jur din nou. Deja e întuneric. Ia telefonul şi formează un număr. Sună. Stă două secunde cu el la ureche.)

EL: (Ia telefonul şi-l pune pe masă. Inspiră profund.) Salut, Carla. Nu îmi făceam iluzii că o să răspunzi. Aş fi vrut să te rog ceva. Oricum, nu cred că mai contează. (Fake happy.) Vreau doar să ştii că de data asta m-am ţinut de promisiune. Yay! (Continuă normal, semi-trist.) Nu e despre noi. Nu vreau să-ţi mai... Nu mai vreau să te deranjez, sau aşa. Înţeleg ce înseamnă să fie gata. Şi m-am obişnuit cu asta. Chiar. Ştii, am văzut poza aia pe care ai postat-o zilele astea, cu tine şi cu el pe munte, şi jur că chiar am zâmbit. Jur, am fost aşa fericit. Şi sunt super fericit pentru voi. (Pauză.) E... e băiat bun. Sunt fericit că tot faceţi chestii şi aşa... Şi ai postat şi că ai ieşit cu fosta noastră gaşcă, şi mi-a părut bine să vă văd, să ştii. Eu nu prea... da, n-am prea ieşit în ultimul timp. Nu că aş fi trist sau aşa, dar n-am prea avut chef. E ciudat aşa... Să ieşi cu oameni care te cunosc drept o fiinţă comună cu altcineva. Tu văd că nu simţi asta şi crede-mă că nu te judec, dar eu o simt destul de puternic uneori. Şi toată lumea întreabă de tine şi e un sentiment destul de ciudat. A trecut o perioadă destul de lungă şi... Mă gândesc dacă lumea te întreabă şi pe tine când eşti în oraş. Ştiu că ai pe cineva, dar mă gândeam. E un gând ciudat, ştiu. (Ia o pauză, inspiră greoi, se uită la lumânări.) Am tot zis că o să te rog ceva, dar nu prea are sens dacă vorbesc singur. Oricum mi-a fost super greu să te sun. Nu... nu ştiu când o să mai am curajul să fac asta. (Inspiră încet. Expiră auzibil.) Voiam să te întreb dacă ai putea pentru câteva minute să uiţi toate căcaturile pe care le-am făcut şi doar să mă asculţi. (Pauză.) Cred că ce vreau eu să spun e că... Unei părţi mici din mine îi e dor să putem să fim necunoscuţi. Nici nu-mi mai pot imagina cum era să fiu lângă tine fără să simt ceva ciudat. Când ne-am cunoscut şi nu ţi-am ţinut minte numele sau când ţi-am văzut rochia aia super colorată sau când ne-am văzut în cafeneaua aia care e acum închisă. (Pauză.) Mi-aş dori să putem fi cum eram atunci. Dar am impresia că de fiecare dată când vorbim am de-a face cu, cu totul altcineva. Şi nu ştiu dacă versiunea asta, dacă persoana asta, e cea reală sau cea falsă. Nu ştiu dacă eşti cine eşti acum sau eşti cine obişnuiai să fii. Sună ciudat ce zic? Uite, e ca şi cum vorbesc cu un geamăn diabolic. Şi mă simt minţit. Mi-e aşa de frică de gândul că mi-am petrecut ultimii ani investind în ceva ce... ce nu exista. Ca şi atunci când am cumpărat camera aia cu polaroid. Am aşteptat-o cât? Luni întregi... Şi a ajuns, am despachetat-o, am pregătit filmul, delir direct. Nu cred că mai fusesem aşa de fericit în viaţa mea. Cumpărasem tot feluri de rahaturi. Cumpărasem un album de polaroide, tot felul de alte prostii. Tot ce se poate cumpăra, doar ca să mă asigur că o să pot face pozele alea ca lumea. Şi am ieşit la picnic, scot camera, mă pregătesc să fac prima poză şi... BAM! Nimic. Iese negru. Şi mi-am spus că am pus eu filmul greşit. Mai încerc, mai fac poze, nimic. Fac poză, după poză, după poză, nu iese nimic... Şi apoi, UNA iese. Şi-mi spun că e clar că e futut filmul, aşa că schimb filmul şi mai fac una şi... aia e ultima poză pe care o am acum cu tine. Şi e şi singura poză care a ieşit din căcatul ăla de polaroid. De banii ăia puteam să cumpăr o sută de pixuri magice, cum ţi-am zis că avea taică-so lui Patrick. (Pauză.) Cred că ştii, în fine... Am zis că nu despre asta vreau să vorbesc. Nici nu înţeleg de ce sunt aşa scumpe lucrurile vechi. Oricum nu mai are nimeni nevoie de amintiri, că le avem pe toate într-un cloud. Pot găsi pe social media o hartă a fiecărui moment din relaţia asta. Şi ce e cel mai ciudat e că totul arată absolut perfect. Şi noi doi muream încet prin spatele fiecărui zâmbet. (Pauză. Închide telefonul.)


