La lumina scenelor de teatru - Arbitrii nu contează

După cum cu toţii cu nerăbdare aşteptam, decernarea Premiilor UNITER, cu lista sa de "aleşi" ai teatrului românesc, a stîrnit la fel de multe (şi-ncă mai virulente) reacţii ca şi nominalizările de la-nceputul lunii martie, cu precădere (avînd în vedere şi "decesul" Culturii, survenit între timp) desfăşurate în Dilema veche (Alice Georgescu şi Mircea Morariu) şi Adevărul literar şi artistic (Cristina Modreanu şi, la schimbarea echipei, Cristina Rusiecki).

Subiectul – Gala UNITER – e, la momentul actual, cumva epuizat - însă doar în amănuntele lui de cancan, nu în substanţa temelor pe care le-a activat, anul acesta mai mult ca niciodată. (În termeni de anecdotică de grup închis, a fost interesant de aflat, de la criticul orădean Mircea Morariu - în Dilema... -, că juriul de nominalizări nu e numit de UNITER în integralitatea celor trei membri ai lui, ci unuia dintre ei – Alice Georgescu - îi e rezervat dreptul de a-şi alege colegii. De-aici încolo, ne putem juca de-a pluralitatea vocilor critice pînă pe la sfîntu' aşteaptă...) Iar peste temele puse în circulaţie de astă dată - dintre cele "mari", care marchează dinamica unui spaţiu cultural, nu prea trebuie lăsat să se aştearnă praful.

Despre ce-a fost, totuşi, vorba în discuţiile de zor purtate de ai noştri critici? În primul rînd, despre nemulţumirile selecţionerilor, pe de o parte ale celor din juriul de nominalizări, pe de alta, ale celor din juriul final.

În Dilema veche din 8 aprilie, Alice Georgescu (membru în primul juriu) deplînge, într-un articol proustian intitulat La umbra scenelor de teatru, intoleranţa etnică a mediului teatral românesc, care a dus la foarte urîte manifestări informale ale colegilor de critică ai domniei-sale. Între timp, în paralel, în Adevărul Literar şi Artistic din 5 aprilie (ultimul la care a mai colaborat), Cristina Modreanu (făcînd parte din al doilea juriu) acuză o serie de "erori umane" care "pot genera situaţii de natură să aducă atingere unor oameni, unor instituţii", mai pe şleau spus, calitatea îndoielnică a opţiunilor nominalizatorilor ("Pentru că unii au vrut "să fie trendy" cu orice preţ, există categorii în acest an unde a fost greu de găsit un premiant.") Amîndouă articolele sînt de-a dreptul copleşite (uneori o şi recunosc) de propria "dezamăgire" a autoarelor, acum mai mult ca niciodată victime ale unor atacuri de mizantropie care le face să solidarizeze, inconştient şi involuntar, pe atît de sigurul teren al clamării imposibilităţii de comunicare. O comunicare, de altfel, închisă de Alice Georgescu printr-o conştient aleasă lovitură sub centură: să "dezvălui" întregul mediu critic românesc ca fiind lovit de orbire şovină e cea mai sigură cale de a face imposibilă apărarea (nu echivalează în asigurarea anti-ripostă decît cu să-nvinovăţeşti fumătorii pentru poluarea planetei şi moartea prematură a colegilor de serviciu). Cum ai mai putea aspira într-un asemenea context să convingi pe cineva că tema în dispută nu era preferinţa juriului din care-a făcut parte dna Georgescu pentru artişti de altă origine etnică decît cea română, ci împingerea la extrem a unei singure opţiuni estetice, coroborată cu urme interesante de conformism (portiţă asaltată apoi, întru scoaterea cămăşii, de "celălalt" juriu)? Opţiune estetică - sprijinirea teatrului maghiar - admisă, după luni de susţinere a "singurului criteriu – valoarea", de Alice Georgescu ("Eram cu toţii de acord... să atragem atenţia asupra unei zone a teatrului în genere neglijată de "curentul principal" al reflecţiei critice..."), ceea ce ar putea, în sfîrşit, pune datele unei dezbateri.

Care dezbatere ar începe cam aşa:
De ani de zile (acum trei ani, cînd am început eu să mă duc la Mangalia, subiectul părea să aibă deja o tradiţie bine instituită), la Gala Tînărului Actor se vorbeşte despre lipsa vocii, lipsa dicţiei, şovăielile de pronunţie, incorectitudinea gramaticală, proasta cunoaştere a subtilităţilor de limbă de care se fac vinovaţii proaspeţii absolvenţi români ai şcolilor de teatru. Într-o astfel de abordare, un anumit model de comportament lingvistic funcţionează, pentru comentatorii lui, ca un criteriu de teatralitate.

