***
Greutatea de a şti
Piesă scurtă de Codruţa Cadar
Pentru toţi cei care se simt pierduţi - nu sunteţi.Piesă scurtă de Codruţa Cadar
O schiţă.
Personaje
ANA
ANA MICĂ
PROFESOARA
COMENTATORUL
VOCILE
MAMA
TATA
VOCILE: (Din fundal.)
- Fir-ar al naibii!
- Să-mi bag pula!
- Suge-o, bă!
- Să te ia dracu!
- Marş în morţii mă-tii!
- Să te fut în gură.
- Să te...
(Această ultimă replică începe ca o înjurătură şi se continuă aproape instant cu vocea unei mame către fiica ei.)
MAMA: Să te speli pe mâini, te rog!
ANA MICĂ: (Tot din fundal.) De ce?
MAMA: Ana, trebuie să te speli pe mâini.
ANA MICĂ: Trebuie?
MAMA: Da. Trebuie.
Începe un colaj de îndemnuri, întâi sacadat şi mai apoi din ce în ce mai precipitat.
VOCILE:
- Trebuie să porţi rochiţă sau sarafan.
- Trebuie să vorbeşti frumos.
- Trebuie să zâmbeşti.
- Trebuie să ridici mâna.
- Trebuie să îţi prinzi părul.
- Trebuie să ai ciorapi cu flori.
- Trebuie să-ţi faci prieteni.
- Trebuie să te rogi.
- Trebuie să înveţi.
- Trebuie să mănânci tot din farfurie.
- Trebuie să-ţi faci cruce cu mâna dreaptă.
- Trebuie să o ajuţi pe mama.
- Trebuie să fii cuminte.
- Trebuie să faci linişte.
- Trebuie să dormi.
- Trebuie să te trezeşti.
- Trebuie să dormi la prânz.
(ANA e în scenă şi întrerupe vulcanic acest şir de îndemnuri.)
ANA: TREBUIE... să mă liniştesc naibii odată! (Respiră adânc de câteva ori.) E greu, Ana, ştiu. Dar n-a spus nimeni c-o să fie uşor. Viaţa nu-i uşoară, da? Bagă-ţi asta în cap odată!
ANA MICĂ: (Tot din fundal.) Mami, vreau un castel!
VOCILE:
- Ana, dragă, viaţa o ai cum ţi-o faci! Aşa merg lucrurile.
- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Ia zi, te-ai hotărât ce te faci când mai creşti?
- Tu ai fi bună ca doctor.
- Sau inginer.
- Ia uite ce deşteaptă e de mică.
- Să se facă profesor!
- Ba nu, patroană!
- Ooo, să dea Dumnezeu!
- Să dea Dumnezeu!
- Doamne ajută!
MAMA: (Puţin mai delicat.) Deci, ce te faci când o să fii mare?
ANA MICĂ: Păi... mami... eu vreau un castel!
ANA: Şi pauză. Pentru că încep să râdă toţi, cu gurile puţind a bere ieftină dar nu chiar aşa de ieftină că doar e Crăciunul şi suntem în familie. Simt miros de sarmale şi fum de ţigară. Mă ustură ochii. De ce râd de mine? Nu-mi răspunde nimeni.
- În pula mea, ce-o stresaţi şi voi pe fată?
ANA: Şi mai multe râsete.
- Las' că vede ea când mai creşte. Viaţa-i grea!
- Aşa-i!
- Aşa-i, da!
- Că bine zici...
- Şi noi ne-am zbătut cum am putut!
- Am tras.
- Am muncit, dom'le.
- Da, de la 18 ani.
- Eu de la 16.
- Pe mine m-a dus tata prima oară la cosit la 12.
- Ehe, trebe să tragi să ajungi cu pâinea pe masă.
ANA: Trebuie să tragi, trebuie să munceşti şi munca trebuie să fie de rahat. Trebuie să ţinteşti sus dar fără să fii optimist. Nu, optimismul nu este permis, visele sunt o pierdere de vreme. Ce nu e realist e doar o copilărie. Şi o să scapi de copilărie abia în momentul în care o să începi să mergi înainte deja înfrânt.
