Tunul filozoafei

Citiți prefața acestei cărți.



Stătuse la coadă peste măsură pentru niște ouă și o bucată de salam, așa că deschise ușa apartamentului fără ușurarea meritată după o zi de serviciu. Atîrnă sacoșa în cuier. Încăperile arătau de parcă ar fi trecut prin ele un hoț grăbit și neîndemînatic. Asta însemna că soțul și băieții plecaseră la pescuit sau la scăldat, pe Argeș. Măcar n-o mai plictiseau. Trîntită pe canapea, femeia își descheiase bluza și răsufla încet, să-și liniștească inima. Broboane de sudoare izvorau și alunecau neîncetat prin păr, pe gît, pe la subțiori, printre picioare. Încercă să se șteargă; mișcarea trezi la încheietura șoldului semnul ascuțit al reumatismului, iar în pîntece, vagi, stătute suferințe de la ultimul chiuretaj. Apăsă cu degetele zona bazinului, masaj sau mîngîiere inconștientă. Masaj adevărat știa să facă soțul. Dacă nu vindeca durerea, o îndulcea. Zîmbi. Dulce... Bine că nu era acasă acum, i-ar fi administrat masajul și pe dinăuntru!... Obligată, ea ar fi gustat încă o dată din paharul amărui cu amor nepoftit! Soțul ei... Copiii... Viața asta și-o dorise? Ce bine le-o fi lor pe malul rîului! Tu, femeie, iar mîncare, iar vase, rufe, curățenie... Gîndul că mîine, duminică, vor ieși la aer, departe de oraș, în Poienița ei iubită, goni uscăciunea clipei, ba chiar și amorțeala din picioare. Cît le ținuse, desculțe, pe preșul de iută, uitase de ele. Își îndreptă bustul durduliu, îndesat de munca în uzină. Scoase cu mișcări mecanice bluza transpirată. Mirosul neplăcut îi strîmbă nasul. Un duș era mai mult decît o simplă și necesară curățire: un vis frumos și depărtat, ca malul mării. Apa, la ora asta, nu curgea... Peste bluza mototolită, zvîrli cu neglijență sutienul bej, tot împuțit. Sînii femeii căzură ca două trăistioare pe trei sferturi golite, iar sfîrcurile, în care signale premenstruale băteau din ziua precedentă, se zgîrciră și se țuguiară. Palmele calde plimbate pe sub movilițele umede transmiseră conotația unui gest erotic inconștient, nu a gimnasticii medicale. Cu unghiile mici, nelăcuite, femeia își stoarse cîțiva furunculi imaginari - deprindere de fetișcană, de care nu se dezbărase nici după șaptesprezece ani de căsnicie. E drept că pielea grasă era cam lipsită de netezime și catifelare. Însă inflamațiile glandelor sebacee nu mai atingeau, nici pe departe, stadiul de purulență adolescentin. Doar își schimba sîngele săptămînal, he-he-he... Ba și de două ori, pe apucate! Încă șezînd pe canapea, descheie fermoarul fustei largi, de culoare verde, cu pliuri și floricele gri. Săltă fundul lat, cu buci pietroase, care compensau prin mărime lipsa oricărui mister senzual. Deodată cu fusta, aruncă și chiloții gălbui, cu margine dreaptă și elastic slăbit de prea multă folosire. Își studie pulpele cu carne albă și epidermă lustruită. Doamne, că grasă mai sînt! Cum i-o fi plăcînd de mine? Pîntecele, care născuse trei copii și suferise cine știe cîte avorturi, se umflase nereținut, prăvălit peste pădurea neagră de floci încăierați. Dar ce-i pasă lui de dragoste? - se auzi vorbind cu voce tare. Dragostea, la el, e ca o mîncare de ardei umpluți, la fiecare masă dacă s-ar putea, apoi un pahar de vin și-o țigară...

Se ridică, adună rufele și trecu în baie. Încercă apa strînsă în cadă. I se păru acceptabilă. Cînd își turnă cu oala pe umeri, constată că era mai rece decît credea. Să o încălzească acum însemna să consume curent peste cotă. Cînd dracu\' or băga ăștia gaze și la noi? Suportă răceala arzătoare cu nepăsarea și obișnuința de toate zilele, așa cum suporta bărbatul, copiii, serviciul, răutățile lumii și cîte și mai cîte!... Spălă cu săpun fofoloanca, apoi unse cu cremă pielea de sub dunga chiloților, unde ustura, și-și unse și labiile, ca să scape de mîncărimea căpătată la WC-ul mizerabil din secție. Plesni poponețul cu palma udă - alt gest erotic inconștient, despre care ea credea că înseamnă dezmorțire, că gonește oboseala... În fine, două ciupituri ușoare bobotiră sfîrcurile. Cu asta, ritualul dezbrăcării și curățirii fu terminat. Rămînea să ia o porție de energie. Scoase din frigider sticla cu vermut. O înghițitură îi furnica prin artere plăcut. Două îi dădeau poftă de treabă. Trei înghițituri o amețeau, iar patru... Ho, că te-mbeți, fă, proasto!... Băgă sticla înapoi, mută niște farfurii și desfăcu sacoșa pe masa din bucătărie. Se mișca ușor, parcă se plimba pe deasupra blocurilor, călare pe un nor. Puse la fiert un zaț de cafea, peste care adăugă o linguriță de nechezol. Porni casetofonul în sufragerie. Vocea Madonnei inundă apartamentul: "true blue, baby, I love you...".

Nu putea sta prea mult dezbrăcată prin casă, oricît mi-ar (și v-ar) plăcea să lungesc exercițiul. Așa că întinse mîna să ia capotul de pe sîrma de rufe din balcon. Ca să ajungă, înlătură perdeaua și, goală, ieși pe jumătate din cameră. În blocul vecin locuiam eu. Tocmai încheiasem lectura cărții lui Costache Olăreanu - Cvintetul melancoliei. Priveam, desigur melancolic, pe fereastră și mă întrebam dacă e cazul să scriu un "Trio(let) din Drăculești". (Cvartet a scris, știți doar, Durrell). Întîmplător, văzui femeia aceasta, jumătate despuiată, jumătate înfășurată în perdea, ca nu mai știu care pictură celebră. Putea fi scena de față, pentru mine, ca prăjitura pentru Proust? Hlizit la (părelnica?) viziune, mă trezi un glas rece, sec:
- Nu te mai uita la vecini, că uitat rămîi!

Cum absolvi facultatea, Mihai-Ică Iulian se întoarse la vatră hotărît să pună "în ființă", ca profesor, îndemnul păltinișean, citit și răscitit în Jurnalul lui Liiceanu - "cultură de înaltă performanță la lumina lumînărilor!". Era în 1984. Satul în care Ică se născuse și unde reveni școlit, Zăvoiu, o azvîrlitură de băț, peste Argeș, de Drăculești, primea lumină electrică fix șapte ore zilnic: dimineața, de la 5 la 7; la prînz, de la 11 la 13; seara, de la 17 la 18; noaptea, de la 22 la 24. Tatăl lui Ică, instalator la fabrică, în oraș, descurcăreț ca tot românul epocii aurite de la finele dictaturii întunecate și regretate, încropise o instalație cu baterie acumulatoare și becuri de automobil. Așa că "iluminarea" noicistă rămase în rezervă...

Dar, în loc să pună coatele lîngă ceasloave, cum învățase în studenție, Ică Iulian se trezi angrenat și anturat de pieptoase profesoare anoste ne-mai-măritate; de fragile absolvente a zece ori douășpe clase, picate la examene; fete-femei cu vise confuze, pasiuni difuze, buze mofluze, în lume reticente, aerate, distante; în intimitate ardente, depravate, sufocante... "Partidă" atractivă, băiat dezghețat, sociabil și deloc urît, Ică deveni ținta strategeselor provinciale din sat și din tîrg, idolul sufletelor acrite în așteptare, al dorințelor distilate prin neîmplinire. Nepretențios, nemofturos și degrabă săritor în ajutor, Ică se lăsă dezbrăcat în multe paturi cu cearșafuri răcoroase, din "odaia de bună", în hogeacuri de folos comun prin blocuri sordide, în dormitoare de unde fostul bărbat plecase nu demult, uitîndu-și pijamaua, sau papucii, sau pachetul cu țigări... Traiul ăsta impunea un spațiu propriu, în care să se simtă liber, să guste femeia în biodiversitatea speciei, fără teamă de intruși, de ceas ori de... părinți! Pentru că adeseori aducea cîte o "prietenă" acasă, dar nu putea să facă amor în voie și în destrăbălare. Prezența părinților, gîndul că pot veni oricînd de unde sînt plecați - amîndouă chestiile astea alcătuiau o barieră psihică, îl agitau și îi înjumătățeau satisfacția... Așa se decise să închirieze un apartament în Drăculești, ceea ce nu fu simplu, însă tatăl instalator se descurcă... Oarecum dezamăgit, bătrînul (51 de ani) zise:
- Nu apartament îți trebuia, ci mașină!
- Las\' că vine ș-aia! Ca zestre! - rîse Ică, ambiguu.

La bloc închidea ușa, da casetofonul tare și încingea cu femeile niște reprize de sex-sauvage, că băteau vecinii în caloriferele frigide. Oprea muzica și continua călăreala pe mutește, pe furate, pe atinse, pe îndesate, pînă cădea lat, stors, deșertat. Nu uitase "îndemnul", nu renunțase la "menirea" sa, la gîndul "isprăvilor culturale". Însă acum venise vremea isprăvilor sexuale. Deși îi era, și lui, clar că scăzuse ștacheta mult sub nivelul unde o fixase în facultate, Ică nu-și făcea griji: avea timpul de partea lui! La 25 de ani, simți înainte eternitatea! Și-apoi, nu ieșise din clubul neoficial păltinișist: cumpăra, de la un anticar particular, cărți groase de filozofie și istorie, defrișa greacă și germană, scria cîteva rînduri zilnic... Îi lipseau două dicționare bune, ca să înceapă traducerile; curînd vor veni și alea, și gata - se însoară și se apucă de treabă serioasă! Deocamdată, să nu scape vreo gagică, asta e prioritatea - istovirea fratelui porc!...

Dar fratele porc tocmai se încocinase, încăpățînat, în borta lui...

Pe Mini Maricescu, Ică îl întîlni la o consfătuire-instruire politică (pulitică, glumeau tovarășii neserioși), ținută la Casa Pionierului. Fuma pipă și avea figură de om bețiv, asemănătoare cu a lui Nicolae Velea, scriitorul acela tăcut și băut, care îi dăduse lui Ică autograf pe un articol din ziarul Informația, semnat, nu scris, cum precizase prozatorul. Întrebîndu-și vecinul cine e fumătorul de pipă, Ică află numele oximoronic.
- Dar cum e botezat, de fapt?
- Probabil Mihai, Marcel sau Manuel...
- Mă prenumesc Marin, mi s-a zis Mari, dar eu am ales Mini! - spuse profesorul de română, după consfătuire, la tradiționala agapă tovărășească stropită cu votcă și vorbe de clacă. Marin sau Mari Maricescu sună prea tautologic, nu crezi?

Așa se împrieteniră. Ică află că Mini este poet, a publicat în Luceafărul și în alte reviste, are un volum la Albatros, altul la Rîpeanu, acceptate, dar neincluse în plan, pare-se că nu primesc avizul Consiliului Culturii... Apoi află că Mini este căsătorit, locuiește într-un apartament - Să vii să ne vezi! - soția este și ea profesoară - Uite-o, aia grasă de colo! - și așa mai departe, o descărcare bruscă de amănunte profesionale și intime, ce trăda un tip introvertit și cu suflet contorsionat, deși cam artificial... Desigur, atras de posibilitatea amiciției spirituale, nu de perspectiva unei relații adulterine, Ică Iulian îl vizită pe Mini chiar ziua următoare. Să nu vină cu mîna goală, aduse - ca tot intelectualul - o sticlă de votcă Stolicinaia, procurată pe căi încurcate de la o țigancă renumită în oraș pentru comerțul clandestin cu produse prohibite - cafea, țigări și băuturi sovietice...