(EL stă pentru o secundă şi se uită la lumânările stinse. Se duce până în bucătărie şi aduce un aprinzător de aragaz. Încearcă să le aprindă, dar nu mai merge. Se uită la cioburi din nou. Se uită la telefon. Ignoră cioburile. Ia înapoi loc undeva. Sună. Aşteaptă câteva secunde.)

EL: Dormeai?
VOCEA:...
EL: Serios, dormeai?
VOCEA: De aşa om cicălitor zău dacă...
EL: Dormeai sau nu?
VOCEA: Nu, normal că nu. Mi-a sărit somnul, pe bune, din cauza ta... Ce să mai? Sunt birou de urgenţe sau ceva?
EL: Nu, adică, nu cred, dar nu aş vrea să, nu ştiu.
VOCEA: Tu chiar nu ai avut pe cine altcineva să suni, aşa-i?
EL: Am tot sunat, dar n-a răspuns nimeni...
VOCEA: Halal prieteni, nu?
EL:(Dubiu.) Mda... Nu cred că e vina lor. Nici nu aş vrea să le umplu mintea cu problemele mele sau aşa.
VOCEA: De ce?
EL: Pentru că le au şi ei pe ale lor. Plus că n-am niciun motiv să fiu supărat sau trist. E doar o melancolie generală care trece cu timpul. Am zis că nu-i îngrijorez, stau cu tine, dacă tot nu dormi.
VOCEA: (Puţin batjocoritor.) Zici tu că trece?
EL: Eu aşa zic. Vreau să spun că... aşa sper.
VOCEA: Bine ar fi...
(Pauză lungă.)
EL: Nu dormi niciodată la ora asta, aşa-i?
VOCEA:...
EL: Aşa-i?
(Linişte pentru câteva secunde. Bune.)
VOCEA:(Tremură vocea.) Ia mai du-te tu la somn, hai!
EL: Nici eu.
VOCEA: Programul meu de somn nu e treaba ta, să ştii.
EL: Aşa-i... Te superi dacă pun şi eu o întrebare personală? (Pe replicile următoare creşte tensiunea.)
VOCEA: Ai prins tupeu cu întrebările astea!
EL: Mi-ai pus şi tu una mai devreme. Şi nu m-am supărat.
VOCEA: TU eşti ăla care m-a sunat cu noaptea în cap!
EL: Păi da, dar...
VOCEA: Nu. Nu pune nicio întrebare. Nu vreau să... Aş prefera să nu vorbim despre asta, hai, las-o baltă!
EL: Mă gândeam că poate, dacă tu m-ai ascultat...
VOCEA: Păi ai sunat în mijlocul nopţii, aveai nevoie să vorbeşti, nu?
EL: Păi şi tu nu ai?
VOCEA: Nu. Chiar nu.
EL: Nu o să te judec.
VOCEA: N-AUZI CĂ NU VREAU SĂ VORBESC DESPRE NIMIC? (Pauză.) Nu este nimic despre care să vorbesc. Nu ajută cu nimic. N-are niciun folos să scot pe gură toate tâmpeniile! Sunt sentimentele mele. Mă ocup de ele de unul singur, că doară nu-s... Nu-s o fată blocată-n adolescenţă. Sunt un adult în toată firea.
(Pauză lungă.)
EL: Nu cred că asta te apără de... chestii de genul.
VOCEA: (Defensiv.) Ba, pe mine uite că m-a protejat destul de bine. N-am nicio problemă. Nu eu sunt ăla care a sunat ca nebunul în mijloc de noapte. Am stat şi te-am ajutat.
EL: (Se gândeşte la ce a zis VOCEA mai devreme. Râde puţin.) Şi-n casa instalatorului poate să puşte o ţeavă.
VOCEA: (După o pauză scurtă.) Am zis asta, nu?