Mama s-a bucurat enorm când i-am zis la sfârşitul clasei I că materia mea preferată este matematica. Doar FB cu steluţă, doar laude de la învăţătoare, începeam să fiu elevul perfect. Acum nu pot să mă gândesc la o chestie care să-mi producă mai rapid starea de vomă. M-am dezlipit rapid de imaginea studentului ideal atunci când am realizat că fiecare greşeală îţi este taxată, încă de atunci. Nu cu răutate sau rea voinţă, nicidecum. Dar cumva, chiar dacă toţi ne dădeam silinţa să fim cât mai perfecţi, erau recunoscuţi doar cei cărora le ieşea din prima, fără eforturi. Cei care erau cu adevărat prototipul ideal. Umanitatea era rareori acceptată dincolo de mofturile specifice copiilor. Până în clasa a 4-a nu mai puteai să zici ca n-ai ştiut să-ţi faci tema, deja minţeai. Nu mai era acceptat faptul că n-ai înţeles nici după a 3-a explicaţie. Motivul: (Vocea învăţatoarei) "Când o să fiţi şi mai mari nu o să vi se mai accepte nimic, trebuie să vă obişnuiţi de acum!" Avea dreptate. Până la începutul clasei a 5-a eram deja toţi pe cont propriu. Până şi între noi ne ajutam rareori. Dacă aveai răspunsul, era al tău, şi ceilalţi nu aveau voie să-l ştie sau să-l înţeleagă. Când şi de ce am ajuns să ne împotrivim chiar atât de mult firii?
(ANA, printr-o pereche de ochelari, părul strâns în coc şi poate o pereche de tocuri pe care şi le ia pe loc în picioare devine o PROFESOARĂ. Transformarea nu trebuie să fie completă deoarece va alterna vocea profesoarei cu vocea COMENTATORULUI. Începe un joc de du-te -
PROFESOARA: (Vorbind rar, cu cadenţa specifică meseriei, puţin nazal.) Bun, copii, şi acum, concursul, care se află într-un loc cât se poate de strâns între cei doi finalişti, cere imperios încă o probă. Aşadar... întrebare de baraj! Ce este mai greu: un kilogram de intenţii bune sau un kilogram de alegeri total neinspirate?
COMENTATORUL: (Semnele de punctuaţie sunt pur orientative, se doreşte o cadenţă în care, de fapt, acestea nu se aud deloc, ca şi cum textul ar fi spus dintr-o singură suflare.) Clasa amuţi. Întrebarea care se află în lobul frontal al tuturor spectatorilor, poate şi în cel al finaliştilor, este "Ce vrea să însemne asta?". Vor putea oare cei doi să fie vrednici de succes cu răspunsurile lor? Doamnelor şi domnilor ne aflăm în poate cel mai palpitant moment din toată istoria învăţământului, momentul în care se va stabili şi pentru această clasă a 4-a cine este cu adevărat cel mai perfect elev al întregului colectiv...
PROFESOARA: Pentru a vă uşura munca deductivă, am să vă dau câteva indicii care pot sau nu să vă inducă în eroare. Va urma o serie de afirmaţii. (Cu o accentuare specifică profesorilor, pe cuvinte aleatorii, de cele mai multe ori "uşor", "greu", "bună", "proastă") Este greu să ai intenţii bune. Este uşor să ai alegeri total neinspirate. O alegere proastă: un hamburger şi nu o salată. O intenţie bună: statul pe gânduri cu privire la alegerea hamburgerului înainte de a alege hamburgerul. O intenţie proastă: să vrei să-ţi faci mai întâi tema la istorie şi nu la matematică. O alegere bună: matematica. O intenţie bună: să ai vise. O alegere total neinspirată: să crezi că sunt mai mult decât simple vise. (Dres de voce.) Cred că începe să fie destul de evident. Clasa?