Soția lui Maricescu, Claudia, era o femeie care își pierduse tinerețea în grăsimea planturoasă a unui corp dezabuzat. Indiferentă și indolentă, cu buze mari, dar voce subțire, metalică, iritantă, părea o viețuitoare care se hrănește din secreția glandelor proprii, căreia nu-i pasă ce se petrece în exterior. Ică văzu în corporalitatea asta autonomă pe Molly Bloom - tocmai citea recenta traducere, la Univers, a romanului Ulise. Ca și eroina lui Joyce, nevasta lui Mini putea să ocupe prim-planul acțiunii. Vorbele amabile debitate de Ică Iulian, cu vaga intenție de a testa terenul unei legături gen Petrini-Matilda-Petrică Nicolau, se loviră însă de-o insensibilitate desăvîrșită. Claudia aduse pe măsuța din bibliotecă tava cu două cești de cafea, apoi se retrase în camera ei. De la acea primă vizită, Ică înțelese că femeia este iremediabil închisă în untura unei gospodine oarecare. De necrezut ca ea să dea aripi imaginației poetice a soțului! Trăia Maricescu o viață dublă? Poseda el altă muză?

Discuția cu Mini, ca orice discuție cu un proaspăt cunoscut, cu care ne descoperim afinități, fu amețitoare, vrăjită, suculentă. La început a fost poezia - Eminescu, Blaga, Nichita. Apoi filozofia - Platon, Hegel, Kant și Noica. Mini Maricescu nu doar că studia tomurile groase; chiar luase drumul Păltinișului, să bea un ceai cu Maestrul, care îi răspunsese la scrisori. Dar "bătrînul" tocmai plecase din țară, pe neașteptate... Fundal sonor întîlnirii, marea muzică simfonică, baza culturii europene, Mozart, Bach, Beethoven, Brahms, prilejui profesorului de română etalarea colecției de discuri rusești, poloneze, nemțești și mai ales, firește, cehoslovace... La ora 10 seara, Maricescu opri pick-up-ul și deschise radioul pe Europa Liberă, să asculte "Teze și antiteze la Paris" sau "Povestea vorbii", emisiuni care îl țineau conectat la adevărul culturii române, cum se exprimă în șoaptă vehementă... Pe urmă se înduplecă să citească niște poeme proprii; însă nu vru să arate revistele în care publicase, zise că nu le mai are... Per total, o seară memorabilă, conchise, la plecare, Ică. Urmară altele asemănătoare, pînă cînd între cei doi profesori se legă o prietenie, întărită de votcă și neconstipată de rivalități erotice, domeniu în care Mini excela prin absenteism...

Născut drăculeștean, Maricescu ținea la urbea sa, cu toate că îi demolaseră casa bătrînească, la sistematizare. Familia primise apartament; în apartament rămase Mini, după ce se căsătorise cu o veche colegă de școală, la capătul unei iubiri de 17 ani! Tatăl și fratele își făcură altă casă, într-o zonă pretins "rezidențială", cu imobile stas, P+1 în duplex. Refuzînd să participe cu bani la construcția cea nouă, Mini refuza, de fapt, autoritatea tatălui. Era el însuși cap de familie, cu toate că nu zămislise copii...
- Poezia necesită întreaga mea forță creativă! - spunea. Nu doresc copii! A fi tată reprezintă o cădere din condiția ideală a culturii! Mi se pare că am citit undeva fraza asta, da\' nu contează!

Începuse de prin clasa a cincea, cu versificații naive. În liceu ajunsese celebru la cenaclul literar orășenesc. Poezia lui arăta o viziune absolut nouă, pregnantă. Făcea frondă față de caracudă - profesori bătrîni, titulari de drept, veleitari eșuați în funcții birocratice. Nu lupta singur. Alături avea doi colegi de clasă - Ilie Dodiță și Noru Mîndricel, poeți născuți, nu făcuți! Ei nu intraseră la facultate. Se mulțumiseră cu slujbe modeste, dar își păstraseră de minune vigoarea poetică. Se întîlnea cu ei deseori, ca o prelungire a cenaclului desființat, și-și citeau reciproc producțiile. Fuseseră porecliți "cei trei muschetari" și rămăseseră prieteni pe viață. Vrea Ică să-i cunoască? Da, Ică se arătă dornic să-i cunoască pe "ratații ăștia", cum gîndi pe moment despre ei... Delicat, nu-și trădă gîndul și bine făcu. După două-trei luni de la cunoștință, după nenumărate "ședințe de cenaclu" la Mini și la Ică, udate din belșug cu băutură și piperate cu amatoare de literatură, între cei patru se coagulă o prietenie ce șterse diferența de ani și diferendele estetice, lăsînd la vedere coaja unei piftii cu toate condimentele necesare îmbuibării...
Ilie - Lili pentru intimi - Dodiță era un lungan brunet, cu nas lung, buze subțiri, ochi de pește și freză ondulată, gen Dolănescu. Lucra la Casa de cultură orășenească, metodist, administrator, instructor sau inspector - nu se știa bine ce este. De fel din Foița, șapte kilometri est de Drăculești, părea veșnic pe drumuri și ubicuu, putînd fi întîlnit la cele mai neașteptate cotituri. Dacă s-ar fi strîns mărturii despre el, nu surprindea constatarea că fusese văzut la aceeași oră, în aceeași zi, în două sau chiar trei puncte variabil depărtate în spațiu. Ubicuitatea asta îi adusese faima că este unul dintre cei care așterneau pe hîrtie rapoarte confidențiale pentru organele competente. Lili nu încerca să nege zvonul față de prietenii săi; nici ei nu insistau cu interogații tranșante. Se mulțumeau să colporteze mărturii despre el și se foloseau de "relațiile" acestuia pentru a-și procura diverse lucruri... Era căsătorit cu Manuela, o con-țărancă blondă, ațoasă și placidă, genul de femeie monogamă și monocromă, lipsită de sex-appeal și lipsită chiar de elementarul mister feminin. Educatoare în satul de baștină, îi trîntise lui Lili două fete gemene, deja ajunse, în clasa a șaptea, cópii ale mamei lor. Ce îl făcea pe Lili interesant nu era nici poezia, nici statutul de colaborator sau informator al Securității statului, ci faptul că trecea drept amantul cîtorva neveste de mahări! Între care se număra și nevasta comandantului miliției, probabil cea mai frumoasă femeie din oraș... D-asta era invidiat și înjurat Lili; dar cum puțini tipi recunoșteau motivul, inventaseră chestia cu ciripitul... Activ, atent, neobosit băutor, recitator inspirat de versuri licențioase, cu o bună memorie a bancurilor și cuvintelor de duh, Lili încînta reuniunile oficialilor în cadru neoficial, unde era invitat în virtutea calităților sale de "artist"! Nu-și dorise așa ceva; dar la adăpostul măștii, el își realizase cîteva ambiții strict materiale: casă nouă în sat, mașină Dacia, mobilă scumpă în odăi, Telecolor, covoare, bibelouri. Acum o învăța pe Manuela să șofeze, ca să se îmbete și el fără grijă pe la petrecerile obligatorii... Alături de prietenii săi - muschetari cu săbii de versuri, cum zicea, fără să sesizeze platitudinea -, Lili se purta normal, chiar banal, fie din cauză că se simțea superior condiției lor, fie că realiza care este "valoarea" lui ca poet - aproape nulă...

Noru Mîndricel -, cu î din a, preciza el pedant, c-așa se scria cînd m-am născut și-așa e scris pe certificatul meu de naștere, cum e scris pe Tricolor Unire! - lucra în fabrică la un laborator CTC. Ce anume lucra el acolo nu conta; însă lua bani pe ștat, fiindcă activitățile culturale, pentru care era ținut în producție, nu se plăteau. Om de bază al ansamblului artistic muncitoresc, Noru se pricepea la toate: scria texte satirice, montaje literare la zile festive, plugușoare adaptate realităților orașului, glume subțiri pentru petreceri oficiale (glumele fără perdea erau apanajul lui Lili Dodiță); picta decoruri la sărbători și serbări, panouri alegorice la defilări, grafice cu dezvoltarea multilaterală a producției și cîte altele... O "operă" plastică de-a lui fusese remarcată de curînd de-un adjunct al lui Gogu Rădulescu, drept care Noru căpătase un fel de intangibilitate. Venea la slujbă cînd avea chef, se îmbăta în serviciu la fel de des ca în cîrciumă și înjura pe toată lumea - trepăduși, papagali, turnători, amante, curve de ambele sexe... Iar cînd epuiza înjurăturile, cădea beat turtă, tăvălit pe jos, inconștient, insensibil, ca și mort...

Succesul "operei" sale plastice îi adusese beleaua: se însurase cu o colegă de laborator, poetă și ea, trupeșă, focoasă, cu faimă de femeie greu de mulțumit la pat. Se numea Dumitra Alexandrescu; se recomanda - și i se spusese din copilărie - Domnița! Așa iscălea foile caligrafiate curat, poezii de factură intimă, pe care le expedia Constanței Buzea, la "Poșta Literară", după ce le citea în cenaclul din casa lui Mini. Deși în urmă cu un an își văzuse numele sub un poemaș, publicat de Alex. Ștefănescu în SLAST, la rubrica lui descoperitoare de genii, Domnița nu convinsese pe prieteni că e poetă; poetesă da, toți erau gata să se declare cuceriți de farmecele ei!... Singură la părinți, se răsfăța în casa veche și solidă, moștenită de mama ei, fiică de magistrați ajunsă numai grefieră la judecătoria locală. Tatăl, bețiv incurabil, fost ofițer de miliție, murise de ciroză ca diriginte de poștă, lăsîndu-le pe "curvele dracului", vorba lui, să-și facă de cap. De-atunci, la ele ținea cheful continuu și mereu se afla cîte un pretendent - fie la mamă, fie la fiică... Bine făcută și cu rost crescută, Domnița izbutise încă de prin clasa a X-a să divorțeze doi profesori, ațîțîndu-i să se și bată între ei. Într-a XII-a, cucerise un premiu la olimpiada de chimie pe oraș; drept care, directorul fabricii, invitat la premiere ca șef de jure al liceului luat - sarcină de partid - în custodie, înmînînd diploma, o asigură pe cuceritoare că a cîștigat loc în schema laboratorului. Domnița îl ocupă și nu-l mai părăsi. Nu pierdu timp cu facultatea. Cînd avea din naștere tot ce-i trebuie, la ce să-și tocească anii frumoși ai tinereții prin școli inutile?! Așa spuse și directorul, autoimpus tutore benevol; așa spuseră și inginerii care o învățară meserie, plimbînd-o pe la munte, pe la mare, prin paturi sau prin garaje, prin păduri sau pe scaunele tapițate ale birourilor încuiate în prealabil...

Dar, firesc, în orășelul de provincie, unde toate se aflau, astfel căpătă renume de femeie nesătulă. Fizicul o favoriza: trup vîrtos, cap impozant, ochi ucigători, gură de foc, păr cotropitor. Asta era o realitate. Însă faima provenea din aparențe. În zadar susținea că scormonește sufletul prietenilor temporari ca să găsească dragostea adevărată, nu pofta curentă, carnală, libidinală. Nimeni n-o credea. Noroc că nu suferea din pricina neîncrederii! Și, la drept vorbind, nu interesa pe nimeni ce vrea ea... Numai Noru se apucă să descifreze enigma Domniței, cînd ea îl înconjură cu vădită gelozie pe succesul "operei" lui... Coup de foudre! De la descifrare - la cununie! Dragostea e o muză oarbă care nu ține cont de ce vrei tu! - se justifică Noru față de prieteni. Iar prietenii - care o cunoșteau prea bine pe Domnița ca să-l abandoneze pe poet în brațele viguroase ale miticei (de la Dumitra!) femei - se căzniră îndelung să-i demonstreze orbului că iubita lui are 29 de ani și că îl ia de paravan, dacă nu de fraier... Zadarnic. Cu buzele țuguiate, ochii lunecoși, evazivă și excita(n)tă, Domnița îl mîngîia pe Noru pe bărbia proaspăt rasă și zicea că nimeni n-a știut să-i arate ce este dragostea, așa cum a știut Mîndricelul ei... Poate din cauza acestei oarbe iubiri, absolut neașteptate și tulburătoare, Noru Mîndricel părăsi casa părintească din satul Vaidacuta, unde trăise pînă atunci sub aripa ocrotitoare a mamei sale, văduvă de un sfert de veac. Se mută în odaia Alexandreascăi, unde găsi două perechi de aripi, laolaltă cu nelipsitele gheare...