EL: Ai zis.
VOCEA: (Pauză.) Hai, întreabă!
EL: (Împăcat.) De ce ai răspuns şi de data asta?
VOCEA: N-auzi că-s instalator? (Râde un pic. Apoi o pauză.) Nu ştiu...
(O pauză lungă. EL vrea să zică ceva, dar VOCEA i-o ia înainte.)
VOCEA: Dar şi-aşa... Aş vrea să pot să dorm. Nu cred că o să mai reuşesc, dar... na... Aş încerca s-
EL:(Îl întrerupe.) E mai uşor să le repari în ceilalţi decât în tine?
VOCEA: Poftim?
EL: Ţevile.
VOCEA: De ce mă întrebi fix pe mine?
EL: Pentru că pare că ai experienţă.
(Pauză.)
VOCEA: Face parte din lucrurile care nu se repară niciodată. Nu poţi să schimbi două ţevi de sub chiuvetă şi să meargă strună. E doar o soluţie temporară. Şi poate mai dai din greşeală cu piciorul în ceva şi iarăşi crapă tot. O crăpătură e destul, că e apă. Sparge ţevi, baraje, orice... ştii ce zic?
EL: Şi atunci ce faci?
VOCEA: Chemi un instalator.
EL: Taică-miu se aşteaptă de la mine să-mi pot repara singur... ţevile.
VOCEA: Atunci îi spui să se ocupe el de baia lui, că nu la el e inundaţie, asta-i să-i spui!
(Pauză. Ambii pufnesc în râs.)
VOCEA: Vorbesc serios. Aşa să-i spui. Că fiecare cu ţevile lui şi cu instalatorul lui.
EL: (În glumă.) Inclusiv în bloc?
VOCEA: Dacă într-un bloc nu merg ţevile, te iei şi te duci cât de repede poţi.
EL: Nu înţeleg, de ce?
VOCEA: Pentru că într-un bloc ţevăria e toată conectată. Şi fiecare depinde de fiecare celălalt tembel din bloc. Şi dacă unul decide să-şi arunce tarantula în veceu... fie crapă ţevile tuturor, fie se trezeşte unul cu o tarantulă făcându-i o colonoscopie. Şi nimeni nu vrea asta.
EL: Păi şi în bloc nu se repară niciodată ţevile?
VOCEA: Ba se mai repară... Din când în când, aşa, se mai reface totul, dar trebuie să se meargă până în stradă. La blocuri e totul conectat şi cu lumea din afară. Şi cu cât blocul e mai mare, cu atât mai problemă e când puşcă ceva. De asta în blocuri trebuie ţevi bune de la început.
EL: Şi ce înseamnă să ai ţevi bune?
VOCEA: Să îţi poţi auzi gândurile chiar şi atunci când nu merg tocmai bine.
(Pauză.)
EL: Mulţumesc mult pentru seara asta.
VOCEA: Noaptea asta.
EL: Da, noaptea asta, da.
VOCEA: Nu sună nici ţevile chiar tot timpul, să ştii. Mai au şi momente când sunt liniştite, dar trebuie să ştii de unde să le iei. Trebuie doar să strângi nişte şuruburi, să schimbi nişte părţi mai ruginite. Şi nu e vina ta că se întâmplă chestii din astea. Nicio instalaţie nu rămâne intactă pe veci, să nu crezi.
EL: M-am gândit... Dar cum ştii că e stricată o ţeavă sau doar a... aruncat cineva o tarantulă şi e alarmă falsă?
VOCEA: Nu ştii. Dar te aştepţi la ce-i mai rău şi speri la ce-i mai bun.
EL: Şi instalatorul?
VOCEA: Îl chemi periodic, nu doar când ai probleme.
EL: (Deja ambii ştiu că nu vorbesc despre ţevi.) Aş vrea aşa de mult să o pot face de unul singur. Să nu trebuiască să chem mereu pe cineva.
VOCEA: Ştiu. Şi înţeleg că e ciudat. E al naibii de ciudat să chemi pe cineva la tine-n casă, să-ţi vadă covorul pătat cu noroi în formă de bocanc de femeie, să vadă găurile din perete, muntele de haine de pe scaunul ăla... Dar atunci când miroşi fum şi porneşte focul, suni la pompieri, nu te mai gândeşti la coşul de gunoi, nu?
EL:...