COMENTATORUL: Minţile tuturor fac eforturi uriaşe în aceste momente, să nu uităm că profesoara a menţionat în urmă cu doar câteva momente că pot exista şi capcane. Oare să existe într-adevăr sau să fie asta în sine o capcană; nu putem şti cu certitudine, însă acum răspunsul se află undeva între cei doi finalişti. Vă reamintesc că concurenţii noştri sunt cea mai bună fată din clasă la desen, matematică, scris frumos şi sport, şi bineînţeles, favorita învăţătoarei dintre toate fetele, concurând cu cel mai bun băiat din clasă la matematică, engleză, scris urât care se iartă deoarece e băiat şi bineînţeles, cel mai bun la fotbal. Este o luptă acerbă, doamnelor şi domnilor, şi putem spune chiar că aceasta se dă încă din primele momente ale acestei clase, deoarece era clar încă de la început că cei doi vor ajunge aici.
PROFESOARA: (Dres de voce.) Mai aveţi exact 30 de secunde pentru a răspunde. Ce este mai greu: un kilogram de intenţii bune sau un kilogram de alegeri total neinspirate? (Pauză. Se aşteaptă un răspuns.) 10 secunde...7..5..4..3..2..1. (Cu voce inexpresivă.) Concursul s-a încheiat nesatisfăcător - cu remiză. Răspunsul însă este evident. (Apoi, ca o profesoară care predă, se plimbă, gesticulează aferent.) Deşi intenţiile bune necesită un efort vizibil mai însemnat decât alternativa, vom avea nevoie de multe intenţii bune pentru a alcătui un kilogram întreg. Unii nu reuşesc niciodată să adune destule pentru a fi recunoscut kilogramul pe cântarul colectiv al societăţii. De cealaltă parte, alegerile total neinspirate se fac uşor şi cântăresc enorm încă din primele zile ale copilului. Aveţi grijă la ele, dragi elevi, deoarece doar două sau trei dintre acestea pot să însemne eşecul total al întregii vieţi. Putem spune cu o oarecare certitudine că întrebarea nu poate avea niciodată un răspuns final. Însă există anumite cazuri în care răspunsurile sunt evidente. De exemplu: viaţa unui fizician, viaţa unui artist boem, viaţa unui cântăreţ sau viaţa unui inginer. Presupun că argumentele sunt evidente. Aşadar, deocamdată lăsăm barajul fisurat şi sperăm că vom reuşi curând să-l cârpim cu puţină logică. Dar dacă barajul se va sparge, va depinde de fiecare dintre voi, dragi finalişti, şi de ce greutăţi puneţi pe el.
COMENTATORUL: Incredibil dragi spectatori, ce răspuns are de fapt această întrebare! Este o premieră absolută şi ceva nemaiîntâlnit de la clasa a 4-a din 1992 din Câmpina, judeţul Prahova, unde din nou a fost remiză şi astfel, ambii finalişti au câştigat titlul de elevul perfect al colectivului. Va rămâne de văzut care dintre aceste minţi uriaşe va ajunge să vindece cancerul sau să construiască prima inteligenţă artificială absolută. Ne aflăm la debutul unor mari oameni ai societăţii care, bineînţeles că vor avea doar intenţii rele şi alegeri dintre cele mai inspirate. Mulţumim mult pentru vizionare! Rămâneţi la curent cu aceşti doi tineri excepţionali! La revedere!
(Heblu sau schimbarea luminii pentru a-i da timp Anei să revină la costumul iniţial.)
(Aceleaşi VOCI ca la început.)
- Unde ai intrat la liceu?
- Unde ai intrat?
- Unde ai intrat la liceu?
MAMA sau TATA: Ei, unde? la ştiinţele naturii, bineînţeles!
- Oho, medicinistă!
- Sau vrei mai bine să fii biolog?
- Ce mai, chimist scrie pe ea!