Lunga iarnă fierbinte \'84-\'85 sudă între cei patru literatori o legătură perfectă, organică, deși neorganizată. Mini, Lili și Noru formau deja un grup, cu reflexe aproape condiționate și obiceiuri ce nu ajunseseră reguli din lipsă de continuitate și "materialitate", filozofic zis. De exemplu, cînd se apucau de băut, spărgeau paharele în stil rusesc. Dar după ce "izbutiră" cîteva rînduri de cioburi, lipsa din magazine a paharelor îi scuti de o plăcere, fără să le diminueze cheltuielile... Sau, tot la chef, cînd Lili procura o sticlă de Ballantine\'s, țineau să amestece ouă crude în lichidul arămiu. Whisky găsiră însă mai des decît ouă crude, proaspete, adevărate, nu de-alea de crescătorie... Și-alte "bucurii" de-astea...

Adoptarea lui Ică în grup se făcu - normal! - sub influența romanului dumasian. Al patrulea muschetar, mai mic de ani, trebuia pus la probă și la muncă, testat și urmărit discret, abia pe urmă primit cu tot onorul. Pesemne că mai fuseseră și alți candidați, iar cei trei se fripseseră. Astfel că perioada de încercare se încheie în vara lui \'85, cînd Ică fu invitat să participe la tradiționala excursie pe munte, pe care cei trei poeți-prieteni o făceau la începutul lunii august, să-și încarce bateriile, cum ziceau... Întorși din munți, fiecare pleca la mare cu familia, cu alți prieteni sau cum se nimerea. Se reîntîlneau în septembrie, de Sîntă-Măria-mică, și trăgeau un chef la Mini, de onomastică. S-ar fi spus că încheiau anul la Sf. Ilie, cu ziua lui Lili, cînd chefuiau o săptămînă în Foița, sub coama dealului și la buza pădurii unde poetul își ridicase ranch... Și începeau, socotind anul după calendarul școlar, cu sărbătorirea lui Mini.

În acel \'85, deși fu invitat, Ică nu merse la cheful lui Lili decît în prima zi. Avea treabă. Umbla să obțină repartizarea în zonă a prietenei sale, cunoscută în facultate, Iuliana Pincă. Ființă sensibilă, cinstită și naivă, Iuliana n-ar fi îndrăznit să comită un gest ce putea fi categorisit plecăciune, trafic de influență sau ceva asemănător. Dacă o repartizau în Moldova, se ducea în Moldova; dacă o repartizau în Maramureș, acolo ajungea; dacă n-o repartizau deloc, nu întreba și nu se plîngea de ce. Preocupată de mărunțișuri femeiești, cum ar fi gătitul, cusutul, născutul copiilor sau spălatul rufelor, profesiunea de profesoară o împlinea cu aceeași seriozitate cu care împletea un pulover de lînă. N-o mira nimic, nu cerea nimic, nu voia nimic. Uimit de calmul și absența personalității superficiale, Ică descoperise în fetișcana cu blugi și tricou, neîmplinită trupește, plinătatea ideală a femeii - și jurase că o ia de soție. Acum se căznea să-și demonstreze că e om de cuvînt. Iuliana nu i-ar fi amintit niciodată promisiunea de-anțărț, nici nu i-ar fi reproșat minciuna. Se culcase cu el din plăcere proprie și din romantism studențesc, așa că nu pretindea nimic...

Locuia cu familia - părinții și trei frați, toți mai mici, liceeni - într-o curticică la marginea Drăculeștilor, spre Argeș, peste linia ferată. Ică o conduse acasă o dată; nu mai îndrăzni să calce a doua oară, seara sau noaptea, în mahalaua plină de cîini și gropi pe mijlocul străzii neasfaltate. Cînd luase apartament, în subconștientul lui Ică dospea gîndul că are unde se cuibări cu viitoarea soție. Nici la el, nici - evident exclus! - la ea... Terminînd de "tras sforile" pentru proaspăta absolventă, Ică plecă în Bucegi cu amicii. Două săptămîni apoi trăi cu Iuliana într-un cort, la Costinești. Primele zile din septembrie avu discuții intense cu tatăl său, referitoare la perspectivele căsătoriei, la chestiunea materială și așa mai departe. Începuse activitatea la școală. Nu profesa în același sat cu Iuliana; se întîlneau însă în fiecare după-amiază și pierdeau timpul cu nimicuri prin Drăculești, pînă ajungeau în apartament - al lui Ică sau "al lor"... La începutul lui septembrie, într-o luni, merseră împreună la onomastica lui Mini - Marin Maricescu.

Pentru ceilalți, Iuliana nu era o necunoscută. Ică le-o prezentase încă din primăvară ca viitoarea soție. Cu o fire asemănătoare Claudiei și Manuelei, tînăra profesoară se integrase universului casnic adorat de cele două. Pentru Domnița, Iuliana nu prea exista. Nu-și găsiseră nimic comun. De altfel, poetesa ședea la taclale cu bărbații, poeții, literatorii, nu cu muierile, cum zicea, fără să-și ascundă superioritatea intelectuală. Asta n-o împiedică să arunce săgeți otrăvite, cînd Iuliana și Ică aduseră cadou lui Mini o ediție din poeziile lui Eminescu, editată în colecția BPT prin anii \'20, conținînd celebra Doină. Fusese o achiziție norocoasă din tîrgul săptămînal, în oborul tradițional de vite și cereale, deschis pe un tăpșan închis cu gard de plăci prefabricate, lîngă Regia de tutun, la ieșire din oraș. De cîtva timp venea acolo o țigancă, bucureșteancă, vînzînd haine și cărți contra brînză și ouă. Lili și Manuela aduseseră cadou o cămașă, un pachet de cafea Alvorada și o sticlă de Ballantine\'s. Domnița și Noru puseseră pe masa sărbătoritului o cravată albastră, lată, frumoasă, dar inutilă: Mini purta numai helănci! Ce anume trezi în Domnița gelozia devastatoare? Cu ochi ca de pisică întărîtată, ea zise:
- Uite cine este poet, literator adevărat! Ică! El dăruiește o carte, nu ceva de burdihan! Voi ce sînteți, bă? Poeți? Halal poeți! Cîrnați, asta sînteți!
- Păi, și tu ai pretenția că ești poetă, îl citezi și pe Marin Preda! De ce nu ai adus tu un cadou spiritual? - făcu Lili, oarecum în derîdere.
- Măi, lăsați disputele! Orice obiect capătă o valoare spirituală și chiar poetică dacă vine de la un prieten și dacă îl așezi în locul potrivit! Nu face Emil Brumaru poezie din dulapul de bucătărie? - zise Mini, împăciuitor.
- Și Mircea Cărtărescu scrie în bucătărie! Și ce mai poezie scrie Mircea în bucătărie! - spuse Ică Iulian, tolănit pe divan. Domnița se așeză alături și ceru un foc pentru țigara scoasă din pachetul nou.
- Spune-mi, dragule, ce cărți mai avea țiganca de vînzare? Data viitoare merg și eu în tîrg! - gurlui Domnița lîngă umărul lui Ică, grăpînd cu ochii bustul acestuia.

De cînd crescuse interesul Domniței pentru Ică? Deodată îl agresa cu drăgăstoasă atenție; nu se jena să-l mîngîie, să-i solicite mici servicii, gen: ridică-mi breteaua rochiei, slăbește-mi sutienul, că mă sufoc lîngă tine, smulge-mi și mie firul ăsta de păr, că nu l-am văzut cînd m-am ras la subțioară... Nu se ferea de Noru, nu-i păsa că Iuliana se strîmbă la Ică, un reproș implicit, la care el nu știa să răspundă. Reticența profesorului nu rezista desantului multiarmat al poetesei, lansat pe mare, pe uscat și pe calea aerului, admirabil de nedisciplinat în desfășurarea tip comando. Ochii ei nu se mai dezlipeau de pe buzele lui; parcă îi șoptea vorbe dulci, nu titluri de cărți zărite-răsfoite la taraba negustoresei - Căderea Constantinopolului, Regina Margot, Ce le pasă damelor! etc. Scena risca să degenereze și să strice petrecerea neîncepută. Manuela o ridică, aproape cu forța, pe poetă și o trase în bucătărie. Acolo își împărțiră treburile femeiești și dispărură un timp din sufragerie. Timp în care bărbații puseră în pahare și băură un rînd în tăcere, ceea nu le sta în obișnuință. Stăruia în aer, jenantă, presiunea catastrofal-erotică a Domniței. Ică deschise:
- Pomenind de Cărtărescu, știți ce idee mi-a venit? Ce-ar fi să alcătuim toți patru un volum de versuri și să-l scoatem pe banii noștri, la Litera? Și Iaru, Stratan, Coșovei și Mircea au făcut așa...
- E posibil! - aprobă Lili.
- Sigur. Ne autofinanțăm și ieșim în lume! Altfel, concursuri de debut și planuri n-o să pupăm noi cîtă vreme stăm în provincie!
- Ba putem. Trebuie doar să insistăm, să ne ducem la cine trebuie! Da\' ne-am lăsat dracului pe tînjală, nu mișcăm nimic! Ne mințim de azi pe mîine că facem ceva, și pînă la urmă - căcăreze! - spuse Noru.
- E o idee foarte bună volumul colectiv! - aprecie Mini. Dacă ai debutat, nu ți se mai pun piedici la edituri, că să vezi, că n-ai referințe critice... Cum de nu mi-a picat pînă acum ideea cu volumul colectiv?
- Ce volum? Ce colectiv? - răsări în cameră Domnița.
- Ică a propus să scoatem un volum colectiv la Litera! - răspunse Noru. Crede că am avea șanse mai mari decît altfel... Da\' Litera asta nu mi se pare o editură serioasă, de luat în seamă!
- Păi, da, bă! Ce merită să fie luat în seamă de tine? - făcu Domnița, brusc isterizată. Cartea Românească? Elitistă! Eminescu? Afaceriști dubioși! Albatros? Înghesuială! Junimea? Dacia? Provinciale! Te crezi buricul pămîntului, dar tu nu ești decît un căcat, un neg, un pistrui de căutat cu lupa!

Atmosfera deveni furtunoasă. Se prevestea o schimbare neplăcută pentru toți. Domnița îl trata pe Noru ca pe o cîrpă, ea știa din ce motive. Stînjenitor pentru ei, era treaba lor intimă, de cuplu poate nefericit, dar legitim. Însă Domnița nu se limita la a-i face scene soțului. Ea îl mînca din ochi pe Ică, îl lua ca martor pentru acuzațiile sale, se sprijinea de umărul acestuia, cînd Noru da și el o replică dură, îi cerea profesorului apărare și adăpost, cerea înțelegere, totul cu viclenia aceea feminină, amestec de promisiune erotică și lingușire felină, imposibil de evitat și de refuzat. Ică plecase capul spre covor și număra figurile geometrice țesute în culori diferite. Cînd îndrăzni să ridice privirea spre poetesa certăreață, aproape se sperie de domnița dorințelor despuiate întipărită pe fața Domniței!... Îi fu rușine de prietenii lui. Se duse în baie și se spălă cu apă rece pe urechile încinse. Reproșurile femeii la adresa bărbatului continuau cu intensitate variabilă. Tot Manuela o domoli...

