Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tunul filozoafei


Dumitru Ungureanu

01.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dumitru Ungureanu
Tunul Filozoafei
Editura Polirom, 2005


prefaţă de Al. Cistelecan



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Cum se dezbracă o femeie
(exerciţiu drăculeştean pe o temă de Radu Petrescu)


Stătuse la coadă peste măsură pentru nişte ouă şi o bucată de salam, aşa că deschise uşa apartamentului fără uşurarea meritată după o zi de serviciu. Atîrnă sacoşa în cuier. Încăperile arătau de parcă ar fi trecut prin ele un hoţ grăbit şi neîndemînatic. Asta însemna că soţul şi băieţii plecaseră la pescuit sau la scăldat, pe Argeş. Măcar n-o mai plictiseau. Trîntită pe canapea, femeia îşi descheiase bluza şi răsufla încet, să-şi liniştească inima. Broboane de sudoare izvorau şi alunecau neîncetat prin păr, pe gît, pe la subţiori, printre picioare. Încercă să se şteargă; mişcarea trezi la încheietura şoldului semnul ascuţit al reumatismului, iar în pîntece, vagi, stătute suferinţe de la ultimul chiuretaj. Apăsă cu degetele zona bazinului, masaj sau mîngîiere inconştientă. Masaj adevărat ştia să facă soţul. Dacă nu vindeca durerea, o îndulcea. Zîmbi. Dulce... Bine că nu era acasă acum, i-ar fi administrat masajul şi pe dinăuntru!... Obligată, ea ar fi gustat încă o dată din paharul amărui cu amor nepoftit! Soţul ei... Copiii... Viaţa asta şi-o dorise? Ce bine le-o fi lor pe malul rîului! Tu, femeie, iar mîncare, iar vase, rufe, curăţenie... Gîndul că mîine, duminică, vor ieşi la aer, departe de oraş, în Poieniţa ei iubită, goni uscăciunea clipei, ba chiar şi amorţeala din picioare. Cît le ţinuse, desculţe, pe preşul de iută, uitase de ele. Îşi îndreptă bustul durduliu, îndesat de munca în uzină. Scoase cu mişcări mecanice bluza transpirată. Mirosul neplăcut îi strîmbă nasul. Un duş era mai mult decît o simplă şi necesară curăţire: un vis frumos şi depărtat, ca malul mării. Apa, la ora asta, nu curgea... Peste bluza mototolită, zvîrli cu neglijenţă sutienul bej, tot împuţit. Sînii femeii căzură ca două trăistioare pe trei sferturi golite, iar sfîrcurile, în care signale premenstruale băteau din ziua precedentă, se zgîrciră şi se ţuguiară. Palmele calde plimbate pe sub moviliţele umede transmiseră conotaţia unui gest erotic inconştient, nu a gimnasticii medicale. Cu unghiile mici, nelăcuite, femeia îşi stoarse cîţiva furunculi imaginari – deprindere de fetişcană, de care nu se dezbărase nici după şaptesprezece ani de căsnicie. E drept că pielea grasă era cam lipsită de netezime şi catifelare. Însă inflamaţiile glandelor sebacee nu mai atingeau, nici pe departe, stadiul de purulenţă adolescentin. Doar îşi schimba sîngele săptămînal, he-he-he... Ba şi de două ori, pe apucate! Încă şezînd pe canapea, descheie fermoarul fustei largi, de culoare verde, cu pliuri şi floricele gri. Săltă fundul lat, cu buci pietroase, care compensau prin mărime lipsa oricărui mister senzual. Deodată cu fusta, aruncă şi chiloţii gălbui, cu margine dreaptă şi elastic slăbit de prea multă folosire. Îşi studie pulpele cu carne albă şi epidermă lustruită. Doamne, că grasă mai sînt! Cum i-o fi plăcînd de mine? Pîntecele, care născuse trei copii şi suferise cine ştie cîte avorturi, se umflase nereţinut, prăvălit peste pădurea neagră de floci încăieraţi. Dar ce-i pasă lui de dragoste? – se auzi vorbind cu voce tare. Dragostea, la el, e ca o mîncare de ardei umpluţi, la fiecare masă dacă s-ar putea, apoi un pahar de vin şi-o ţigară...

Se ridică, adună rufele şi trecu în baie. Încercă apa strînsă în cadă. I se păru acceptabilă. Cînd îşi turnă cu oala pe umeri, constată că era mai rece decît credea. Să o încălzească acum însemna să consume curent peste cotă. Cînd dracu’ or băga ăştia gaze şi la noi? Suportă răceala arzătoare cu nepăsarea şi obişnuinţa de toate zilele, aşa cum suporta bărbatul, copiii, serviciul, răutăţile lumii şi cîte şi mai cîte!... Spălă cu săpun fofoloanca, apoi unse cu cremă pielea de sub dunga chiloţilor, unde ustura, şi-şi unse şi labiile, ca să scape de mîncărimea căpătată la WC-ul mizerabil din secţie. Plesni poponeţul cu palma udă – alt gest erotic inconştient, despre care ea credea că înseamnă dezmorţire, că goneşte oboseala... În fine, două ciupituri uşoare bobotiră sfîrcurile. Cu asta, ritualul dezbrăcării şi curăţirii fu terminat. Rămînea să ia o porţie de energie. Scoase din frigider sticla cu vermut. O înghiţitură îi furnica prin artere plăcut. Două îi dădeau poftă de treabă. Trei înghiţituri o ameţeau, iar patru... Ho, că te-mbeţi, fă, proasto!... Băgă sticla înapoi, mută nişte farfurii şi desfăcu sacoşa pe masa din bucătărie. Se mişca uşor, parcă se plimba pe deasupra blocurilor, călare pe un nor. Puse la fiert un zaţ de cafea, peste care adăugă o linguriţă de nechezol. Porni casetofonul în sufragerie. Vocea Madonnei inundă apartamentul: „true blue, baby, I love you...".

