Stupid dog. You make me look bad.

Se pot scrie şi desena multe pe lumea asta,
dar unul este Curaj, cîinele fricos,
scris şi desenat la modul surrealist-pompos.

Nu mai e o noutate. Rulează de cîţiva ani pe Cartoon Network. O poveste extraordinară, a marginalilor din Nowhere. O creaţie Stretch Films, 1999: Courage, the Cowardly Dog.

Tăticul lui Courage este John R. Dilworth - scenariu, regie, producţie. Nu ştim de unde i-a venit ideea. Poate de la francezi, marii maeştri ai benzilor desenate şi ai scenariilor absurde sau avangardiste pentru filme de animaţie. Există, într-adevăr, o atmosferă a BD-urilor franţuzeşti care nu lipseşte din filmuleţele ce-l au ca protagonist pe cîinele roz-violet cu ochii tot timpul ieşiţi din orbite, fricos, trăznit şi salvator.

Dincolo de micile poante din scenariu, extrem de savuroase şi inteligente, Dilworth a creat un personaj remarcabil prin faptul că are succes într-o lume unde totul trebuie să fie standard ca să se vîndă. Courage (vocea: Marty Grabstein) trăieşte în Nowhere (Nicăieri), împreună cu familia Bagg: Muriel - stăpîna lui - şi soţul ei, Eustace. Cei doi găzduiesc sub umilul lor acoperiş o veritabilă Cassandră canină, care vede toate lucrurile ciudate şi periculoase, dar nu reuşeşte să dovedească pericolul aproape niciodată. Muriel cea-mereu-în-primejdie îşi priveşte cu compasiune bietul cîine stresat, Eustace îl agresează sau îşi bate joc de el, crucificîndu-l prin deja celebrul "Stupid dog!". Iar el îi protejează tot timpul de cele mai groaznice ameninţări, apărute - culmea! - în Nowhere, spaţiu deşertic ce aminteşte de Kansas-ul lui Dorothy şi devenit marcă a brandului Courage.

Fiecare episod debutează cu imaginea casei şi a morii de vînt, plantate în mijlocul pustiului, deprimante, solitare, scîrţîind sinistru din toate încheieturile, şi se termină cu un cîine victorios, care şi-a salvat din nou stăpînii, de cele mai multe ori fără ca ei să o ştie.

Dilworth supralicitează uneori contextul, prin raccourci-uri ale poveştii sau ale scenelor de conflict. Exemplu: The Chicken from Outer Space - primul episod din Courage... Moment de maximă tensiune: Muriel este pe punctul de a fi ucisă de un pui extraterestru. Cum procedează Courage? Sapă o groapă foarte adîncă, doar pentru a dezgropa o praştie, ajunsă acolo nu se ştie cum, şi reuşeşte cu mare greutate să tragă în atacator la timp. În aceeaşi logică a absurdului, scena următoare ni-l prezintă înşfăcînd o sabie din eter ca să se bată cu puiul cosmic şi antipatic, după care urmează o partidă de şah, o confruntare skanderberg şi o prăjeală cu arme spaţiale. E de-a dreptul incredibil cum tăticul lui Courage nu numai că nu greşeşte prin aceste cîrlige absurde, ci chiar mizează pe ele: da, era nevoie ca în momentul critic Courage să sape ca disperatul după praştie şi, în sistemul Dilworth, e la fel de firesc ca mai apoi să scoată o sabie dintr-un buzunar inexistent. De ce? Pentru că aşa a vrut regizorul-scenarist. Culmea e că lucrul ăsta nu deranjează: e gîndit, nu e o greşeală, ci o strategie regizorală menită să îngroaşe nota absurdistă a poveştii. Tot la capitolul strategie intră şi pasajele de film inserate în animaţie, care sînt sechele ontologice ale regizorului, dar şi una din marile suprize pe care ni le oferă Courage Cel mai adesea filmul apare cînd Eustace se uită la televizor. Era o ocazie pe care Dilworth n-a ratat-o, ridicînd la fileu un mare semn de întrebare asupra realităţii. Pentru că Eustace cel animat nu priveşte la televizor animaţie, ci oameni adevăraţi, filmaţi în culori sau monocromi, jucînd baseball sau prezentînd ştiri. El vede ce am vedea noi dacă am schimba pe alt canal. Prin acest artificiu, scenaristul-regizor combină - în termenii lui Umberto Eco - naraţiunea reală cu naraţiunea artificială, obţinînd un super-mega efect artistic.