Se așezară la masă. Mini în frunte, ca sărbătorit. Claudia la coadă, ca stăpînă și servitoare totodată. Conversația nu mai atinse probleme fierbinți, de natură conjugală sau literară. Discutau ca niște vecini la o nuntă în cartier. În loc de muzică lăutărească, fundal era - aleasă de Noru - muzica blues: Muddy Waters, B.B. King, Howlin\' Wolf, T-Bone Walker și alți negri. Nu se potriveau petrecerii marea muzică simfonică, nici sonatele, nici liedurile sau partiturile pentru orchestre camerale. Mergea cîte o Baby, Please Don\'t Go sau Who\'s Gonna Be Your Sweet Man When I\'m Gone sau Stormy Monday... Și cheful continua lent, plictisitor, ca subiectele atinse... Într-un tîrziu, retrași pe canapea, Lili, Ică și Domnița regăsiră problema volumului de versuri, la Litera...
- Bă, eu am bani! - afirma poetesa. Eu pot să plătesc singură cheltuielile de editare. Noru nu-i amestecat cu mine la bani. Stă în casa mea, mănîncă mîncarea lu\' mama, da\' nu pune banii în comun cu mine, că îi bea! Așa că n-are ce să zică dacă eu vreau să plătesc totul! Eu, dacă vreau, îl dau și afară din casa mea, să se ducă dracului unde o pofti, că nu e bun de nimic! Dacă voi tratați problema din punctul de vedere al aprobărilor și al alegerii poeziilor, eu pot să plătesc! Tu, Lili, te ocupi de aprobări! Umbli la relații, faci ce știi, treaba ta! Tu, Ică, pupa-te-aș, te ocupi de aspectul estetic! Ai publicat recent, ai făcut facultate, ai mai multă glagorie decît noi toți...

Cînd femeia e poetă, îi place să vorbească și se și îmbată, nimeni nu-i poate ține piept. Vorbind întruna, Domnița nu-l pierdea din focul privirilor sale negre pe Ică. Îl apucase de mînă, îl mîngîia pe coapse și pe la șlițul blugilor, îi rîgîia în nas și-l stropea cu salivă și nicotină pe obraji - iar Ică, amețit bine, simțea o curiozitate erotică acută și neprevăzută pentru această femelă masivă și lascivă, cu voce răgușită și excitantă, cu iriși ca două gropi în care aluneca fără putință de scăpare...
- Problema nu-s banii! - spunea Ică. Problema e să dăm o unitate volumului. Vedeți, fiecare dintre noi are o experiență proprie!

Ascultau acum și Noru, și Mini; cele trei femei fără preocupări poetice se retrăseseră spre bucătărie și dormitor. Ică se simțea umflat de-un sentiment cu totul nou și grozav: el era omul care zvîrle pe jăratic lenea, faimoasa lene românească! Și era mîndru că, iată, poate să fie, ca maestrul Noica, un antrenor cultural, unul care împinge, urnește, pune în mișcare, ia cu el sau după el, unul care se mișcă și mișcă...
- Dar lectura poemelor voastre mi-a lăsat o neîmplinire, un gol, o lipsă de ființare, pentru că lipsește din ele, din poezii, spiritul locului! Cred că noi asta trebuie să obținem în paginile volumului - un timbru special, o nostalgie postmodernă, o dezarticulare poietică, un univers punctual perfect articulat în fărîmăturile lui! Forța noastră să provină din coerența organică a viziunii noastre! Sintagmele noastre să pulverizeze, metaforele să sublimeze, versurile să înghețe, să pietrifice auditorul în admirație și respect! Fiecare dintre noi poate să abordeze orice aspect al realului. Coroborate, textele noastre să reveleze un Dumnezeu al poeziei noastre, cu teologia și ontologia lui!
- Vedeți, bă?! - sări Domnița, excitată pînă în vîrful părului. V-am spus eu că Ică ne scoate din noroi?
- Taci, fă, dracului din meliță, lasă-l să vorbelească! - zise Noru.

Băuse peste măsură, se apropia de pragul pierderii controlului de sine și se simțea încă bărbatul legiuit, domnul și stăpînul Domniței, cum îl alinta ea demult.
- Tu să taci, băi, ratatule! Tu habar n-ai de nici unele - nici de casă, nici de masă, nici de poezie, nici de cum se fute o femeie!
- Tu nu ești femeie, fă, curva dracului! Tu ești o iapă nesătulă de pulă!
- Dumitro, să nu intrăm în chestiuni prea intime! - interveni Mini, cu autoritatea sărbătoritului. Norule, zău, nu-mi strica aniversarea! Hai să-l ascultăm pe Ică! Zi-i, bătrîne!
- Cum putem ajunge la viziunea aceea organică? În ce mod putem atinge cerințele înalt estetice pe care le presupune demersul nostru? După mine, într-un singur mod: să ne așezăm la masa de scris, zilnic! Să lucrăm continuu, să reluăm aceeași pagină pînă capătă reflexul diamantin al pietrei șlefuite, pînă cîștigă pulsația intimă a operei cu viață proprie! Iar pentru a ne acorda la unison harfele noastre poetice, trebuie să ne întîlnim zilnic, să ne citim zilnic cele ce-am scris, să discutăm, să...
- Belim pîul! - scuipă Noru.
- Ce? - se trezi Ică.
- Băi, labagiule, nu taci dracului odată?! - sări Domnița.
- Dumitro, te rog! - interveni Mini. Norule, ce-ai, mamă dragă? Iar te călăresc angoasele? Înțelegem că te simți complexat, și noi sîntem la fel, dar ce dracu\', ai trecut și alte hopuri și hîrtoape mai băloase! Te-ai îmbătat, se vede, dar nu e cazul să-ți refulezi impotența mintală sub formă de malahie verbală!
- Du-te-n pîul meu! - răspunse Noru.
- Dă-i să bea încă un pahar! - spuse Lili. Na, bă, poete, ia de-aici!

Noru vărsă jumătate din paharul cu bere, jumătate bău. Apoi întinse mîna, în semn că mai vrea. Lili îi turnă din nou. Peste tăria dinainte, berea veni ca un detonator. În cîteva minute, Noru fu atît de beat, încît nu-l putură pune într-un pat. Abia îl rostogoliră în colț, pe un preș. Discuția continuă apoi ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Domnița își trase încă un pahar cu lichior de cireșe, scrumiera, ceașca de cafea și țigara ținută cu vîrful în sus, deasupra urechii, aprinsă. Aproape că-și dezgolise pieptul deluros, iar Ică se rătăcise năclăit prin vegetația umedă dintre movile. Într-un acord tacit, Mini și Lili urmăreau amuzați spectacolul oferit de Domnița, cu participarea extraordinară și involuntară a profesorului, înghesuit de pofta muierii, mai tare ca pohta lui Mihai Viteazul de a împreuna cele trei Principate române... Ca o planetă cu forță de gravitație implacabilă, nesătula îl atrăgea pe ageamiu cu subtilitatea tîrfei antrenate, agentă a serviciilor secrete, specializată în racolări amoroase. Relația dezvolta în același timp o componentă de secvență inversă: Domnița se lăsa evident sorbită de Ică pe măsură ce îl îngurgita! Pentru că poetesa trăia o atracție aproape morbidă față de bărbații care o amețeau cu discursuri teoretice și cuvinte necunoscute ei! De mirare era doar faptul că abia acum acționa Domnița în virtutea naturii sale profunde, deși îl cunoscuse pe Ică aproape de-un an. Poate așteptase apariția "rivalei", a Iulianei? Misterele sufletului feminin, deh! - păreau a-și spune Mini și Lili, privindu-se cu subînțeles.

Deși se purtau cu cinism și se bucurau de spectacol fără gelozie - amîndoi o "vrăjiseră" pe Domnița și o dezbrăcaseră, fugind cu greu dintre cracii poetesei -, cei doi avură grijă să o ferească pe Iuliana de amărăciunea "trădării"... La semnele lor discrete, Claudia și Manuela - obișnuite cu defrișările sexuale scandaloase operate în trecut de "nebună" - o luaseră pe novice și o amețeau/amăgeau, turnîndu-i coniac în cafea și bere în pahar, ca să nu fie atentă la ce fac în camera vecină ăștia ce se cred poeți, care au gărgăuni la cap și nu-i poate vindeca nimeni, lasă-i să se zgîrie între ei - îi văzuși pe Noru și Domnița, gata-gata să se ia de păr!... Iar Iuliana asculta numai pe jumătate; mintea ei se preocupa mai mult de cum o să fie primită la școală de elevi, colegi etc.

Petrecerea ar fi trebuit să se spargă o dată cu plecarea invitaților. Se consumă ca o rachetă în trei trepte. Întîi plecară Lili și Manuela. Cînd Mini era la ușă cu prietenii, Domnița îi șopti lui Ică - iar șoapta fu ca o șarjă a oțelarilor gălățeni:
- Te aștept jos ori scapi de prietena ta altfel? Mîndricelul meu e mort de mult...

Ică ar fi abandonat-o acolo pe Iuliana și-ar fi plecat imediat cu poetesa, într-atît îi ardeau testiculele. Culant, o conduse pe viitoarea soție pînă la colțul străzii ei, o sărută în fugă, îi declară iubire nestinsă și se întoarse la proaspăta cucerire, care duhnea îmbîcsit a cearșafuri nespălate și tampoane utilizate. Mini și Claudia pariaseră că nu va întîrzia o jumătate de oră. Trecură 25 de minute...
- Continuăm? - întrebă Ică, fără să știe să-și ascundă dorința.
- Voi continuați, dacă puteți, eu mă duc acasă! - spuse Domnița. Mini, îmi faci pe cavalerul, să mă aperi de cîini? Că Mîndricelul meu a dat în primire pe trei zile...
- Poate vrea să te ajute Ică, tot nu are el parteneră...
- Da, desigur, dacă Domnița vrea! Astă-seară sînt cavalerul tuturor femeilor singure...
- Poți tu să faci față la cîinii ăia turbați de pe strada mea? E o haită care numai la mine iese...
- O să încerc, dacă îmi dai ajutor...
- Ei, ia să te văd! No, băi, sărbătoritule, și tu, buburuză, pa și pu! La final vă zic să fiți cuminți, dracului, să nu rupeți patul, că mai sînt și alte sărbători! Iar cînd s-o scula Mîndricelul, mîine pe seară, îi spuneți să se ducă-n pizda mă-sii, la mine n-are ce mai căta!

O săptămînă apoi, nimeni nu mai auzi de Ică sau de Domnița. Se încuiaseră în apartamentul lui Ică și se călăreau în tăcere, pe mutește, pe furate, pe atinse, pe îndesate, pînă cînd oboseala, nesomnul și mîncarea pe sponci îi doborî. Femeia își luă un certificat medical ca să se justifice la serviciu; Ică înlătură săpuneala directorului școlii sale cu o sticlă de votcă. Iuliana, părăsită, fără să știe ce se întîmplă, rezolva problemele adaptării la profesie. Noru căzuse într-o beție fără sfîrșit. Pripășit pe lîngă un alambic de țuică din nu se știe ce sat, bea, mînca, hămălea și dormita în spatele cuptorului ziua și noaptea; tocmai la Crăciun plecă de-acolo, cînd nu mai veniră oameni cu materie primă. Lili și Mini își continuară viața obișnuită, evitînd să discute cele întîmplate în lunea aceea furtunoasă.
La vreo două-trei săptămîni, după ce reveniseră la o viață cît de cît regulată, Ică și Domnița merseră în Zăvoiu, acasă la profesor. El o prezentă pe însoțitoare ca nevastă deja! Părinții ședeau în curte, sub bolta de vie, și curățau niște porumb din foi. Mama lui Ică vru să se scoale, să-i primească, să-i ia în brațe. Tatăl, sobru, supărat, sumbru, opri avîntul femeii cu un gest scurt și se adresă fiului:
- Dacă din toată lumea tu ai găsit să iei de muiere pe curva asta, eu, taică, n-am ce-ți face, ești mare, ești vaccinat, treaba ta! Da\' în curtea mea să n-o aduci! Marș d-aicea!