Nu putea sta prea mult dezbrăcată prin casă, oricît mi-ar (şi v-ar) plăcea să lungesc exerciţiul. Aşa că întinse mîna să ia capotul de pe sîrma de rufe din balcon. Ca să ajungă, înlătură perdeaua şi, goală, ieşi pe jumătate din cameră. În blocul vecin locuiam eu. Tocmai încheiasem lectura cărţii lui Costache Olăreanu – Cvintetul melancoliei. Priveam, desigur melancolic, pe fereastră şi mă întrebam dacă e cazul să scriu un „Trio(let) din Drăculeşti". (Cvartet a scris, ştiţi doar, Durrell). Întîmplător, văzui femeia aceasta, jumătate despuiată, jumătate înfăşurată în perdea, ca nu mai ştiu care pictură celebră. Putea fi scena de faţă, pentru mine, ca prăjitura pentru Proust? Hlizit la (părelnica?) viziune, mă trezi un glas rece, sec:
– Nu te mai uita la vecini, că uitat rămîi!

Stormy Monday Blues

I

Cum absolvi facultatea, Mihai-Ică Iulian se întoarse la vatră hotărît să pună „în fiinţă", ca profesor, îndemnul păltinişean, citit şi răscitit în Jurnalul lui Liiceanu – „cultură de înaltă performanţă la lumina lumînărilor!". Era în 1984. Satul în care Ică se născuse şi unde reveni şcolit, Zăvoiu, o azvîrlitură de băţ, peste Argeş, de Drăculeşti, primea lumină electrică fix şapte ore zilnic: dimineaţa, de la 5 la 7; la prînz, de la 11 la 13; seara, de la 17 la 18; noaptea, de la 22 la 24. Tatăl lui Ică, instalator la fabrică, în oraş, descurcăreţ ca tot românul epocii aurite de la finele dictaturii întunecate şi regretate, încropise o instalaţie cu baterie acumulatoare şi becuri de automobil. Aşa că „iluminarea" noicistă rămase în rezervă...

Dar, în loc să pună coatele lîngă ceasloave, cum învăţase în studenţie, Ică Iulian se trezi angrenat şi anturat de pieptoase profesoare anoste ne-mai-măritate; de fragile absolvente a zece ori douăşpe clase, picate la examene; fete-femei cu vise confuze, pasiuni difuze, buze mofluze, în lume reticente, aerate, distante; în intimitate ardente, depravate, sufocante... „Partidă" atractivă, băiat dezgheţat, sociabil şi deloc urît, Ică deveni ţinta strategeselor provinciale din sat şi din tîrg, idolul sufletelor acrite în aşteptare, al dorinţelor distilate prin neîmplinire. Nepretenţios, nemofturos şi degrabă săritor în ajutor, Ică se lăsă dezbrăcat în multe paturi cu cearşafuri răcoroase, din „odaia de bună", în hogeacuri de folos comun prin blocuri sordide, în dormitoare de unde fostul bărbat plecase nu demult, uitîndu-şi pijamaua, sau papucii, sau pachetul cu ţigări... Traiul ăsta impunea un spaţiu propriu, în care să se simtă liber, să guste femeia în biodiversitatea speciei, fără teamă de intruşi, de ceas ori de... părinţi! Pentru că adeseori aducea cîte o „prietenă" acasă, dar nu putea să facă amor în voie şi în destrăbălare. Prezenţa părinţilor, gîndul că pot veni oricînd de unde sînt plecaţi – amîndouă chestiile astea alcătuiau o barieră psihică, îl agitau şi îi înjumătăţeau satisfacţia... Aşa se decise să închirieze un apartament în Drăculeşti, ceea ce nu fu simplu, însă tatăl instalator se descurcă... Oarecum dezamăgit, bătrînul (51 de ani) zise:
– Nu apartament îţi trebuia, ci maşină!
– Las’ că vine ş-aia! Ca zestre! – rîse Ică, ambiguu.