- Da' de ce nu inginer? Că doar e profil real!
- Inginer genetic!
- Ce prostii vorbeşti! Medic chirurg să fie!
- Bine zici, să avem şi noi un medic în familie!
- Da, că pe mine deja mă doare spatele!
- Eu am probleme la inimă! La 45 de ani...
- Îţi zic, Ana, după 40 de ani încep să te doară toate!
- Şi după munceşti şi mai greu!
- Exact!
- De acolo mergi numai în jos!
- De parcă nu ne târam noi deja!
- Şi jegosul ăla de şef!
- Muistul ăla de coleg ce ia mai mult că linge-n cur!
- Tu să nu fii niciodată aşa, Ana!
- Să fii cinstită!
- Mai bine să te doară coloana decât conştiinţa!
- Noi măcar punem capul liniştiţi pe pernă!
- E stres mare, dar unde nu e?
- Oricum, mai mult nu se poate!
- Măcar voi să aveţi mai mult, măi copii!
- Măcar voi...
- Ehe, da' şi noi un medic în familie!
ANA: Până la urmă eu n-am mai răspuns întrebării... de fapt, am ajuns la profilul ăsta pentru că nu ştiam unde mă îndrept, şi mi se părea un punct de plecare potrivit pentru orice direcţie. Eram bună la română, înţelegeam matematica dacă mi se explica cum aveam nevoie, îmi plăcea engleza, mă fascina biologia... Aşteptam pur şi simplu să explorez şi să-mi găsesc nişa... îmi plăcea să scriu, dar nimeni nu ştia asta... nimănui nu-i prea păsa de latura asta a mea. Eram doar o formă uşor modelabilă înspre orice voia oricine. Atât. Ce poţi să vrei mai mult la 14 ani?
ANA: Am 16 ani, sunt clasa a 10-a şi decid să mă angajez part-time pe timpul verii. Nu avem destui bani şi mie îmi trebuie un laptop. Părinţii mei sunt peste măsură de încântaţi.
- În sfârşit înveţi şi tu ce-nseamnă banul în viaţa asta!
ANA: Mi-au zis totuşi să nu-mi aleg ceva greu, să fie maxim 6 ore, că o sa am timp toată viaţa să lucrez pe rupte. Am găsit un job de barman la un restaurant jegos. Sunt minoră, dar nu contează, le trebuie o fată la bar că aia ştie să spele paharele mai bine. Merg la probă timp de 4 ore. Nu e cine ştie ce. Făcut cafele, spălat pahare, dat comenzile din bucătărie ospătarilor, pregătit tacâmuri, spălat pahare, făcut limonadă, pregătit comenzi pentru livrare. Mă descurc bine, mă asigur de asta. Îmi fac contract de muncă pe 8 ore timp de 5 zile pe săptămână. Cică ajutor de barman. 50 de lei pe zi şi în două weekenduri trebuie să lucrez şi sâmbăta. Eu nu am ciubuc, că aşa au decis ospătarii, deşi lucrez cot la cot cu ei. E ok, pentru primul meu job e acceptabil, îmi zic. Ajung acasă destul de entuziasmată, aşteptam să cunosc şi experienţa asta şi să-mi fac banii mei, îmi spuneam că poate o să reuşesc să-mi găsesc ceva ok şi la facultate, deşi încă nu ştiam unde să dau. Voiam totuşi să merg în Anglia, şi înţelegeam că trebuie să lucrez ca să pot sa trăiesc acolo. Acasă, tot entuziasmul se sparge în jurul meu cu clincănitul specific paharelor murdare din chiuvetă.
MAMA şi TATA: (Alternativ.)
- E prea greu!
- E prea mult!
- Cum adică barman? Şi lucrezi cu alcool?
- Doar 50 de lei pe zi! De ce n-ai negociat mai mult?
- În viaţă trebuie să înveţi să negociezi orice!
- Că doar fiecare bănuţ contează!
- Vezi tu, Ana, dacă aşa de greu scoţi banul aici, în Anglia cum crezi că o sa fie?