Criteriu care (îmi asum, în deschiderea acestei cutii a Pandorei, riscul de a fi tratată drept şovină...) încetează a mai fi funcţional pentru actorii de limbă maghiară - căci trebuie recunoscut faptul că, exceptînd rarisime şi aproximative cazuri, nici un critic român de teatru nu-nţelege boabă în maghiară. Şi, pe deasupra, din raţiuni de familie lingvistică diferită, pentru un român nevorbitor de maghiară nici defectele de dicţie nu sînt, de multe ori, perceptibile. Cu toate acestea, cu toţii sîntem de acord că actorii maghiari sînt dintre cei mai buni din România, ceea ce înseamnă că, în cazul lor, funcţional devine un alt criteriu de judecată a teatralităţii. Avem, aşadar, o retorică a dublului standard, greu nu numai de argumentat, ci şi de admis, şi, la orizont, o foarte pasionantă discuţie despre prezenţa fizică a actorului pe scenă, despre criteriile de judecată şi mărcile teatralităţii. Teatralitate în a cărei ecuaţie definitorie, apud Josette Féral (în general, referentul perfect în acest subiect), limba/ limbajul vorbit/ textul nu intră, dar în care actorul are o poziţie privilegiată (actorul ca imagine - icon – scenică purtătoare a unei energii ce se activează doar în prezenţa celuilalt, a spectatorului). Ce-ar fi dacă, în loc să vorbim despre alergii etnice desfăşurate informal, ne-am pune mintea pentru o analiză a funcţiei actorului într-un teatru (româno-maghiar) dominat de text, în care limba(jul) ca articulare verbală începe să-şi piardă rolul de marcă teatrală (iar în subsidiar ne-am întreba ce anume s-a schimbat în privirea noastră în prezenţa vie a teatrului de limbă maghiară)?

Deşi, dacă e să-i dăm crezare Cristinei Modreanu, de vreme ce "aceste schimburi de articole pe alocuri incisive sînt, de fapt, un veritabil dialog al surzilor în care nu merită să-ţi cheltui energiile", şanse sînt puţine. Mesele neoficiale par o modalitate mult mai puţin obositoare de tranşare a temelor actualităţii (motivul, în paranteză fie zis, e probabil o deplasare a funcţiei criticului, de la cea de mediator între creaţie şi spectator la cea de intermediar între creator şi producător, funcţie, mai bănoasă, care n-are nevoie de spaţiu public de manifestare). Bîntuiţi de certitudini cum sîntem (atît de "certe", încît nici un dubiu nu mai avem asupra intenţiilor "secrete" ale tuturor celorlalţi, nişte intriganţi scandalagii, dom'le...), n-avem nevoie să ne-argumentăm poziţiile, căci sînt la fel de sigure ca Himalaya (şi la fel de inabordabile).

Iar printre certitudinile Cristinei Modreanu, la loc de cinste e, bine-nţeles, valoarea, şi, la fel, foaia de CTC a criticului de teatru (juriile UNITER trebuie să-şi amintească permanent criteriile "fără să le mai confunde cu altele sau cu propriul gust"). Cum, Doamne iartă-mă, ar putea cineva a cărui "mod de funcţionare" e obiectivarea unei reflectări subiective să-şi lase acasă propriul gust? S-a inventat cumva un şubler pentru critica de teatru şi-l ţine UNITER-ul pentru uzul exclusiv al juriilor lui? N-ar trebui criticul, în schimb, să-şi asume interior o seamă de criterii care să-i servească drept schelet în formarea gustului, pe care să-l preceadă fără a fi valabil doar în jurii? Iar valoarea, crede cineva că e coborîtă cu hîrzobu' din cer, sau, parafrazînd o carte de succes, a venit prin fax din Rai? Nu e, mai curînd, rodul unei permanente negocieri între structuri de putere care-şi succed ideologic, negociere care desfide ideea de impunere (a valorii sau a orice altceva)? Iată întrebări la care teamă mi-e că "dialogul surzilor" nu va reacţiona.

Nişte lucruri de bun-simţ, pe care, vorba dnei Modreanu, le reformulez pînă la plictis. Pentru că, în contra părerii Cristinei Modreanu, arbitrii nu contează, ideile, da.

(Articol preluat din Observator Cultural, aprilie 2005)