La bloc închidea uşa, da casetofonul tare şi încingea cu femeile nişte reprize de sex-sauvage, că băteau vecinii în caloriferele frigide. Oprea muzica şi continua călăreala pe muteşte, pe furate, pe atinse, pe îndesate, pînă cădea lat, stors, deşertat. Nu uitase „îndemnul", nu renunţase la „menirea" sa, la gîndul „isprăvilor culturale". Însă acum venise vremea isprăvilor sexuale. Deşi îi era, şi lui, clar că scăzuse ştacheta mult sub nivelul unde o fixase în facultate, Ică nu-şi făcea griji: avea timpul de partea lui! La 25 de ani, simţi înainte eternitatea! Şi-apoi, nu ieşise din clubul neoficial păltinişist: cumpăra, de la un anticar particular, cărţi groase de filozofie şi istorie, defrişa greacă şi germană, scria cîteva rînduri zilnic... Îi lipseau două dicţionare bune, ca să înceapă traducerile; curînd vor veni şi alea, şi gata – se însoară şi se apucă de treabă serioasă! Deocamdată, să nu scape vreo gagică, asta e prioritatea – istovirea fratelui porc!...

Dar fratele porc tocmai se încocinase, încăpăţînat, în borta lui...

Pe Mini Maricescu, Ică îl întîlni la o consfătuire-instruire politică (pulitică, glumeau tovarăşii neserioşi), ţinută la Casa Pionierului. Fuma pipă şi avea figură de om beţiv, asemănătoare cu a lui Nicolae Velea, scriitorul acela tăcut şi băut, care îi dăduse lui Ică autograf pe un articol din ziarul Informaţia, semnat, nu scris, cum precizase prozatorul. Întrebîndu-şi vecinul cine e fumătorul de pipă, Ică află numele oximoronic.
– Dar cum e botezat, de fapt?
– Probabil Mihai, Marcel sau Manuel...
– Mă prenumesc Marin, mi s-a zis Mari, dar eu am ales Mini! – spuse profesorul de română, după consfătuire, la tradiţionala agapă tovărăşească stropită cu votcă şi vorbe de clacă. Marin sau Mari Maricescu sună prea tautologic, nu crezi?

Aşa se împrieteniră. Ică află că Mini este poet, a publicat în Luceafărul şi în alte reviste, are un volum la Albatros, altul la Rîpeanu, acceptate, dar neincluse în plan, pare-se că nu primesc avizul Consiliului Culturii... Apoi află că Mini este căsătorit, locuieşte într-un apartament – Să vii să ne vezi! – soţia este şi ea profesoară – Uite-o, aia grasă de colo! – şi aşa mai departe, o descărcare bruscă de amănunte profesionale şi intime, ce trăda un tip introvertit şi cu suflet contorsionat, deşi cam artificial... Desigur, atras de posibilitatea amiciţiei spirituale, nu de perspectiva unei relaţii adulterine, Ică Iulian îl vizită pe Mini chiar ziua următoare. Să nu vină cu mîna goală, aduse – ca tot intelectualul – o sticlă de votcă Stolicinaia, procurată pe căi încurcate de la o ţigancă renumită în oraş pentru comerţul clandestin cu produse prohibite – cafea, ţigări şi băuturi sovietice...

Soţia lui Maricescu, Claudia, era o femeie care îşi pierduse tinereţea în grăsimea planturoasă a unui corp dezabuzat. Indiferentă şi indolentă, cu buze mari, dar voce subţire, metalică, iritantă, părea o vieţuitoare care se hrăneşte din secreţia glandelor proprii, căreia nu-i pasă ce se petrece în exterior. Ică văzu în corporalitatea asta autonomă pe Molly Bloom – tocmai citea recenta traducere, la Univers, a romanului Ulise. Ca şi eroina lui Joyce, nevasta lui Mini putea să ocupe prim-planul acţiunii. Vorbele amabile debitate de Ică Iulian, cu vaga intenţie de a testa terenul unei legături gen Petrini-Matilda-Petrică Nicolau, se loviră însă de-o insensibilitate desăvîrşită. Claudia aduse pe măsuţa din bibliotecă tava cu două ceşti de cafea, apoi se retrase în camera ei. De la acea primă vizită, Ică înţelese că femeia este iremediabil închisă în untura unei gospodine oarecare. De necrezut ca ea să dea aripi imaginaţiei poetice a soţului! Trăia Maricescu o viaţă dublă? Poseda el altă muză?

Discuţia cu Mini, ca orice discuţie cu un proaspăt cunoscut, cu care ne descoperim afinităţi, fu ameţitoare, vrăjită, suculentă. La început a fost poezia – Eminescu, Blaga, Nichita. Apoi filozofia – Platon, Hegel, Kant şi Noica. Mini Maricescu nu doar că studia tomurile groase; chiar luase drumul Păltinişului, să bea un ceai cu Maestrul, care îi răspunsese la scrisori. Dar „bătrînul" tocmai plecase din ţară, pe neaşteptate... Fundal sonor întîlnirii, marea muzică simfonică, baza culturii europene, Mozart, Bach, Beethoven, Brahms, prilejui profesorului de română etalarea colecţiei de discuri ruseşti, poloneze, nemţeşti şi mai ales, fireşte, cehoslovace... La ora 10 seara, Maricescu opri pick-up-ul şi deschise radioul pe Europa Liberă, să asculte „Teze şi antiteze la Paris" sau „Povestea vorbii", emisiuni care îl ţineau conectat la adevărul culturii române, cum se exprimă în şoaptă vehementă... Pe urmă se înduplecă să citească nişte poeme proprii; însă nu vru să arate revistele în care publicase, zise că nu le mai are... Per total, o seară memorabilă, conchise, la plecare, Ică. Urmară altele asemănătoare, pînă cînd între cei doi profesori se legă o prietenie, întărită de votcă şi neconstipată de rivalităţi erotice, domeniu în care Mini excela prin absenteism...