- Noi te susţinem, orice ar fi, dar nu ştiu cum o sa facem...
- De ce nu eşti mai realistă?
- Noi nici nu visam la aşa ceva.
- Nu vrei să încerci la Academie?
- Că ieşi direct cu pâinea în mână!
- Cine ştie ce păţeşti aşa departe de casă...
- După ce termini facultatea trebuie să trăieşti!
- Trebuie să mănânci în fiecare zi!
- Şi vezi ce greu e şi aici!
- E greu, mamă!
- Da' las' că vedem noi cum facem, da?
- Până atunci, vezi să nu fii călcată în picioare ca noi!
ANA: La un moment dat, când eram mai mică, am aflat că zâmbetele sincere se recunosc după ochi. Dacă o persoană e cu adevărat încântată sau fericită în momentul în care zâmbeşte atunci bucuria trebuie să le ajungă la ochi. Am testat teoria. Era adevărată. Aşa am ajuns să mă simt ca un supererou pe la 12 ani pentru că puteam să-mi dau seama după o simpla poză dacă cineva zâmbeşte cu adevărat. Oamenii din reclame, de pe afişe, profesoara în faţa clasei sau colega care voia să-mi fie prietenă. Îi citeam pe toţi. Şi nu ştiu cum, tot pierzând vremea prin casă, am ajuns să dau de o fotografie cu familia noastră dintr-o excursie mai veche. Parcă vedeam poza aia pentru prima oară, deşi era înrămată de ani buni. Aşa că mi-am luat degetul şi am acoperit, pe rând, buzele tuturor. Eu şi sora mea - fericite. Doar eram la mare. Părinţii noştri - nefericiţi. Am îngheţat cu poza în mână. Sigur trebuia să fie o greşeală, doar era una dintre amintirile noastre cele mai dragi. Poza era veche, făcută de departe, trebuie să iau una mai clară, mi-am zis. Am apucat primul album foto pe care l-am văzut şi am început să-l răsfoiesc. La ziua mea de 5 ani - nefericiţi. Primul om de zăpadă - nefericiţi. Prima zi de şcoală - semifericiţi. La o nuntă în familie - nefericiţi. Încă o poză - aproape fericiţi, încă una - nefericiţi, încă una, mai recentă - aveau ochii chiar trişti, încă una - obosiţi, încă una - nefericiţi, nefericiţi, obosiţi, trişti, obosiţi, nefericiţi, trişti, trişti, obosiţi. Nefericiţi. Cum era posibil? De ce nu schimbă ceva la asta? Am greşit eu cu ceva? Atunci, plângând peste albumul foto pe care l-am compus odată râzând împreună cu mama, am realizat că nu vreau să fiu deloc ca părinţii mei. Mi-am zis că eu trebuie să fiu fericită, mai ales când sunt cu ei. Trebuie să-i fac să zâmbească, trebuie să nu-i fac şi mai trişti cu problemele mele micuţe de copil. Şi aşa am şi fost. De atunci, eu n-am mai putut să am probleme în faţa lor, chiar dacă uneori îmi doream. Eu trebuia să fiu piatra de sprijin, măcar din punctul ăsta de vedere. Trebuia să fiu fericită. Trebuie să fiu fericită. Mereu.
(Schimbare de lumină sau orice altceva care să delimiteze aceste două monologuri. Aici ANA are două voci în capul său, care se ceartă.)