VOCEA: Aşa e şi cu instalaţiile. Venim, ne uităm, şi reparăm. Nu e nimic greşit în a nu ştii să repari instalaţii. Eu habar nu am cum să folosesc o chitară, dar nu mă apuc eu să cânt, mă duc la concerte. Şi da... de muzică n-ai nevoie în fiecare zi.
EL: Eu am.
VOCEA: Tot aia-i! Adică, înţelegi ce zic mai bine. Chemi de cine ai nevoie, n-ai de ce să încerci să rezolvi singur.
(Pauză.)
EL: Cred că asta am încercat să fac în seara asta. Nu ştiu dacă am făcut-o bine.
VOCEA: Nu prea. Sunt instalator, nu... (Se opreşte. Realizează că ce zice e greşit.)
EL: Mda...
VOCEA: Hai, că a fost bine. Am făcut ce-am putut. Cred că am fost pe cât de aproape de ce trebuia, nu?
(Pauză.)
EL: Mulţumesc.
VOCEA: N-ai pentru ce... Că oricum nu dorm la ora asta niciodată.
EL: (Zâmbeşte.) E foarte ciudat să spui din astea unui necunoscut.
VOCEA: Asta ţi-am zis şi eu când ai sunat! (Râs.)
EL: Da, dar cred că e de înţeles. N-am nicio... faţadă faţă de tine sau aşa.
VOCEA: Nici nu va trebui să ai vreodată.
EL: De restul? Ba, cam da... Adică, tu ai să mă uiţi mâine, dar restul?
VOCEA: Sună şi mâine.
(Pauză.)
EL: Pardon?
VOCEA: Sună şi mâine. Şi poate mă chemi să mă uit şi de ţevile tale, că horcăie ca lumea.
EL: (După o pauză lungă, zâmbeşte.) Bine. Aşa fac. (Se uită la masa romantică pusă pentru doi.) Păcat numai de cealaltă porţie de paste.
VOCEA: (Ironic.) Mare păcat, ce să mai zic?
EL: Eram doar curios să văd ce gust au.
VOCEA: Vai, tinerimea...
EL: Că-s bune. Serios că sunt.
VOCEA: Bine, hai, că vin.
EL: Dar nu asta am zis.
VOCEA: Dar dacă aduc ceva de băut?
EL: Atunci fix asta am zis.
VOCEA: Vă credeţi voi mai sofisticaţi, dar tot la fel ca pe vremuri e! (Un râs puternic, de tată.)
EL: Eu am vin, cred că nu bei.
VOCEA: Bere cu paste zicea pe vremuri o fată că nu merge, aşa-i?
EL: Nu.
VOCEA: Vişinată mai am, şi am şi ţuică, dar aia o ţin pentru sărbători.
EL: Vine lume multă de sărbători?
VOCEA: Cred că mai e loc de-un scaun.
(Pauză lungă. Acceptare. EL schiţează un zâmbet.)
VOCEA: Hai, de fapt, că merge şi vinul. Pun o geacă şi-un chipiu şi te sun să-mi zici adresa, bine?
EL: (Şoptit, tremurat.) Bine.
VOCEA: Bine?
EL: Bine.
(Telefonul se închide brusc. Pauză. Ezitare. Inspiră cu forţă. Formează un număr.)