Născut drăculeştean, Maricescu ţinea la urbea sa, cu toate că îi demolaseră casa bătrînească, la sistematizare. Familia primise apartament; în apartament rămase Mini, după ce se căsătorise cu o veche colegă de şcoală, la capătul unei iubiri de 17 ani! Tatăl şi fratele îşi făcură altă casă, într-o zonă pretins „rezidenţială", cu imobile stas, P+1 în duplex. Refuzînd să participe cu bani la construcţia cea nouă, Mini refuza, de fapt, autoritatea tatălui. Era el însuşi cap de familie, cu toate că nu zămislise copii...
– Poezia necesită întreaga mea forţă creativă! – spunea. Nu doresc copii! A fi tată reprezintă o cădere din condiţia ideală a culturii! Mi se pare că am citit undeva fraza asta, da’ nu contează!

Începuse de prin clasa a cincea, cu versificaţii naive. În liceu ajunsese celebru la cenaclul literar orăşenesc. Poezia lui arăta o viziune absolut nouă, pregnantă. Făcea frondă faţă de caracudă – profesori bătrîni, titulari de drept, veleitari eşuaţi în funcţii birocratice. Nu lupta singur. Alături avea doi colegi de clasă – Ilie Dodiţă şi Noru Mîndricel, poeţi născuţi, nu făcuţi! Ei nu intraseră la facultate. Se mulţumiseră cu slujbe modeste, dar îşi păstraseră de minune vigoarea poetică. Se întîlnea cu ei deseori, ca o prelungire a cenaclului desfiinţat, şi-şi citeau reciproc producţiile. Fuseseră porecliţi „cei trei muschetari" şi rămăseseră prieteni pe viaţă. Vrea Ică să-i cunoască? Da, Ică se arătă dornic să-i cunoască pe „rataţii ăştia", cum gîndi pe moment despre ei... Delicat, nu-şi trădă gîndul şi bine făcu. După două-trei luni de la cunoştinţă, după nenumărate „şedinţe de cenaclu" la Mini şi la Ică, udate din belşug cu băutură şi piperate cu amatoare de literatură, între cei patru se coagulă o prietenie ce şterse diferenţa de ani şi diferendele estetice, lăsînd la vedere coaja unei piftii cu toate condimentele necesare îmbuibării...
Ilie – Lili pentru intimi – Dodiţă era un lungan brunet, cu nas lung, buze subţiri, ochi de peşte şi freză ondulată, gen Dolănescu. Lucra la Casa de cultură orăşenească, metodist, administrator, instructor sau inspector – nu se ştia bine ce este. De fel din Foiţa, şapte kilometri est de Drăculeşti, părea veşnic pe drumuri şi ubicuu, putînd fi întîlnit la cele mai neaşteptate cotituri. Dacă s-ar fi strîns mărturii despre el, nu surprindea constatarea că fusese văzut la aceeaşi oră, în aceeaşi zi, în două sau chiar trei puncte variabil depărtate în spaţiu. Ubicuitatea asta îi adusese faima că este unul dintre cei care aşterneau pe hîrtie rapoarte confidenţiale pentru organele competente. Lili nu încerca să nege zvonul faţă de prietenii săi; nici ei nu insistau cu interogaţii tranşante. Se mulţumeau să colporteze mărturii despre el şi se foloseau de „relaţiile" acestuia pentru a-şi procura diverse lucruri... Era căsătorit cu Manuela, o con-ţărancă blondă, aţoasă şi placidă, genul de femeie monogamă şi monocromă, lipsită de sex-appeal şi lipsită chiar de elementarul mister feminin. Educatoare în satul de baştină, îi trîntise lui Lili două fete gemene, deja ajunse, în clasa a şaptea, cópii ale mamei lor. Ce îl făcea pe Lili interesant nu era nici poezia, nici statutul de colaborator sau informator al Securităţii statului, ci faptul că trecea drept amantul cîtorva neveste de mahări! Între care se număra şi nevasta comandantului miliţiei, probabil cea mai frumoasă femeie din oraş... D-asta era invidiat şi înjurat Lili; dar cum puţini tipi recunoşteau motivul, inventaseră chestia cu ciripitul... Activ, atent, neobosit băutor, recitator inspirat de versuri licenţioase, cu o bună memorie a bancurilor şi cuvintelor de duh, Lili încînta reuniunile oficialilor în cadru neoficial, unde era invitat în virtutea calităţilor sale de „artist"! Nu-şi dorise aşa ceva; dar la adăpostul măştii, el îşi realizase cîteva ambiţii strict materiale: casă nouă în sat, maşină Dacia, mobilă scumpă în odăi, Telecolor, covoare, bibelouri. Acum o învăţa pe Manuela să şofeze, ca să se îmbete şi el fără grijă pe la petrecerile obligatorii... Alături de prietenii săi – muschetari cu săbii de versuri, cum zicea, fără să sesizeze platitudinea –, Lili se purta normal, chiar banal, fie din cauză că se simţea superior condiţiei lor, fie că realiza care este „valoarea" lui ca poet – aproape nulă...