ANA: Clipesc rapid dar nu fac diferenţa dintre vedere şi întunecime. Vederea periferică nu mai există. Respir greu şi simt o picătură de transpiraţie că se prelinge pe spatele meu. Morţii mă-sii Ana, calmează-te! Doar au spus că te susţin. Au spus că sunt mândri de tine.. acum vreo 2 ani. Poţi să le demonstrezi că o să reuşeşti... Dar n-am fost deloc perseverentă până acum! E târziu, trebuia să mă decid deja! N-am fost în stare, n-am fost în stare să fac cea mai importantă alegere din viaţa mea! De ce nu m-am putut ţine de nimic? Dacă nu lucrezi pentru asta, înseamnă că nu-ţi doreşti, nu? Nu? Păi atunci tu nu-ţi doreşti nimic, că nu eşti destul de bună! Ba sunt! O să reuşesc, nu e chiar atât de greu! Doamne, tu auzi ce spui? Trebuie să intri în viaţa reală, Ana, fără basme şi poveşti. O, Doamne, o să ajung o săracă lipită! O să fiu nefericită mereu... O să...
Mamă, tată, m-am decis ce vreau să fac! O să dau la jurnalism!
Tremur. Maică-mea se uită la mine buimacă, cred că n-a prea înţeles ce mi-a ieşit pe gură. Tata încă schimbă canalele.
Aţi auzit? M-am decis! M-am decis în sfârşit... Ştiu că e târziu şi că-s deja a 12-a, dar chiar cred că o să-mi placă acolo!
Pauză. Am capul sub apă şi aud vag ce se întâmplă în jurul meu. Mama începe să se enerveze până ajunge să ţipe. Tata şi-a dat seama ce se petrece şi mai aruncă câte-un reproş când mai reuşeşte să se audă. La televizor e meci şi comentatorul povesteşte frenetic. Totul e în slow-motion. Nu realizez dacă mai respir şi aud un ţiuit în fundul urechilor.
(Din fundal se aud MAMA şi TATA, pe alocuri COMENTATORUL, vag, ca într-un vis, spunând jumătăţi de propoziţii. MAMA şi TATA vorbesc pe ton mustrător, certat, chiar ţipat.)
MAMA: Ce se întâmplă cu tine, Ana?
TATA: Nu-mi vine să cred ce-ţi iese pe...
COMENTATORUL:...Echipa se apropie de înfrân...
MAMA:...mintea ta aşa frumoasă...
COMENTATORUL: Penalty! Vor rezista oare...
TATA: Pentru asta am muncit noi...
COMENTATORUL: Doamnelor şi domnilor, incredibil la ce asistăm!
MAMA: De ce nu poţi...
TATA:...la Academie, cum ţi-am tot spus!
MAMA: Gândeşte-te!
TATA:...ce avocat ai fi...
MAMA:...să te pregăteşti pentru medicină!...
TATA: Acum e prea târziu...
MAMA:...ce ţi-a luat atât?!..
COMENTATORUL: Goooool!
ANA: (Izbucnind.): Cer prea mult să aveţi încredere în mine? Asta vreau să fac, la asta simt că aş fi bună, de ce trebuie să am toate răspunsurile? De ce trebuie să fac ceva ce nu-mi place? Pentru că asta ştiu! Ştiu ce nu-mi place! Şi nu vreau să fiu medic sau poliţist sau fizician! Chiar dacă aş putea! Nu vreau să fiu nefericită! Nu vreau să fiu ca voi! Aşa că ori mă ajutaţi să fiu cine vreau, ori mă lăsaţi în pula mea în pace!
(Toată atmosfera se taie brusc, mai rămâne doar un con de lumină pe ANA, care stă în picioare şi respiră rapid. Începe să se calmeze, dar nu reuşeşte pe deplin pentru că urmează tabloul următor, şi mai tensionat decât cel precedent. Toate întrebările o fac pe ANA să respire şi mai rapid, pe parcursul cărora începe să repete sau să spună concomitent unele dintre ele. VOCILE s-au infiltrat în capul său.)
VOCILE:
- La ce facultate ai intrat?
- Unde ai dat până la urmă?
- Unde ai intrat?
- şi Ana: Te-ai decis?
- La ce facultate eşti?
- E greu, nu?
- şi Ana: Te-ai decis?
- Te-ai decis?
- Unde eşti la facultate?
- şi Ana: Te-ai decis cam târziu..
- Ai intrat?
- Unde ai intrat?