Claudia și Mini pariaseră că menajul/concubinajul/aliajul va ține trei luni (Mini), o jumătate de an (Claudia). }inu (parafrază la filmul cu Kim Bassinger) nouă luni și jumătate. După ce Domnița avortă, semiclandestin, cu ajutorul cîtorva persoane influente, copilul care îi producea grețuri insuportabile, Ică parcă rupse vraja îngrăditoare. Liber, ca nou-născut, deși oarecum anemic, dezorientat și încă resimțind o lipsă imprecisă, o frustrare, o nelămurire, Ică se duse întîi acasă, în sat, să-și ceară iertare tatălui, cu care nu mai vorbise de cînd fusese alungat. Compuse un mic text în minte și îl rosti cu ochii plecați. Aștepta reproșuri aspre și se pregătise sufletește să le suporte. Nu mică îi fu mirarea cînd, în loc de reproșuri, tatăl scoase o sticlă cu vin, ținută special pentru ziua aceasta. Bătrînul (52 de ani!) turnă în pahare și zise, cu ironia celui trecut prin situații asemănătoare:
- Mă, ca tată ce-ți sînt, nu puteam să fac decît ce-am făcut! Da\' ca bărbat care mai miroase putoarea unei muieri străine - să nu m-audă mamă-ta, că iese scrum! - să fiu al dracului dacă n-aș fi vrut să fiu în locul tău! Lucrez în fabrică de-atîția ani și o cunosc pe Domniț-aia, am și văzut-o despuiată cînd își făcea baie la dușul din laborator... Aia e muiere pe care n-a săturat-o nimeni și nu pot decît să te laud că ai călărit-o atîta, chiar dacă ai scăpat ca dintr-un spital de tebeciști... Măcar nu te-ai făcut de rîs, ai?

E util de precizat că planurile cărturărești ale lui Ică, pe care spera să le împlinească după luna de miere, se împotmoliră în mlaștina dintre coapsele Domniței. Chiar și cînd rămînea singur în apartament, Ică zăcea - fie răpus de ultimul asalt al vulvei vorace, fie tremurînd nervos de neîmplinire în așteptarea iubitei nesățioase. Tînărul își vărsa energia într-o Sahară erotică, în ample acolade spasmodice, ca o pompă ce gîfîia greu să scoată din străfunduri sînge, nu apă... Proiectatul volum colectiv se dusese dracului sub voința Domniței. Ea nu uitase promisiunea finanțării, dar voia să-și pună versurile sale în primul rînd. Mini și Lili, după cîteva întîlniri cînd încercaseră să discute planul (Noru dispăruse), evitau să mai vorbească de asta. Ică îi citea zilnic iubitei poeme în manieră abstractă, pe teme mitice și eterne, cu o filozofie nesesizată de femeie. Asta în primele săptămîni ale conviețuirii lor. Pe măsură ce treceau nopți trăite la ecuatorul sexual, poezia devenea proză carnală, cădea spre tropice și spre zonele temperate, înghețînd în voalatele pretenții ale femelei - să se recunoască și ea în poezie! Pe măsură ce rezervele seminale secau în masculul tînăr, pretențiile imperialiste ale trompei feminine se extindeau nedomolite. Pe măsură ce Ică vorbea despre filozofia spiritului iscoditor, despre gnoseologia admirabilelor întîlniri sau ontologia bunei așteptări, Domnița, flacără a dorințelor, despuiată și revărsată de-a latul patului, masturba tema falusului stăpînitor - dacă penis nu e, nimic nu e! -, rumega metafizica împreunării fizice și da dracului cunoașterea, dacă nu e urmată de acuplare, singura modalitate de a pune în real filozofia disperării și a frecării la rece... Dezamăgită de fireștile, umilitoarele abandonuri ale idolului extenuat, Domnița combina estetica, filozofia, poezia și sexul într-un discurs perfect amoros, un eseu, o încercare literal-lingvistică de a salva axis mundi, coloana în care, înfiptă, își găsea echilibrul, biciul ce îmblînzea tigrul vulgar din vulva suprarealistă... Nici o poezie de-a lui Ică nu mai corespundea exigențelor critice ale Domniței, atîta vreme cît pulsiunile ei libidinale nu-și aflau stimulent și calmant în funcțiile genitale masculine ale emasculatului, ne-mai-sculatului băț... Sexul femelei rămînea dezamăgit, dezarmat, delabrat, delabiat... De aici pînă la revoltă și la ruptură nu mai erau decît un vers, o strofă, o stropșire silogistică... Pesemne că sexul condiționa poezia, dezamăgirea dintr-o parte se difuza și în partea cealaltă, iar echilibrarea era posibilă doar prin înlocuire - de bărbat, de împreunat, de filozofat. Asta fu adevărata cauză a rupturii, nu avortul. Toate cuplurile divorțează din motive sexuale, chiar dacă invocă nepotriviri de caracter, de interese etc. Iar cînd divorțează un poet și o poetesă, ei își justifică despărțirea prin diferende ce țin de metrică și poietică! Așa argumenta Ică față de amicii săi.
- Știi ce? - făcu Mini, pufăind luleaua. Lasă motivele, că le cunoaștem și noi! Mai bine dă de băut, că ai scăpat! Ai ce sărbători c-o damigeană de vin...
- Și-un iepuraș fript! - adăugă Lili. Că dacă ai fost la început taur și armăsar, Domnița te-a smîntînit pînă ai rămas un iepuraș de nebăgat la... capace!

Tradiționala petrecere de Sîntă-Măria-mică îi adunase iar. Noru venise cu o tipă-surpriză, necunoscută celorlalți. Așa că disputa pe tema adulterului se consumă în treacăt, în două replici:
- Te iert, zise Noru, și-ți plîng de milă! Te iert, fiindcă datorită ție am scăpat eu mai repede de iapă! De ce-ți plîng de milă, îți cam dai seama și singur, că ai trecut prin infern...
- Dom\'le, ce să spun? Ce-și face omul cu mîna lui... Mi-am făcut-o, am plătit de mă ustură uretra și acum!

Atmosfera se destinse. Numai Iuliana îl privi pe Ică rece și severă. Nu-l iertase încă, deși fuseseră la Costinești, ca de obicei. Dar ce mai conta! Nou-venita, iubita mea secretă, cum o prezentă Noru, stîrnise curiozitatea tuturor. Nu se lăudă cine este, nu vădi preocupări poetice, nici nu păru atrasă de-ale bucătăriei. În momentul cînd Claudia, Manuela și Iuliana își făcură de lucru cu farfuriile și tacîmurile, străina rămase în sufragerie, ascultînd ce vorbeau poeții. După primul pahar, tot lui Ică îi clămpănea gura:
- Mi-am adus aminte de Cărtărescu, tocmai am luat ultima lui carte... Știți ce idee mi-a venit? Ce-ar fi să alcătuim tuspatru un volum de versuri și să-l scoatem la Litera? I-am găsit și titlul - o metaforă care luminează relația noastră cu poezia, văzută ca o prințesă, dar și o metaforă cu trimitere la experiențele noastre recentuțe, experiențe ce pot potența subteran magma lirică de la suprafață... Domnița dorințelor disperate! Ei, ce ziceți?
- De ce nu Domnița dorințelor desuete? - cogită Mini.
- Poate s-ar potrivi Domnița dorințelor înșelate! - opină Lili.
- Sau Domnița dorințelor ratate! - punctă Noru.
- Să înțeleg că vorbiți de... Domnița dorințelor despuiate?! - interveni cu voce răgușită intrusa, "iubita secretă" a lui Noru. Toți se uitară la ea, surprinși, curioși, amatori. Ea îi răscoli profund cu privirea agresivă și atrăgătoare, gaură neagră în care se prăbușiră pe rînd, pe înghesuite și pe întrecute, pînă se alese praful de planurile și de poeziile lor...



Deși trecuseră opt luni de la vîltoarea evenimentelor decembriste, cum, cu patos, scriau foștii lingăi la curtea partidului, Drăculeștii nu aveau ziar propriu. În iarnă încercase Ică Iulian să-l facă. După vreo trei numere, foi dactilografiate pe ambele fețe și multiplicate la xerox, se pomenise pe cap cu unul din frontiști, dat la ziar cu o vorbă stupidă, dar arțăgoasă, dovedind timpuriu vigoarea lupului flămînd. Pas de-i explică individului că, fiind figură publică, nu poate evita ochiul ziarelor. Nu de asta sucombase "ziarul", ci din lipsă de... ajutoare! Greu de crezut că într-o perioadă cînd "ajutoarili" năboiau țara, Iulian fusese singur! Amicii de "opoziție" și pahar dispăruseră zile întregi. Lili Dodiță se dăduse ocupat cu tăierea porcului la Foița; dar se zicea că îi este frică să iasă, că îl știe lumea de securist. Mini Maricescu nu plecase de la TV nici să-și ia o sticlă de băutură; și pe aia o aducea Claudia, indiferentă și impasibilă ca totdeauna, detașată de hărmălaia de afară și din țară. Pe Noru îl prinsese revoluția la locul lui obișnuit în sezon - alambicul de țuică. Abia după ce auzise că l-au împușcat pe Ceaușescu, apăruse prin Drăculești. Nu să-l ajute pe Ică la ziar, ci să "lupte contra comuniștilor" - pe străzi și mai ales în dosul cîrciumilor, cu prieteni siguri, care abia se mai țineau în picioare de beți...

Pe Domnița n-o pusese la socoteală. Nu-și purtau ranchiună. După aventura concubinală, se împăcaseră firesc, fără să rămînă prieteni. Generoasă, devotată cu sufletul și mai ales cu trupul, Domnița nu plecase de la primărie, de la interminabilele ședințe ale Frontului, nici cît să-și schimbe rufăria intimă. Era ubicuă! Vajnicii "rivoluționari" ajunseseră să se ferească de ea mai abitir ca de teroriști! Noroc că în clădirea primăriei era veșnic du-te-vino și se organizau des "guverne" locale... Însă Ică Iulian o sfeclise: numai abandonînd "ziarul", scăpase de această adevărată armată a salvării Drăculeștilor! Cine ar fi cutezat, dintre prieteni, să-l ajute, cînd auzea că e și Domnița acolo, pe baricade?
Amator perseverent într-ale literaturii, vrînd să-și dovedească sieși că poate, Ică își văzuse numele sub cîteva poezii chiar în toamna lui \'89, în SLAST, cu un cuvînt introductiv de Nicolae Baltă. Acum suporta consecințele.
- Ai publicat c-ai fost comunist! - îl acuza Noru Mîndricel. Eu, dacă vream să mă dau cu ei, publicam un volum, nu cîteva poezioare!
- Dom\'le, hai să lăsăm disputele sterile! Comuniști am fost cu toții, fie că am avut carnet, fie că n-am avut, dar am tăcut! Cine se gîndea că o să cadă? Ce-a fost a trecut! Acum ne-am adunat aici să punem bazele unei... unei... - și Lili Dodiță se precipită pe deasupra paharului butucănos, plin de coniac. Se erijase în gazdă fiindcă erau în biroul lui de la Casa de cultură și dăduse de băut.
- Lili, las-o lată! - făcu Noru conspirativ. Tu ai fost și secretar, adică nomenclaturist, nici n-ai voie să vorbești! Da\' ăsta e...

Mîndricel avea ce-avea cu Ică. Pesemne că-l invidia pentru poezioarele publicate; gelozia poeților naște din poezie în sine, nu din muze. Chiar dacă Ică îi suflase nevasta, Noru îl iertase, pentru că Domnița, focoasă și ambițioasă, îl abandonase pe Ică și-și găsise stăpînul în Milică Nisipescu, un inginer pilos, deja director adjunct în fabrică. Noru îl dușmănea pe profesor din motive obscure, dar vădite, deși nega... Al patrulea intelectual de lîngă masa cu chiștoace și scrum, pete de cafea, hîrtii, creioane, pixuri și picături de băutură neșterse era - evident - profesorul de română Mini Maricescu. De șapte luni purta barbă, ca Pleșu, Pippidi și Marius Cîrciumaru. Tăcea și fuma - bineînțeles - pipă! Probabil memoria îi readusese vremea cînd - ehei, cinșpe ani d-atunci! - tînără speranță în poezie, publicase un grupaj la Luceafărul, prezentat de Ion Gheorghe, lăudat de Al. Piru și descoperit cu surprindere de Valentin F. Mihăescu. Probabil își amintea cu mînie cum Rîpeanu îi mîncase porcul, după care afirmase că volumul lui, premiat la concurs, nu trecuse de Consiliul Culturii... Ei bine, acum o să le arate el, Mini Maricescu! În ziar o să-i belească pe toți! Mai luă o gură de coniac sec și simți o undă de iubire pentru gălăgioșii săi amici...
- Așadar, întîi stabilim detaliile materiale, apoi facem planul de idei! - spuse Iulian. Nu e greu să scriem, toți ne pricepem la asta. Dar să mișcăm pe latura administrativă, asta numai tu, Lili, poți să o faci! Ai și experiență și îi cunoști pe-ăștia... Eu aduc niște colaboratori, nume tot unul și unul, ca ziarul să aibă priză la public!
- Dacă îl aduci pe Ștefănescu, eu nu public nimic! - zise Noru. Ăla e un oportunist și-un... Adică cum, bă? Pînă ieri ai fost redactor-șef, iar azi îi înjuri p-ăia care te-au făcut șef?! Licheaua dracului! Măcar taci din gură, cum tace Păunescu!