Noru Mîndricel –, cu î din a, preciza el pedant, c-aşa se scria cînd m-am născut şi-aşa e scris pe certificatul meu de naştere, cum e scris pe Tricolor Unire! – lucra în fabrică la un laborator CTC. Ce anume lucra el acolo nu conta; însă lua bani pe ştat, fiindcă activităţile culturale, pentru care era ţinut în producţie, nu se plăteau. Om de bază al ansamblului artistic muncitoresc, Noru se pricepea la toate: scria texte satirice, montaje literare la zile festive, pluguşoare adaptate realităţilor oraşului, glume subţiri pentru petreceri oficiale (glumele fără perdea erau apanajul lui Lili Dodiţă); picta decoruri la sărbători şi serbări, panouri alegorice la defilări, grafice cu dezvoltarea multilaterală a producţiei şi cîte altele... O „operă" plastică de-a lui fusese remarcată de curînd de-un adjunct al lui Gogu Rădulescu, drept care Noru căpătase un fel de intangibilitate. Venea la slujbă cînd avea chef, se îmbăta în serviciu la fel de des ca în cîrciumă şi înjura pe toată lumea – trepăduşi, papagali, turnători, amante, curve de ambele sexe... Iar cînd epuiza înjurăturile, cădea beat turtă, tăvălit pe jos, inconştient, insensibil, ca şi mort...

Succesul „operei" sale plastice îi adusese beleaua: se însurase cu o colegă de laborator, poetă şi ea, trupeşă, focoasă, cu faimă de femeie greu de mulţumit la pat. Se numea Dumitra Alexandrescu; se recomanda – şi i se spusese din copilărie – Domniţa! Aşa iscălea foile caligrafiate curat, poezii de factură intimă, pe care le expedia Constanţei Buzea, la „Poşta Literară", după ce le citea în cenaclul din casa lui Mini. Deşi în urmă cu un an îşi văzuse numele sub un poemaş, publicat de Alex. Ştefănescu în SLAST, la rubrica lui descoperitoare de genii, Domniţa nu convinsese pe prieteni că e poetă; poetesă da, toţi erau gata să se declare cuceriţi de farmecele ei!... Singură la părinţi, se răsfăţa în casa veche şi solidă, moştenită de mama ei, fiică de magistraţi ajunsă numai grefieră la judecătoria locală. Tatăl, beţiv incurabil, fost ofiţer de miliţie, murise de ciroză ca diriginte de poştă, lăsîndu-le pe „curvele dracului", vorba lui, să-şi facă de cap. De-atunci, la ele ţinea cheful continuu şi mereu se afla cîte un pretendent – fie la mamă, fie la fiică... Bine făcută şi cu rost crescută, Domniţa izbutise încă de prin clasa a X-a să divorţeze doi profesori, aţîţîndu-i să se şi bată între ei. Într-a XII-a, cucerise un premiu la olimpiada de chimie pe oraş; drept care, directorul fabricii, invitat la premiere ca şef de jure al liceului luat – sarcină de partid – în custodie, înmînînd diploma, o asigură pe cuceritoare că a cîştigat loc în schema laboratorului. Domniţa îl ocupă şi nu-l mai părăsi. Nu pierdu timp cu facultatea. Cînd avea din naştere tot ce-i trebuie, la ce să-şi tocească anii frumoşi ai tinereţii prin şcoli inutile?! Aşa spuse şi directorul, autoimpus tutore benevol; aşa spuseră şi inginerii care o învăţară meserie, plimbînd-o pe la munte, pe la mare, prin paturi sau prin garaje, prin păduri sau pe scaunele tapiţate ale birourilor încuiate în prealabil...

Dar, firesc, în orăşelul de provincie, unde toate se aflau, astfel căpătă renume de femeie nesătulă. Fizicul o favoriza: trup vîrtos, cap impozant, ochi ucigători, gură de foc, păr cotropitor. Asta era o realitate. Însă faima provenea din aparenţe. În zadar susţinea că scormoneşte sufletul prietenilor temporari ca să găsească dragostea adevărată, nu pofta curentă, carnală, libidinală. Nimeni n-o credea. Noroc că nu suferea din pricina neîncrederii! Şi, la drept vorbind, nu interesa pe nimeni ce vrea ea... Numai Noru se apucă să descifreze enigma Domniţei, cînd ea îl înconjură cu vădită gelozie pe succesul „operei" lui... Coup de foudre! De la descifrare – la cununie! Dragostea e o muză oarbă care nu ţine cont de ce vrei tu! – se justifică Noru faţă de prieteni. Iar prietenii – care o cunoşteau prea bine pe Domniţa ca să-l abandoneze pe poet în braţele viguroase ale miticei (de la Dumitra!) femei – se căzniră îndelung să-i demonstreze orbului că iubita lui are 29 de ani şi că îl ia de paravan, dacă nu de fraier... Zadarnic. Cu buzele ţuguiate, ochii lunecoşi, evazivă şi excita(n)tă, Domniţa îl mîngîia pe Noru pe bărbia proaspăt rasă şi zicea că nimeni n-a ştiut să-i arate ce este dragostea, aşa cum a ştiut Mîndricelul ei... Poate din cauza acestei oarbe iubiri, absolut neaşteptate şi tulburătoare, Noru Mîndricel părăsi casa părintească din satul Vaidacuta, unde trăise pînă atunci sub aripa ocrotitoare a mamei sale, văduvă de un sfert de veac. Se mută în odaia Alexandreascăi, unde găsi două perechi de aripi, laolaltă cu nelipsitele gheare...