(Toate acestea ating un punct maxim pentru ANA care izbucneşte cât de cât controlat.)
ANA: La drept! Am intrat... am intrat la drept! Sunt la drept! Şi sunt super fericită! (Zâmbeşte fals) Da, e greu, vă daţi seama, doar e dreptul. Cărţile de reţinut din primul an sunt mai înalte decât mine! Şi mai grele! Dar oricum au trecut doar primele luni, nu mă aşteptam să-mi placă din prima... pofta vine mâncând, vorba aia... Este foarte... Mi se potriveşte, aşa spune toată lumea, ştiţi că de mică eram guralivă... şi oricum voiam ceva pe comunicare... Da, e frumos! Adică e cea mai nobilă meserie, să-ţi dedici viaţa şi mintea şi sufletul societăţii! Cine şi-ar putea dori ceva mai mult? Şi dacă vorbim despre asta... e normal să fie solicitant! Doar n-a spus nimeni c-o să fie uşor! Facultatea oricum nu-i uşoară, că de aia-i facultate, nu? Şi nu are cum să-ţi placă tot ce faci... ştiţi cum se zice, majoritatea cursurilor sunt de căcat peste tot. Adică sunt convinsă că şi cei care au intrat şi cărora le place se simt aiurea uneori, mă gândesc că şi ei se chinuie să înveţe... mai ales să înceapă şi mai ales la materiile alea naşpa... chiar dacă le place, ştiţi. Deci până la urmă e de căcat şi pentru ei, chiar dacă le place, nu? Aşa s-ar zice. Dar nimeni nu face asta doar pentru el! E natura meseriei, trebuie să înveţi să te dăruieşti, chiar dacă n-o să-ţi placă cazul sau o să vrei să-l scuipi pe client... n-o faci doar pentru tine, o faci pentru toţi! Aşa ar trebui să-ţi alegi meseria, nu? Şi cu simţul civic în minte... Studenţia e grea oricum, că e totul nou şi începi să stai singur şi nu mai umblă nimeni după tine. Deci e normal să fie greu, nu? E normal să n-ai chef să-ţi speli vasele şi să mai dai cu mopul, nu? E normal să n-ai chef uneori să faci duş şi să mănânci numai prostii, nu-i aşa? E normal să nu vrei să te ridici din pat, indiferent cât de mult dormi, e normal să n-ai tragere de inimă să-ţi speli hainele doar atunci când coşul de rufe dă pe dinafară, nu? Aşa e viaţa pentru voi toţi. Nu? (Pauză scurtă.) Nu? (Pauză mai lungă, realizează.) Nu.
VOCILE:
(Se rezumă acelaşi joc ca la segmentul trecut al VOCILOR, ANA începe să spună anumite întrebări concomitent până când VOCILE se opresc şi continuă doar ea. VOCILE au ajuns parte din gândirea ei.)
- Nu poţi să faci asta!
- Uită-te cât ai muncit deja!
- Şi risipeşti totul!
- Ce-o să zică lumea?
- Ce-o să zică ai tăi? (ANA repetă această întrebare la persoana I.)
- Ce-o să se întâmple cu tine?
- Cu viaţa ta?
- Cum o să trăieşti?
- Viaţa e grea!
- Ce-o să faci fără o meserie?
- Ce-o să se întâmple cu tine?
- Şi chiar o să renunţi?
- O să fii săracă.
- Şi depresivă.
- Cum adică să renunţi?
- O să-ţi dezamăgeşti părinţii.
- Poate o să regreţi mai târziu.
- Cum o s-o iei de la capăt?
- N-o să ai mereu 19 ani.
- O să fie greu.
- Mai greu decât acum.
- O să fie greu, nu?
- Ce-o să se întâmple?
(ANA se trezeşte brusc din această transă. Trebuie să se înţeleagă că a trecut puţin timp de la acest moment la următorul.)