Noru Mîndricel nu publicase nimic. Umbla tot timpul beat, adevărat poet în conflict cu toată lumea, începînd cu propria mamă... De vreo cinci ani, de cînd ratase căsnicia, Mîndricel "scria" numai în memorie. Refuza să-și aștearnă pe hîrtie poemele compuse în manieră argheziană, însă le recita la băutură, ca într-un acces de autodistrugere, fiindcă orice scenă de acest fel sfîrșea groaznic: beat mort, dar cu energie inepuizabilă, poetul distrugea ce-i pica în mînă, înjura pe cine se nimerea alături și cădea sub masă, într-un tîrziu trist... Nici măcar trei bărbați treji nu-l mai puteau mișca! Îl lăsau să-și consume amarul pînă se scula singur și pleca aiurea... Pe Ștefănescu nu-l înghițea din principiu; pe Geo Dumitrescu, de cînd îi ridiculizase niște poezii la poșta redacției.
- Bine, nu-l aduc pe Ștefănescu, dar pe Cristoiu îl aduc!
- P-ăsta, hai, fie, ăsta e mare ziarist! - acceptă Noru, mărinimos.
- Mare ziarist?! Știft! - scuipă Lili Dodiță. Alarmează lumea de pomană! Nu vezi ce scrie? Că Saddam, că ungurii, că Dictatul de la Viena... Ăsta e ziarist de scandal, bă! Dacă voi vreți să facem un ziar de scandal, eu îmi bag picioru-n el de ziar! Nu public nimic! N-am publicat pe vremea odiosului, deși puteam, nu public nici acum!

Dodiță se autoamăgea. Umblase mult să publice. Nimeni nu-i lua în seamă compunerile. Versurile sale erau ridicole, cu ritm șchiop și rimă chioară. Excela în poezii licențioase, însăilări proprii pe care le șoptea la ureche nenumăratelor sale amante, femei din lumea bună, neveste de ștabi. Prin amante își croise o situație materială sigură. Mai avea el ambiții culturale? Păi, da, de vreme ce lucra la Casa de cultură...

Ică Iulian făcuse deja 30 de ani și doi băieți. Devenise celebru în seara lui 25 sau 26 decembrie, cînd dăduse foc carnetului de partid, pe balcon la primărie, unde era frontist de frunte. Deoarece bunicul său fusese unul dintre nenumărații fini ai lui Mihalache, Ică intrase în partidul țărănesc, se bătuse cu pumnii pentru victoria în alegeri, pierduse; de data asta au cîștigat ei, spunea senin; data viitoare - noi! C-așa e politica democratică! Gestul cu carnetul îi adusese porecla Apostatul, ușor de ghicit de ce și de unde. "Măcar de-aș avea eu destinul împăratului, tizul meu", își repeta în sine, nădăjduind că va fi un nume însemnat în cartea viitorului. Profesor de istorie, vînturase elevilor săi o educație cu accente naționale, în tradiția marilor patrioți de la mijlocul veacului al XIX-lea. Dornic să slujească }ara în orice mod, își uitase planurile păltinișene și se înscrisese în partidul comunist la 28 de ani - la spartul tîrgului, rîdea Noru, măcar n-ai apucat nimic, nici o funcție de inspector... Se lămurise greu cum merg lucrurile, nu avansase nici o treaptă în ierarhie, pentru că lua politica în serios și era căsătorit cu fiica unui fost deținut politic... Din dragoste, numai din dragoste, răspunsese atunci la întrebarea: De ce cu fata lui Pincă?; din dragoste, întîmplător din dragoste, răspundea acum, cu modestie jucată, cînd socrului îi erau apreciați anii de închisoare aproape la fel ca anii de ilegalitate ai comuniștilor... Vegetase în școala rurală din satul natal; sosise vremea să "miște". Intuia că revoluția va schimba totul. Pentru el nu se deschidea decît calea spre glorie. Iar primul pas pe drumul nou însemna obligatoriu mutarea în București. Pînă la perfectarea mutării, nu strica să pună pe roate ziarul local, să aibă o "realizare"...

A doua sticlă de coniac zăcea biruită; fumul refuza să iasă pe fereastra deschisă, sticlele de cola se încălziseră în ladă. Mini Maricescu își scobea pipa; Noru Mîndricel își scobea nasul cu unghia degetului mic - semn că punea de-o strofă nouă; Lili Dodiță calcula cîți bani a cheltuit și cîtă băutură mai poate plăti; Ică Iulian calcula pe-o hîrtie cîte rînduri de ziar încap în format A3...
- Pe prima pagină dăm și-o caricatură! - spuse Iulian.
- Bineînțeles! - aprobă Lili. Desenează Năstase, e bun...
- Năstase-bese-n-sac! Ăsta e mîzgălitor, bă!
- Își dă drumul! O să vezi! Să ne vezi pe noi ce-o să mai scriem la zi! Eu, uite, promit să dau zece pagini pe număr, că am un roman în minte, de dragoste, de să smulgă ziarul din mînă! - se întărîtă Lili Dodiță, gata să se apuce chiar acum de dactilografiat.
- Să-l ia la palmă! - pufni Mini. Bă, nu mai bem nimic?

Pînă atunci se gîndise la niște dezvăluiri din lumea literară, care îl tratase cu refuz. Să scrie limpede, concis și sec, mai cu seamă sec, cum a ajuns el, din speranță a poeziei tinere, lăudat de critici renumiți, ca Aureliu Goci, premiat la concursuri, precum "Tinere vlăstare", un ratat provincial îmbibat de băutură și îmbuibat de cultură, dar fără nici o carte publicată! Asta e, un text limpede ca proza lui Truman Capote. Nici un adjectiv, că adjectivul este moartea literaturii române. Scris la persoana a treia, să aibă imparțialitate, detașare, obiectivitate. Asta e! Și Mini bău apăsat, ca o notă patru în carnetul unui elev premiant...
Ică Iulian se simți dator să dea și el un rînd și puse o sută pe masă. Dodiță fugi la bufetul apropiat și se întoarse cu o sticlă neîncepută. Noru umplu paharele. Mini sorbi cu sete, parcă atunci ar fi descins la chef.
- Și-o să-l vindem și pe Valea Prahovei, am eu relațiile mele acolo, o să vezi! - îi spuse Lili lui Ică. Îi batem la ei acasă, al dracu\' să fiu dacă nu-i batem!
- Și cîștigăm două puncte la adevăr! - spuse Noru.
- Ce Adevărul, bă? - sări Lili. - Nu vreau să știu de nici-un Adevăr! Ăla e Scînteia-bătrînă, chiar dacă și-a pus titlu albastru...
- Vezi că ești prost?! Te-ai îmbătat, fir-ai al dracu\'!

Noru sărise de patruzeci, nu mai avea serviciu, trăia iarăși în casa părintească, mamă-sa îl spăla și îl îngrijea, tăcută, devotată, demnă - și doar ea știa cu cîtă greutate își păstra fruntea sus față de vecinele care o înțepau pe tema fiului cel fără rost și fără noroc. Era un bețiv de cursă lungă; numai după ce începea să-și recite versurile, băutura îl răpunea. În prealabil, se lansa în urmărirea cîte unei idei, cu furia celui care știe că n-are mijloace să o capteze. Ideile mă omoară, se jeluia camarazilor de cazan. Viața? Banii? Femeile? Căcăreze, băi Mitică! Ideile contează! Puncta aerul cu aplombul intuitivului lipsit de studii, plesnea ideea ca fulgerul pe cerul întunecat al minții lui; în urmă, abia de rămînea cenușa unui vers...
- Iar ca să facem rost de bani, mergem la directorul fabricii, să ne vireze în cont un împrumut, că are de unde...

Directorul, cîndva tutorele Domniței, abia își păstrase scaunul la Revoluție, datorită cîtorva inși care cunoșteau mecanismele și conexiunile industriei românești - admirabilă, sublimă, vorba lui Cațavencu, și gata de colaps. Dacă pica directorul, picau și fabrica, și orașul... Chiar Ică Iulian îl susținuse în Front pe director și nu-i părea rău că acela fusese ales în Parlament pe lista puterii. Politica se face cu pragmatism, nu cu resentimente, obișnuia să spună, pe urmă...
- Mergem la director, știe el de ce trebuie să dea banii...
- Nu mergem la nici un director! - sări Noru. Să-mi bag pîul dacă merg eu la vreun director!
- Păi, tu de unde crezi că luăm banii să începem?
- Nu contează! Eu nu mă dau cu ăștia! Eu am scris chiar acum, cînd voi vă îmbătați ca porcii, un poem anticomunist! Dacă nu îl publicați în primul număr, pe prima pagină, eu îmi bag pîul în el de ziar! Ascultați la mine cum începe:
Pe scaune de fier, fără speteze, într-o bodegă ordinară,
La mese-nvelite în roșii pînze pătate de scrum,
O ambianță sordidă - miasme-mpuțite și fum -
Stătea ca o ceată de ciocli, bețivă și hilară,
O mînă de constructori ai noului drum!
- Ce e asta, bă poete? Împărat și proletar - remix?
- Vezi că ești prost? Te-ai îmbătat, fir-ai al dracu\'!

Era finalul. Noru nu mai putea fi oprit să recite. Îl ascultară resemnați. Cînd termină, bău un ultim pahar și se prăbuși pe masă, pe scaun, pe dușumea. Îl împinseră într-un colț, pe niște ziare murdare. Se pregăteau să încheie, mai era coniac pentru un rînd sau două. Dar un final fără femeie nu s-a pomenit, nici n-are haz. Pe neașteptate, ușa se deschise și în prag se desfășură - ca o demonstrație sindicală - Domnița! Lată cît cadrul aproape, cu țîțele pe jumătate scoase dintr-un maiou generos decoltat, fără sutien. Umerii de huidumă, cu brațele enorme, alcătuiau un munte de carne, pe care trona - statuia Sfinxului din Bucegi - capul cu fălci lăsate și părul - surpriză! surpriză! surpriză! -, părul tuns scurt, scurtisim, scurt de tot, că așa e moda, bă! În jos de maiou, o fustă de blugi, turcească, se rotunjea pe bucile și burta imense, căzînd ca un burlan pînă pe la genunchii de halterofilă chinezoaică... Schimbară amabilități, îi dădură să bea, o puseră să plătească și ea o sticlă. Domnița se execută, dar intră greu în subiectul care o adusese...
- Am auzit ce puneți la cale, bă! Să vă fie rușine că tocmai pe mine m-ați neglijat! Ică! Tu ești băiat cu pretenții, bă! Cum de-ai putut să te iei după labagiii ăștia și să nu mă inviți aici?! Dar eu vă iert, bă, că am inimă bună, ca pîinea caldă...
- Dar pizdulicea o ai bună, Dumitro? - făcu Mini Maricescu.
- De ce, bă, Mini, nu-ți mai ajunge a Claudiei?
- Nu, iubito, nu-mi ajunge, da\' nu-i asta problema! Altceva e la mijloc: mă gîndeam că dacă facem un ziar, trebuie să avem și o scotocitoare prin intimitățile mahărilor! Așa se obține informația de senzație! Și cum nu avem bani să angajăm o curvă profesionistă, tu pici la țanc! Te antamezi să sugi informații din cercul bărbatului tău?
- Bă, uite ce-i: eu am venit cu intenții serioase, nu să...
- Păi, serioși sîntem și noi, iubito, ne vezi rîzînd pe careva? Tu cum crezi că se face un ziar azi? Cu poezioare și frecangeală de partid? Cu păreri și limbi de lemn?