Lunga iarnă fierbinte ’84-’85 sudă între cei patru literatori o legătură perfectă, organică, deşi neorganizată. Mini, Lili şi Noru formau deja un grup, cu reflexe aproape condiţionate şi obiceiuri ce nu ajunseseră reguli din lipsă de continuitate şi „materialitate", filozofic zis. De exemplu, cînd se apucau de băut, spărgeau paharele în stil rusesc. Dar după ce „izbutiră" cîteva rînduri de cioburi, lipsa din magazine a paharelor îi scuti de o plăcere, fără să le diminueze cheltuielile... Sau, tot la chef, cînd Lili procura o sticlă de Ballantine’s, ţineau să amestece ouă crude în lichidul arămiu. Whisky găsiră însă mai des decît ouă crude, proaspete, adevărate, nu de-alea de crescătorie... Şi-alte „bucurii" de-astea...

Adoptarea lui Ică în grup se făcu – normal! – sub influenţa romanului dumasian. Al patrulea muschetar, mai mic de ani, trebuia pus la probă şi la muncă, testat şi urmărit discret, abia pe urmă primit cu tot onorul. Pesemne că mai fuseseră şi alţi candidaţi, iar cei trei se fripseseră. Astfel că perioada de încercare se încheie în vara lui ’85, cînd Ică fu invitat să participe la tradiţionala excursie pe munte, pe care cei trei poeţi-prieteni o făceau la începutul lunii august, să-şi încarce bateriile, cum ziceau... Întorşi din munţi, fiecare pleca la mare cu familia, cu alţi prieteni sau cum se nimerea. Se reîntîlneau în septembrie, de Sîntă-Măria-mică, şi trăgeau un chef la Mini, de onomastică. S-ar fi spus că încheiau anul la Sf. Ilie, cu ziua lui Lili, cînd chefuiau o săptămînă în Foiţa, sub coama dealului şi la buza pădurii unde poetul îşi ridicase ranch... Şi începeau, socotind anul după calendarul şcolar, cu sărbătorirea lui Mini.

În acel ’85, deşi fu invitat, Ică nu merse la cheful lui Lili decît în prima zi. Avea treabă. Umbla să obţină repartizarea în zonă a prietenei sale, cunoscută în facultate, Iuliana Pincă. Fiinţă sensibilă, cinstită şi naivă, Iuliana n-ar fi îndrăznit să comită un gest ce putea fi categorisit plecăciune, trafic de influenţă sau ceva asemănător. Dacă o repartizau în Moldova, se ducea în Moldova; dacă o repartizau în Maramureş, acolo ajungea; dacă n-o repartizau deloc, nu întreba şi nu se plîngea de ce. Preocupată de mărunţişuri femeieşti, cum ar fi gătitul, cusutul, născutul copiilor sau spălatul rufelor, profesiunea de profesoară o împlinea cu aceeaşi seriozitate cu care împletea un pulover de lînă. N-o mira nimic, nu cerea nimic, nu voia nimic. Uimit de calmul şi absenţa personalităţii superficiale, Ică descoperise în fetişcana cu blugi şi tricou, neîmplinită trupeşte, plinătatea ideală a femeii – şi jurase că o ia de soţie. Acum se căznea să-şi demonstreze că e om de cuvînt. Iuliana nu i-ar fi amintit niciodată promisiunea de-anţărţ, nici nu i-ar fi reproşat minciuna. Se culcase cu el din plăcere proprie şi din romantism studenţesc, aşa că nu pretindea nimic...

Locuia cu familia – părinţii şi trei fraţi, toţi mai mici, liceeni – într-o curticică la marginea Drăculeştilor, spre Argeş, peste linia ferată. Ică o conduse acasă o dată; nu mai îndrăzni să calce a doua oară, seara sau noaptea, în mahalaua plină de cîini şi gropi pe mijlocul străzii neasfaltate. Cînd luase apartament, în subconştientul lui Ică dospea gîndul că are unde se cuibări cu viitoarea soţie. Nici la el, nici – evident exclus! – la ea... Terminînd de „tras sforile" pentru proaspăta absolventă, Ică plecă în Bucegi cu amicii. Două săptămîni apoi trăi cu Iuliana într-un cort, la Costineşti. Primele zile din septembrie avu discuţii intense cu tatăl său, referitoare la perspectivele căsătoriei, la chestiunea materială şi aşa mai departe. Începuse activitatea la şcoală. Nu profesa în acelaşi sat cu Iuliana; se întîlneau însă în fiecare după-amiază şi pierdeau timpul cu nimicuri prin Drăculeşti, pînă ajungeau în apartament – al lui Ică sau „al lor"... La începutul lui septembrie, într-o luni, merseră împreună la onomastica lui Mini – Marin Maricescu.