ANA: Am renunţat. (Spune asta din cale-afară de bucuroasă. Zâmbeşte.) Nu credeam că o să reuşesc şi nu credeam că ăla o să fie momentul meu de mândrie maximă. Am renunţat. (Repetă ca şi cum încă nu ar crede pe deplin. Apoi îşi revine.) Părinţii mei au făcut ca toţi dracii dar au înţeles că n-au ce să-mi mai facă. Încă îmi bat capul cu a doua facultate, dar nici nu vreau să mă gândesc la asta momentan. De fapt, invariabil o fac, că doar aşa am fost crescută, şi în continuare mă mai blochez uneori când îmi vine în minte. La dracu, doar n-o fi tot lapte şi miere. Dar revenind, o să pun pauză, probabil că o să mă angajez undeva şi o să mai explorez. Şi n-o să fie capătul lumii. Dacă voi mai da la facultate vreodată vreau să fiu într-adevăr sigură de alegerea mea, nu să încerc să găsesc o cale de scăpare care cred că ar fi mai puţin de căcat, ca şi jurnalismul. Şi da, ştiu ce vă trece acum prin cap, că n-o să mai am chef să mă apuc mai încolo de studiu, că o să mă plafonez, o să devin comodă, etc, etc. Eh, aia e. Eu ştiu ce ştiu, şi învăţ să vă mai dau dracului părerile. Învăţ să le mai dau dracului inclusiv pe ale mele, care încă îmi spun că sunt pierdută fără un plan. Şi poate că sunt. Dar asta nu e neapărat rău. De fapt, ăsta e momentul din toată viaţa mea în care sunt cea mai relaxată. Morţii ei şi presiunea socială. (Teatral.) Doamne, cum îţi permiţi să înjuri ca domnişoară, chiar dacă ai fost crescută auzind tot pulă şi sfinţi?! Da' poate că nu vreau să fiu atât de domnişoară pe cât crede toată lumea. Poate că nu vreau flori şi blugi strâmţi pe cur. Poate că nu vreau să fiu un membru ideal al societăţii. Poate că nu trebuie să fiu. Poate că nu-i cea mai bună alegere să mergi înainte cu turma. Poate că nu sunt făcută pentru o singură meserie. Poate că eu vreau să am 5 de-a lungul vieţii. Şi alea să nu fie medic, profesor, poliţist, avocat sau inginer. Şi poate că n-o să-mi placă toate, da' vă asigur că o să încerc oricum. Şi o să eşuez, dacă e să o fac, după propriile condiţii. Poate că vreau să lucrez în două domenii deodată, total diferite. Şi poate că mi-ar şi ieşi, că doar n-aş fi prima. Poate că nu-i totul chiar atât de greu. Poate că nu-i nici uşor. Poate că tocmai faptul că uneori nu-i chiar atât de uşor şi alteori nu-i chiar atât de greu e ce dă savoare existenţei. Poate că acolo e frumuseţea. Poate că în loc să creştem învinşi ar trebui să creştem învingători. Oameni care nu se sperie de o problemă ci vor o problemă mai bună. Pentru că, dacă stau să mă gândesc, sunt al naibii de norocoasă că pot să-mi aleg facultatea. Vă daţi seama ce chin facem dintr-un privilegiu atât de mişto? Am doar 20 de ani, la dracu. Abia am ieşit în lumea reală şi eu trebuia să ştiu dinainte ce vreau să fac în ea? Un rahat. Aşa că poate o să-mi găsesc meseria perfectă, pentru restul vieţii, sau poate că o să tot explorez. Nu ştiu. Şi nici nu vreau să ştiu. Nici n-ar trebui să ştiu. Poate că asta e doar o intenţie bună. Poate că e o alegere total neinspirată. Dar oricare ar fi, nu e pentru totdeauna. Oricare ar fi, se poate schimba. Nu se ştie. Şi poate că uneori asta e cea mai frumoasă parte din viaţa asta imprevizibilă. Că nu o ştim. Şi că putem să o descoperim cu zâmbetul pe buze.