Muzica lui Jody Gray şi Andy Ezrin contribuie prin atmosfera solemnă la amplificarea dezechilibrului căutat al lumii lui Courage. Acelaşi tip de muzică e folosit în Star Wars şi în multe alte filme de acţiune, cu scopul de a umfla glanda catharctică a spectatorului de nivel jos-mediu prin sublinierea audio a faptelor eroice întreprinse de protagonişti convenţionali. Însă Dilworth lipeşte muzica pe un alt fel de poveste, pe un alt gen de personaj. Un personaj construit pe ideea de asimetrie ce dă specificitate unei personalităţi, făcînd-o recognoscibilă şi unitară tocmai datorită unei aparente imperfecţiuni. Iată de ce cîinele cel simpatic are un dinte perforat, o carie perfect rotundă, pe care o arată ori de cîte ori sare în sus de frică. Histrionic, se transformă cînd în farfurie zburătoare, cînd în viking, cînd într-un bolovan care se rostogoleşte sau într-o vrăjitoare cu un bol de cristal. E opusul lui Droopy din acest punct de vedere - şi vizual, pentru că animaţia celor două personaje e extrem de diferită, dar şi din perspectiva tipului de expresivitate pe care se dezvoltă ca personaj. Mai mult, deşi metamorfozarea este des întîlnită în animaţie, Dilworth o foloseşte cu Courage în cea mai inteligent-artistică modalitate posibilă, mizînd pe natura amuzantă a transformărilor sale panicate. Farmecul personajului este construit din text, dar şi din tehnica aparent nesigură a desenului - în mare vogă începînd cu familia Simpson şi terminînd cu nefericita creaţie Ed, Edd şi Eddy, care suferă, în paranteză fie spus, mari carenţe de scenariu.

Plasînd Courage the Cowardly Dog în contextul animaţiei de sfîrşit de secol XX - început de XXI, devine evident faptul că dincolo de modalitatea în care se dezvoltă partea vizuală, filmul excelează şi prin povestea care stă în spatele lui, jucăuşă, inteligentă, plină de umor (mai mult negru decît de altă culoare). Ideea pare simplă: un cîine speriat care îşi salvează non-stop stăpîna din cele mai ciudate situaţii. Dar efectul pe care îl obţine Dilworth se datorează unor stimuli ce vin pe filiaţie absurd-avangardistă: el ne oferă un filmuleţ despre angoasele unui..cîine. Accentul cade pe logica visului - dar nu vorbim de maniera cuminte-oniristă în care se fructifică resursele subconştientului. Căci, iată, ne confruntăm cu un trafic de simboluri în stilul suprarealist angoasat de care se leagă numele lui Buñuel, Dali sau Duchamp. (După cum au remarcat şi băieţii din trupa They Might Be Giants cînd au scris versurile piesei Courage, the Cowardly Dog: "Eustace, Muriel, somebody's at the door./Creepy, surreal, someone better get the door.")

Courage este un Cîine andaluz animat, cu studii superioare la Institute Benjamenta, un mare anti-erou prin care creatorul său ironizează toţi supermanii şi spidermanii animaţiei pentru copii. Acest cuţu roz este un simbol al protestului faţă de intoxicarea comercială performată de media cu targetul 6-25 de ani. Şi nu numai, pentru că Dilworth nu iartă nimic: mitologii răsturnate, extratereştri care sînt de fapt nişte biete raţe, fantome de vikingi, gîndaci înfometaţi, filme comerciale horror. Nu-l iartă nici măcar pe Quentin Tarantino, care devine, în episodul Everybody Wants to Direct, Benton Tarantella, regizorul-fantomă N-au scăpat nici Seann Connery sau Christopher Walken, ne spune site-ul neoficial al filmului.

Cîinele nevrozat şi paranoic, abuzat de Eustace cel-ooga-booga-cu-mască-verde, este creat aparent pentru copii ciudaţi, cu părinţi şi mai ciudaţi. Şi totuşi. Dacă printre cărţile aşa-zis pentru copii, care de fapt nu sînt doar pentru ei, a fost nevoie de Micul Prinţ, printre filmele de animaţie aşa-zis pentru copii, care demult nu mai sînt doar pentru copii, trebuia inventat Courage. The Cowardly Dog.