Pentru ceilalţi, Iuliana nu era o necunoscută. Ică le-o prezentase încă din primăvară ca viitoarea soţie. Cu o fire asemănătoare Claudiei şi Manuelei, tînăra profesoară se integrase universului casnic adorat de cele două. Pentru Domniţa, Iuliana nu prea exista. Nu-şi găsiseră nimic comun. De altfel, poetesa şedea la taclale cu bărbaţii, poeţii, literatorii, nu cu muierile, cum zicea, fără să-şi ascundă superioritatea intelectuală. Asta n-o împiedică să arunce săgeţi otrăvite, cînd Iuliana şi Ică aduseră cadou lui Mini o ediţie din poeziile lui Eminescu, editată în colecţia BPT prin anii ’20, conţinînd celebra Doină. Fusese o achiziţie norocoasă din tîrgul săptămînal, în oborul tradiţional de vite şi cereale, deschis pe un tăpşan închis cu gard de plăci prefabricate, lîngă Regia de tutun, la ieşire din oraş. De cîtva timp venea acolo o ţigancă, bucureşteancă, vînzînd haine şi cărţi contra brînză şi ouă. Lili şi Manuela aduseseră cadou o cămaşă, un pachet de cafea Alvorada şi o sticlă de Ballantine’s. Domniţa şi Noru puseseră pe masa sărbătoritului o cravată albastră, lată, frumoasă, dar inutilă: Mini purta numai helănci! Ce anume trezi în Domniţa gelozia devastatoare? Cu ochi ca de pisică întărîtată, ea zise:
– Uite cine este poet, literator adevărat! Ică! El dăruieşte o carte, nu ceva de burdihan! Voi ce sînteţi, bă? Poeţi? Halal poeţi! Cîrnaţi, asta sînteţi!
– Păi, şi tu ai pretenţia că eşti poetă, îl citezi şi pe Marin Preda! De ce nu ai adus tu un cadou spiritual? – făcu Lili, oarecum în derîdere.
– Măi, lăsaţi disputele! Orice obiect capătă o valoare spirituală şi chiar poetică dacă vine de la un prieten şi dacă îl aşezi în locul potrivit! Nu face Emil Brumaru poezie din dulapul de bucătărie? – zise Mini, împăciuitor.
– Şi Mircea Cărtărescu scrie în bucătărie! Şi ce mai poezie scrie Mircea în bucătărie! – spuse Ică Iulian, tolănit pe divan. Domniţa se aşeză alături şi ceru un foc pentru ţigara scoasă din pachetul nou.
– Spune-mi, dragule, ce cărţi mai avea ţiganca de vînzare? Data viitoare merg şi eu în tîrg! – gurlui Domniţa lîngă umărul lui Ică, grăpînd cu ochii bustul acestuia.

De cînd crescuse interesul Domniţei pentru Ică? Deodată îl agresa cu drăgăstoasă atenţie; nu se jena să-l mîngîie, să-i solicite mici servicii, gen: ridică-mi breteaua rochiei, slăbeşte-mi sutienul, că mă sufoc lîngă tine, smulge-mi şi mie firul ăsta de păr, că nu l-am văzut cînd m-am ras la subţioară... Nu se ferea de Noru, nu-i păsa că Iuliana se strîmbă la Ică, un reproş implicit, la care el nu ştia să răspundă. Reticenţa profesorului nu rezista desantului multiarmat al poetesei, lansat pe mare, pe uscat şi pe calea aerului, admirabil de nedisciplinat în desfăşurarea tip comando. Ochii ei nu se mai dezlipeau de pe buzele lui; parcă îi şoptea vorbe dulci, nu titluri de cărţi zărite-răsfoite la taraba negustoresei – Căderea Constantinopolului, Regina Margot, Ce le pasă damelor! etc. Scena risca să degenereze şi să strice petrecerea neîncepută. Manuela o ridică, aproape cu forţa, pe poetă şi o trase în bucătărie. Acolo îşi împărţiră treburile femeieşti şi dispărură un timp din sufragerie. Timp în care bărbaţii puseră în pahare şi băură un rînd în tăcere, ceea nu le sta în obişnuinţă. Stăruia în aer, jenantă, presiunea catastrofal-erotică a Domniţei. Ică deschise:
– Pomenind de Cărtărescu, ştiţi ce idee mi-a venit? Ce-ar fi să alcătuim toţi patru un volum de versuri şi să-l scoatem pe banii noştri, la Litera? Şi Iaru, Stratan, Coşovei şi Mircea au făcut aşa...
– E posibil! – aprobă Lili.
– Sigur. Ne autofinanţăm şi ieşim în lume! Altfel, concursuri de debut şi planuri n-o să pupăm noi cîtă vreme stăm în provincie!
– Ba putem. Trebuie doar să insistăm, să ne ducem la cine trebuie! Da’ ne-am lăsat dracului pe tînjală, nu mişcăm nimic! Ne minţim de azi pe mîine că facem ceva, şi pînă la urmă – căcăreze! – spuse Noru.
– E o idee foarte bună volumul colectiv! – aprecie Mini. Dacă ai debutat, nu ţi se mai pun piedici la edituri, că să vezi, că n-ai referinţe critice... Cum de nu mi-a picat pînă acum ideea cu volumul colectiv?
– Ce volum? Ce colectiv? – răsări în cameră Domniţa.
– Ică a propus să scoatem un volum colectiv la Litera! – răspunse Noru. Crede că am avea şanse mai mari decît altfel... Da’ Litera asta nu mi se pare o editură serioasă, de luat în seamă!
– Păi, da, bă! Ce merită să fie luat în seamă de tine? – făcu Domniţa, brusc isterizată. Cartea Românească? Elitistă! Eminescu? Afacerişti dubioşi! Albatros? Înghesuială! Junimea? Dacia? Provinciale! Te crezi buricul pămîntului, dar tu nu eşti decît un căcat, un neg, un pistrui de căutat cu lupa!