Blocată parcă, Domnița se uita prostită la cei trei. Muți, sobri și nemișcați, ei o priveau fix, ca înțeleși în prealabil.
- Bă, vorbiți serios?
- Crezi că dacă am băut, sîntem beți?
- Pupa-m-ați în cur, atunci! Fir-ați ai dracului de labagii, veniți voi la oala mea, vă dau eu atunci muie! La toți vă dau muie!

Ieși ca o furtună fără să închidă ușa. După cîteva momente, cei trei amici izbucniră în rîs nestăvilit. Behăiau, nechezau, urlau, se arătau cu degetul, se băteau pe umeri, se sprijineau de pereți... Și beau din nou cu poftă, de parcă atunci s-ar fi deschis la cîrciumă.
- Bă, Mini, bine i-ai făcut, fut-o-n gură! Că altfel nu scăpam de ea, dracu\' ne lua! Auzi, scotocitoare prin intimități!...
- Hai să revenim la ale noastre, dă-o-n mă-sa...
- Să revenim, dacă ne mai țin picioarele...

Lili se clătina ca bătut de vînt. Mini Maricescu ieși la WC; nu se mai întoarse. Ică Iulian încă desena macheta primei pagini, în timp ce Lili, cu fața lungită și cu ochi de bou absent, zicea: - Al dracu\' ești tu, bă Ică, prietene! Și vărsa paharul - ce mai rămăsese în el - pe drumul de costișă de la masă la gură... Camera arăta ca după o... beție, ce altceva? Afară înnoptase, orașul se strîngea în case și blocuri, televizoarele pulsau, băutura curgea în beregăți, mîncarea sfîrîia pe grătare și în crătiți, cuplurile făceau amor pe unde nimereau, pe mutește, pe furate, pe atinse, pe îndesate...

Fusese o zi de luni liniștită. Un mic respiro între furtuni trecute și uragane viitoare. În liniștea albă a paginii - doar trei poeți, și unul beat, răpuși de un clondir, călăreau un Pegas plat, o femeie de lăsat, la turci, într-un tractir...



Se întîlneau deseori și beau împreună frecvent. Tuspatru nu se mai adunaseră de... Dar cine să fi ținut socoteala de cînd? Hogeac era barul lui Dodiță, BLUE LILI BAR. Așa era cunoscut, dar puțini știau că Lili este paravan pentru Milică Nisipescu, soțul Domniței, acum ajuns manager general al uzinei, om de peste un miliard, se spunea. Firma cu neon albastru pe fond roșu însemna două încăperi joase, cochete, discret luminate, cu instalație audio-video. Aici veneau doar iubitorii băutului în liniște, bărbați cu venituri fixe și neveste cicălitoare, alături de care și Chivas-Royal-ul ar fi avut gust de matrafox. Aici își făceau veacul Mini Maricescu și Noru Mîndricel. Primul, să se inspire și să agățe cîte o curvă; al doilea, fiindcă bea mereu în contul casei.
- Chiar dacă beau, nu uit cine mă îndatorează, iar într-o zi am să plătesc datoria cumva... - spunea Noru.
- Bine, bine, lasă asta, bea cît e și hai să ne concentrăm pe ce ne-am propus, ce ne-a adus aici! - zise Lili, plictisit.

Își lăsase barbișon, să arăte ca un om de afaceri serios. Fuma Marlboro, aprindea cu brichetă aurită și purta ochelari de soare cînd conducea un Opel verde, lat cît un Mercedes. Tolănit pe bancheta de pluș gri, într-o poză copiată din filmele cu mafioți italo-americani, afișa indiferența, dar era încordat și atent la zgomotele din încăperea alăturată, a barului propriu-zis. Pe măsuța cu geam gros ședeau pahare și cești, nu hîrtie, nici pixuri. Pahare înalte de Coca-Cola, baloane cu coniac Napoleon, cești cilindrice pentru cafea filtru. Un aspirator silențios elimina fumul, căci toți pufăiau neîntrerupt. Lumina după-amiezei de septembrie se strecura prin cristalul unei ferestre hexagonale.
- Bă, da\' mișto te-ai aranjat aici! - se exprimase Ică Iulian, voit vulgar, după ce coborîse din BMW-ul său negru și traversase ușile de aluminiu, cu geamuri fumurii și jaluzele glisante. - Nu te întreb cît a costat, că nu se cade, întreb doar dacă merită cheltuiala...
- Ca să cîștigi, trebuie să investești! - aruncase Lili.

Deși oficial nu se declaraseră dușmani, între Ică și Lili era o întrecere surdă - care face afaceri mai bune, care cumpără ceva ce nu are celălalt, care conduce o mașină mai nouă și mai puternică. Lili nu opintise cine știe cît să ajungă aici. Antrenat dinainte de \'89, acum doar utiliza relațiile anterior stabilite, iar oamenii din rețea căpătaseră reflexe de mecanism articulat și perfect uns. Avea două magazine în Drăculești, alte patru în satele vecine, cinci cîrciumi în parte cu Nisipescu, la răspîntii cu vad, două mori, iazuri, păduri, pămînturi, brutărie. Se considera totuși modest, mic, neînsemnat, se plîngea că nu face import-export, că nu obține credit subvenționat pentru agricultură și alte astea.
- Al dracului, tot el, care are, se vaită! - îl înjura Noru, dar îi bea coniacul, cafeaua și îl tapa de cîteva mii. Ce să mai zic de mine sau de altul care nu avem nimic? Cînd îi văd cum acaparează, și nu se mai satură, îmi vine să mă fac ce n-am fost - comunist!

Poet în purtări, nu în realizări, Noru găsise în Cioran un alibi, deși el pretindea că este aliat. În fapt, un pretext să nu se mai zbată, pentru că, vorba Înrăitului, la ce bun? Umbla neras și netuns, într-un același - rar spălat - costum de blugi primit de pomană. Părea soios și împuțit, cu toate că nu mirosea acru. Tot nu publicase nimic, se ambiționa să nu-și transcrie versurile, deși le recita cu morgă adecvată la petrecerile unde Lili îl prezenta drept poetul nostru, gloria noastră... Gloria, Noru o căpătase după ce apăruse pe canalul de televiziune TV5. Mare gură trebuie să fi căscat reporterițele franțuzoaice, cînd - căutînd ele țigani și lumpeni prin țara românească - dăduseră de Noru, beat mort, sub șandramaua unor falsificatori de băuturi străine. Ăsta le recitase în limba lui Baudelaire sonete de Ronsard memorate în liceu, apoi dăduse un recital de pomină din versificațiile proprii...
- Vedeți, bă proștilor! - izbucnea poetul pe la sfîrșitul petrecerilor. Eu am cucerit Franța, unde atîția de aici visează să se plimbe măcar! Voi? Voi sînteți niște căcăreze, bă, flegme ordinare, asta sînteți!
Și bea ultimul pahar, și cădea pe jos, în voma personală...

Ică Iulian nu plecase în București. Se mutase profesor la liceu în Drăculești, se "alesese" șeful opoziției locale, intrase în afaceri de succes. Ginere de fost deținut politic, călărea cai mari. Familia socrului recîștigase casa naționalizată și primise îndărăt pămîntul. Ică era conștient cît le datorează soției și tatălui ei. Tocmai din cauza asta îi ura. Pe socru îl ironiza cu "sfaturi politice din învățăturile Seniorului", depășite, după umila lui părere. Pe nevastă o înșela cu tîrfe plătite la oră. Considera că Iuliana a fost frîna lui, că i-a tăiat "destinul istoric", refuzînd să-l urmeze în Capitală. Dacă vrei să pleci, pleacă; eu rămîn cu copiii aici, unde nu ne lipsește nimic! Nu am ce căuta acolo! "Minoră", judeca Ică, scrîșnind din dinți, și-și închipuia că bagă penisul în gura nevestei, nu în a nefericitei care cîștiga un ban scîrbos. Pornise afaceri împins de aceeași Iuliana, în care se trezise instinctul a vreo cinci-șase generații de fanarioți. Se îmburgheziseră, aveau zile de primire, ofereau dineuri unor români din exil, trecători prin țară, se boiereau, zicea Noru, după ce participa la mesele lor, unde nu ezita să se îmbete și să-și facă numărul, spre deliciul invitaților. Pe plan local, opoziția pierduse alegerile din \'92, din cauză că Ică trăsese partidul să voteze omul puterii, numai ca să bareze pesemistul, un comunist sprijinit de "foștii nomenclaturiști". Artizanul virajului, Milică Nisipescu, iliescian tare, îi promisese lui Ică sprijin la generalele din \'96, unde se da ca sigură victoria opoziției. Fin pocherist și versat sforar, Nisipescu îi spunea lui Iulian pe numele de alint, îi vindea ponturi de afaceri și conducea, de fapt, și opoziția, prin intermediul profesorului. Iar Ică, fără să priceapă jocul managerului, reteza orice revoltă în partidul său.
- Sîntem adversari, nu dușmani! Prin ce ne-am deosebi de ei, dacă am fi intoleranți și plini de ură, cum sînt ei?

Politica nu-i permitea să scrie literatură. Uneori se gîndea că și profesiunea de profesor e o piedică. Ar fi renunțat, dar ținea să nu piardă contactul cu tineretul, cum zicea. S-ar fi vrut director de conștiințe, măcar un Sartre local, chiar dacă acela fusese de stînga. Ică se chinuia să păstreze un echilibru între egoismul impus de afaceri și mesianismul social pentru care se antrenase o întreagă tinerețe. Ziar în oraș tot nu scosese nimeni. Acum, în bar, cei patru asta voiau, să pună în pagină vechiul plan...
- Bine, și ce fel de ziar să fie? - întrebă Noru, după al treilea pahar. Literar, politic, social, de umor, sex, altceva? Hai, ziceți, că voi sînteți ăia cu banii! Noi, proletarii, o să-l scriem! Voi hotărîți încotro batem...

Invitația era adresată lui Lili și lui Ică. Amîndoi abandonaseră ideea carierei jurnalistice, dar nu-și uitaseră visele de poeți. Ezitară să vorbească; știau că se vor lua la ceartă pe motive politice, precum în alte dăți. Ca la comandă, amîndoi întoarseră privirile spre Mini Maricescu, așteptînd de la el salvarea situației.

Rămas profesor la țară, navetist de ocazie, Maricescu bătea în timpul liber redacțiile diverselor ziare unde colabora. Publica reportaje sociale cu miză minoră și opinii care se voiau imparțiale, dar începeau invariabil cu formula: Un prieten mi-a zis... Scrisese la Evenimentul zilei, Cotidianul, Zig-Zag, Ultimul cuvînt, Baricada, Bețe-n roate, Acum, Altfel etc. Își descoperise nebănuite resurse și talente în domeniul prozelor erotice, de cînd Boerescu îi publicase, cu pseudonim, o pagină în faimoasa revistă Pasiunea. Nimic nu-l mai oprise apoi! Pudic, își schimba semnătura periodic și nu se lăuda nici unui cunoscut cu povestirile sale dezbrăcate. Ele constituiau un teritoriu secret, ținutul imaginar unde evada și unde zidea metodic obsesia altui trai, diferit de cel anost și real, dus într-un apartament urît, lîngă o nevastă frigidă și grasă, lipsită de orice ambiție.
- Cum dracu\' le scoți, nene Maricescule? - întrebase Boerescu, fals-invidios, mai mult ironic. Cine te inspiră? Cînd ne arăți și nouă muza dumitale, că presupun a nu fi nevasta din dotare...
- Cînd o să-mi publicați volumul! - zisese Maricescu, numărînd banii sub ochii blondei care ținea de cald editorului.