EL: Yo, yo, P, WAZZZZZZZUP? (Un râs scurt.) Ştiu că nici nu ai avut timp să asculţi ultimul mesaj, dar am vrut să-ţi vorbesc despre ceva... Ceva foarte ciudat. Aş fi vrut să o spun din prima, dar... Cred că e mult mai dificil decât să sun pur şi simplu când e vreo problemă. Nu înţeleg chiar de ce, dar ştiu că e un sentiment acolo... Ca un cârlig, care te forţează să stai cu gura deschisă, fără să poţi spune nimic. Şi nu pot pune exact degetul pe momentul în care a început toată chestia asta. Cred că într-o zi, pur şi simplu, am avut impresia că nu pot să spun lucrurile pe nume. Şi ştiu că tot timpul tu-mi spui să te sun când e ceva, dar asta e faza cu prietenia, ca şi cu pixurile... Nu vrei să laşi urme de care să nu poţi scăpa. Şi cred că am frica asta, eu. A început acum câţiva ani, când scriam ce doream cu pixul, simţeam de parcă tot corpul mi se închide cu bucată. Simţeam furnicături care îmi paralizează mâinile, simţeam cum pieptul începe să se asedieze şi cum stomacul meu se auto-digeră. Îmi îngheţa fiecare muşchi şi-mi simţeam gâtul arzând. M-am întrebat dacă asta înseamnă să fii în viaţă. Să simţi cum tot ce se rupe încet de tine şi te lasă pe cont propriu, ca un bebeluş care trebuie să facă primi paşi de unul singur. Dar totalmente singur. Ca ultima stea de pe cer. Ca şi cum toate celelalte stelele au căzut deodată. Nu ştiu de ce mă gândeam la toată chestia asta... Cred că aş vrea să existe o realitate în care să poţi aprinde stele cu bricheta, habar nu am. Să nu fie totul aşa de permanent şi de definitiv. Şi de vreun an nu mai scriu ce doresc cu pixul. Scriu cu creionul. Scriu şi uneori şterg... De fapt, cred că mai des şterg decât scriu. Pentru că adevărul e că nici nu sunt sigur ce vreau să se întâmple. Şi singurătatea asta, sentimentul ăsta... A fost super mult pentru mine. Şi în seara asta, m-a luat puţin prea prin surprindere şi... Am sunat. Şi n-ai răspuns nici tu, nici Carla... (Pauză puţin mai lungă.) Bine, trebuia să mă gândesc că dacă nu răspunde unul, nu răspunde nici celălalt. (Pauză.) Să ştii că chiar aveţi o chestie frumoasă. Şi chiar am ajuns să fiu fericit pentru voi. (Pauză, zâmbet.) La început am vrut să te umplu de pumni, dar... Cred că am realizat că-mi pasă mai mult că sunteţi fericiţi, decât de faptul că sunteţi fericiţi... împreună. Ştii ce zic? Că mă bucur mai mult decât simt durerea aia. (Îşi curăţă gâtul.) Că tot vorbeam de stele... Eu cu Carla, într-o seară. (Râs.) Doamne, de cât timp am tot vrut să-ţi povestesc asta. (Începe să plângă puţin.) Într-o seară, eu cu Carla, ne-am pus să pictăm tenişi, model din ăla cu stele. Şi cum loveam pensula ca să iasă petele alea de vopsea ca nişte stele, a zis că îi luminez nopţile, ca o stea, prostii copilăreşti din alea... Şi nu înţeleg ce naiba s-a întâmplat. Instant, m-a lovit aşa o tristeţe. Mă gândeam că eu cu o seară înainte nu mă gândisem la ea. Şi că o răneam şi o minţeam, pentru că de fapt nu mă vedeam în viitor cu ea. Şi brusc m-am simţit aşa... copil. De parcă ucisesem toată încrederea, tot. Nici nu ştiu dacă eu am făcut ceva greşit. Dacă am făcut să moară încrederea aia. Poate că s-a stins steaua aia din mine. (Pauză lungă.) Şi după aia parcă totul s-a dus aşa... scurt. Ca şi cum ai închide un bec. Şi de luni întregi nu am mai vorbit nici cu ea nici cu nimeni... Cred că ce vreau să zic e că... că-mi pare aşa de rău că am lăsat-o aşa, pe întuneric. Că mi-am pierdut steaua. Că am lăsat-o singură. De durerea aia vorbesc. (Pauză, îşi şterge lacrimile.) Şi în fine, nu răspundeaţi niciunul, aşa că am sunat un număr aleatoriu. Şi a răspuns tipul ăsta... E un instalator. Şi am început să vorbim despre ţevi. (Începe să râdă pe bune, ca şi cum aude cea mai bună glumă din totdeauna.) Şi zice... că vorbeam de ţevile unui bloc. Şi a zis că dacă... dacă cineva... (Nu poate vorbi de cât râde.) Dacă cineva îşi aruncă tarantula în veceu, într-un bloc, e posibil să ajungă la altcineva în veceu. Şi am realizat că... Că dacă spui ceva într-o ţeavă, vorba aia se tot duce până-ntr-o altă ţeavă, nu? Şi am realizat că... Că, de fapt, dacă toţi suntem conectaţi de ţevile noastre, dacă ne poate muşca pe toţi o tarantulă de fund, asta... (Se opreşte brusc din râs, dar are un zâmbet incredibil de fericit pe faţă.) Asta înseamnă că nimeni nu-i niciodată singur.
(Mai râde puţin.)
(Heblu.)

Sfârşit.