Nu-l publicaseră, editura dăduse faliment, iar Maricescu nu prea voia să-și vadă numele pe coperta unui volum de pitit în raftul doi... Mintea lui Mini mergea înaintea limbii sale, iar Lili și Ică, neauzind nici o vorbă de la amic, se întoarseră spre Noru, ca pregătiți de răfuială. De fapt, Noru îi chemase aici, să pună "cap la cap" elementele... În ultima vreme, poetul părea cuprins de frenezia, neașteptată la el, a pusului în pagină cu orice preț. Imprecis, neglijent, împrăștiat și turmentat de băutură, nu știa ce să facă - ziar, revistă, carte... Cu picioarele răsucite unul peste altul, cotul pe genunchi și mîna cu țigara la ureche, el își privi amicii prin perdeaua groasă de fum și le trase o înjurătură în gînd...
- Eu cred că putem face un ziar în patru pagini, cu de toate, dar în special probleme locale, care nu ajung în presa centrală, chestii ce nu interesează decît oamenii din oraș, plus împrejurimi. Atît.
- E perfect - aprobă Lili Dodiță, aparent ușurat. Și o pagină de reclame, să scoatem din cheltuieli! E perfect așa!
- Dar să nu uităm că ziarul trebuie să informeze corect cetățeanul ce se petrece în oraș - zise Ică. - O rubrică să conțină discuțiile de la Primărie, din consiliu. Eu am la dispoziție arhiva, putem pune în ziar doar ce s-a discutat, fără comentarii...
- Stai așa, să n-o dăm pe politică! - sări Dodiță. Dacă vrem să facem un ziar de politică, atunci...
- Dar nu facem politică! Doar informăm corect ce se hotărăște în consiliu, să știe tot drăculeșteanul pe cine a ales și ce...
- Păi, asta tot politică este! Orice spui se interpretează, iar ăștia de la putere atît așteaptă, să te dai la ei...
- Ăștia! Care ăștia? Te faci că nu sînt ai tăi, acum cînd vezi că ați dus țara de rîpă și vă fuge pămîntul de sub picioare...
- Ai mei?! M-ai văzut pe mine cotizînd la ei?
- Deh, șperțul și donațiile confidențiale nu sînt cotizații! Așa credeți voi! Noi, partidul meu, recunoaștem deschis că din astea ne finanțăm... Voi sînteți democrați originali, nu primiți donații, numai cotizație...

Lili se ridică, brusc enervat, gata parcă să-l ia de gît pe adversar. Ică tresări și se pregăti de apărare. Interveni Noru:
- Ia stați așa! Stați dracului la locurile voastre, tovarăși! Nu mai deschideți gurile-alea împuțite decît să spuneți da sau nu. Hai să ne înțelegem de la început, pînă nu mă îmbăt de tot! Facem ziar independent sau de partid?
- Păi, e clar că-l facem independent! - zise Ică.
- Asta se înțelege de la sine! - răsuflă Lili, așezîndu-se.
- Atunci lăsați dracului politica, să o faceți unde vreți! Aici sîntem fără partid, fără mamă, fără tată! Unde tipărim?
- La Jurnalul național! - spuse Lili.
- La Rațiu! - spuse Ică, aproape simultan cu Lili.
- La dracu! - zise Noru, nervos. Bă, voi nu puteți să vă căcați fără să faceți plecăciuni pentru partidul vostru împuțit? Nici pe vremea cînd aveați carnet roșu nu erați așa devotați partidului! Vă iau la bătaie!

Apucase un scaun mic și-l ridicase la înălțimea umerilor, de unde amenința, teatral. Cei doi îl priviră pe deasupra baloanelor cu coniac, niște priviri amuzate, unse de același dispreț pentru viermele care se credea vultur. Gustară din băutură și așezară paharele pe sticla mesei.
- Am propus Jurnalul național, fiindcă acolo e cel mai ieftin, din cîte știu eu, nu că ar fi partidul meu! - se scuză Lili.
- Acolo dacă tipărești, trebuie să pui pe frontispiciu sigla lor, că ei lucrează doar pentru trustul propriu! - zise Ică. La Rațiu e liber...
- La Rațiu e cel mai scump! De ce nu la Băcanu sau la Gugui?
- De ce nu la Chișinău, că e mai ieftin ca oriunde?
- De nu la mama dracului? - sări Noru iar. Bă, dacă tot vreți să tipăriți ieftin, de ce nu cumpărați voi doi o tipografie? Așa nu v-ar costa nimic, ba chiar ați lua parale de la alți amărășteni...

Ică și Lili rămaseră prostiți. Fiecare se cufundă în calcule preliminare, fără să aștepte replica adversarului. Mini Maricescu bea în tăcere și se gîndea să scrie o povestire, în care să aducă vorba despre ei patru, cum au încercat să facă aceeași treabă în urmă cu cinci ani și n-a ieșit nimic, cum încearcă acum și precis n-o să iasă nici un drac, pentru că ăsta e felul nației române, unul trage hăis, altul cea, pînă se duce naibii țara, ne încalecă alții, pe urmă o luăm de la început, unire, propășire, democrație, politicianism, mînă forte, pula-n pizdă și așa mai departe... Așa a fost mereu și așa o să fie, Ică ar trebui să știe chestiile astea, că e profesor de istorie... Profesor pe dracu\', a intrat politica în el, s-a dus profesoratul, ca la Manolescu, iar de cînd face afaceri, s-a terminat cu Ică idealistul... Ce înseamnă să ai nevastă percutantă! Și cînd mi-amintesc cum a intrat Iuliana în cancelarie, ștearsă și incoloră, cu o punguliță în mînă... Cine să-și închipuie ce zace în așchi-aia nasoală? Dar cine putea să prevadă că la noi toate se vor răsturna? (Asta e o parafrază la un scriitor rus, nu știu acum care...) Dacă aveam un pic de inspirație, mă însuram eu cu Iuliana, în anul cînd Ică se încățelărise cu Domnița... Dacă aveam curaj să divorțez de scorpie... Da, domnule, n-am avut inimă să o las pe Claudia, muream la curul ei... Și Maricescu turnă pe beregată un pahar de coniac, să-și aline oful...
- O tipografie poate susține și o editură! - zise Ică Iulian. Hai să ne facem o editură locală! Aici am putea să publicăm volumele noastre de versuri, care zac și acum prin te miri ce redacții...
- O editură implică niște cheltuieli suplimentare! - socoti Lili, cu mîna pe brichetă. Și profit incert...
- Ce mari cheltuieli? Un redactor și un consilier literar! Redactor e Noru, consilier, Mini! Vezi cum vine de se leagă, bibicule? Tu ești director comercial, iar eu...
- Iar tu, director plin! Hai, zi așa, știu că asta vrei!
- Oricum, eu am studii superioare, ceea ce tu încă nu ai! Așa că nu-ți dă voie legea să ocupi un post de nivelul ăsta!
- Mă piș pe lege-aia! Eu n-am nevoie de lege, ca să fac ce vreau cu banii mei! Dacă mă ambiționez, îmi fac editura mea, și mă pun ce-mi place - director, contabil, poet, ce p... p... pana mea!

De ce-i sărise țandăra lui Lili? Probabil își amintise o discuție anterioară, cînd Ică demonstrase că nimeni nu poate ocupa un loc de primar, fără diplomă universitară... Dar acum Lili scăpase din lanț animalul care se cabra sub masca amabilă. Înjura și-și băga sexul în toate - politică, ziare, femei, prieteni, afaceri... Noru, care asistase la crize asemănătoare, știa remediul. Ieși din cameră și se întoarse cu o sticlă de șampanie, căreia îi scosese dopul, ținînd degetul în loc. Îl stropi pe Lili cu spuma lipicioasă, iar nervosul se liniști ca trezit din coșmar. Se uită în jur aiurit.
- Scuzați-mă, trebuie să merg la WC! - zise și plecă.
- Ce-are ăsta? De cînd face așa? - îl întrebă Ică pe Noru.
- Dă-l dracu\', nu știu ce are! - scuipă Noru.
- A prins-o pe Manuela cu Milică Nisipescu! interveni Mini. De atunci e sărit așa! I-a venit și lui rîndul să poarte coarne, că destul a pus altora! Turbează că nu poate să-i plătească la fel lui Milică, nu s-ar rușina să i-o facă, dar o știți pe Domnița, ne-am șters toți cu ea la pulă, iar Lili vomită cînd o vede iar! Nu îndrăznește să dea cărțile pe față, că Milică îl rade!
- D-aia s-a ofuscat cînd i-am zis bibicule! - rîse Ică, fără să-i treacă prin minte că și el este în situația lui Lili. Dar Domnița nu-i de aruncat! Am văzut-o zilele trecute; să n-o mai recunosc! A slăbit, și-a făcut lifting la fălcuțe, a dat jos osînza de pe burtă... Arată ca una de 28 de ani, cît pe-aci să pic iar între cracii ei! Vă amintiți cum ne-a stricat aranjamentul acum cinci ani? Asta a fost o piază rea pentru noi! Cînd voiam să înjghebăm ceva, apărea ea și ne strica planurile! Mă întreb dacă nu cumva era plătită sau pusă de Securitate să facă pe proasta și să ne distrugă... Să fi început acum cinci ani ziarul, azi aveam audiență națională...
- Aveam pe dracu\' - scuipă Noru. Mai bine taci din gură! Cu certurile dintre tine și Lili, n-o să facem noi ziar cît e hăul! M-ați scăpat de-o grijă!
- De ce să nu facem? Putem să-l facem, numai să vrem! Azi nu mai e ca pe vremea comuniștilor, să depindem de aprobări... Noi să fim hotărîți, că bani se găsesc! Eu pot să obțin fonduri de la...
- Adică vrei să ne cumperi? - făcu Noru, scandalizat. Du-te, bă, cu sorcova, unde găsești proști! Noi nu sîntem de vînzare, nu-i așa, Mini?
- Treaba voastră, eu am propus! - zise Ică, și se ridică să plece.
- Mai bine ascultă ce cîntă trupeții ăștia... - zise Mini.

Din boxe curgea melodia formației Sarmalele Reci:
S-a spart gașca, au pornit cu toți haihui,
S-a spart gașca, floarea cartierului...

Dar Ică nu ascultă. Ieși fără să spună salut. Lili se întoarse, ud pe barbișon, își adună ochelarii, țigările, bricheta, zise că trimite pe cineva să curețe mizeria, apoi plecă după Ică. Rămași cu masa plină de băuturi deja plătite, dar nebăute, cei doi se destinseră. Turnară iute încă un rînd pe beregăți, aprinseră țigări noi, se priviră cu mulțumire bovină. Cine era ca ei, lipsiți de griji? Curînd intră în cameră o tipă cu fustă mini, angajată a barului. Aplecîndu-se să șteargă canapeaua, își arătă fundul obraznic. Mini strecură palma între coapsele zdravene. Tipa se întoarse, cu un zîmbet complice:
- Știam eu de ce m-a trimis aici domnu\' Lili! - gînguri ea, cu palmele pe țîțe. Care dintre voi începe? Care stă la ușă?
- Marș, fa, curva dracului, că noi avem treabă, nu stăm să ne futem cu tine, sisifilitico... - se răsti Noru.

Mîndricel se masturbase și înainte de căsătorie, și după, și tot așa își satisfăcea nevoile sexuale acum. Complexat și impotent psihic, se defula față de femei vorbindu-le vulgar și agresiv, cu toate că le-ar fi lins clitorisul, dacă ar fi fost lăsat... Maricescu, excitat de curul fraged, lansă o cogitare blazată, tipică pentru mintea lui beată:
- Bă, poete, în țara noastră, totul se reduce la futut! Cine nu înțelege asta degeaba bate cîmpii cu sentimentul românesc al ființei, schimbarea la față, românii după \'89 sau cerul văzut prin lentilă... Cerul văzut prin sticla de băutură poate... În beție și între cracii muierii este viitorul și trecutul nației! Uite aici România palpabilă și sănătoasă! Trăiască pizda, bă! Restul e neant și după mine, poate să se ducă la dracu\'!

Și Mini Maricescu freca fără întrerupere carnea moale dintre picioarele tinere, în vreme ce Noru, cu privirea bleagă, lăsa să-i curgă un fir de salivă pe bărbie și piept, pînă la șlițul blugilor, umflat de erecție ca o gușă de politician...