Atmosfera deveni furtunoasă. Se prevestea o schimbare neplăcută pentru toţi. Domniţa îl trata pe Noru ca pe o cîrpă, ea ştia din ce motive. Stînjenitor pentru ei, era treaba lor intimă, de cuplu poate nefericit, dar legitim. Însă Domniţa nu se limita la a-i face scene soţului. Ea îl mînca din ochi pe Ică, îl lua ca martor pentru acuzaţiile sale, se sprijinea de umărul acestuia, cînd Noru da şi el o replică dură, îi cerea profesorului apărare şi adăpost, cerea înţelegere, totul cu viclenia aceea feminină, amestec de promisiune erotică şi linguşire felină, imposibil de evitat şi de refuzat. Ică plecase capul spre covor şi număra figurile geometrice ţesute în culori diferite. Cînd îndrăzni să ridice privirea spre poetesa certăreaţă, aproape se sperie de domniţa dorinţelor despuiate întipărită pe faţa Domniţei!... Îi fu ruşine de prietenii lui. Se duse în baie şi se spălă cu apă rece pe urechile încinse. Reproşurile femeii la adresa bărbatului continuau cu intensitate variabilă. Tot Manuela o domoli...

Se aşezară la masă. Mini în frunte, ca sărbătorit. Claudia la coadă, ca stăpînă şi servitoare totodată. Conversaţia nu mai atinse probleme fierbinţi, de natură conjugală sau literară. Discutau ca nişte vecini la o nuntă în cartier. În loc de muzică lăutărească, fundal era – aleasă de Noru – muzica blues: Muddy Waters, B.B. King, Howlin’ Wolf, T-Bone Walker şi alţi negri. Nu se potriveau petrecerii marea muzică simfonică, nici sonatele, nici liedurile sau partiturile pentru orchestre camerale. Mergea cîte o Baby, Please Don’t Go sau Who’s Gonna Be Your Sweet Man When I’m Gone sau Stormy Monday... Şi cheful continua lent, plictisitor, ca subiectele atinse... Într-un tîrziu, retraşi pe canapea, Lili, Ică şi Domniţa regăsiră problema volumului de versuri, la Litera...
– Bă, eu am bani! – afirma poetesa. Eu pot să plătesc singură cheltuielile de editare. Noru nu-i amestecat cu mine la bani. Stă în casa mea, mănîncă mîncarea lu’ mama, da’ nu pune banii în comun cu mine, că îi bea! Aşa că n-are ce să zică dacă eu vreau să plătesc totul! Eu, dacă vreau, îl dau şi afară din casa mea, să se ducă dracului unde o pofti, că nu e bun de nimic! Dacă voi trataţi problema din punctul de vedere al aprobărilor şi al alegerii poeziilor, eu pot să plătesc! Tu, Lili, te ocupi de aprobări! Umbli la relaţii, faci ce ştii, treaba ta! Tu, Ică, pupa-te-aş, te ocupi de aspectul estetic! Ai publicat recent, ai făcut facultate, ai mai multă glagorie decît noi toţi...

Cînd femeia e poetă, îi place să vorbească şi se şi îmbată, nimeni nu-i poate ţine piept. Vorbind întruna, Domniţa nu-l pierdea din focul privirilor sale negre pe Ică. Îl apucase de mînă, îl mîngîia pe coapse şi pe la şliţul blugilor, îi rîgîia în nas şi-l stropea cu salivă şi nicotină pe obraji – iar Ică, ameţit bine, simţea o curiozitate erotică acută şi neprevăzută pentru această femelă masivă şi lascivă, cu voce răguşită şi excitantă, cu irişi ca două gropi în care aluneca fără putinţă de scăpare...
– Problema nu-s banii! – spunea Ică. Problema e să dăm o unitate volumului. Vedeţi, fiecare dintre noi are o experienţă proprie!

Ascultau acum şi Noru, şi Mini; cele trei femei fără preocupări poetice se retrăseseră spre bucătărie şi dormitor. Ică se simţea umflat de-un sentiment cu totul nou şi grozav: el era omul care zvîrle pe jăratic lenea, faimoasa lene românească! Şi era mîndru că, iată, poate să fie, ca maestrul Noica, un antrenor cultural, unul care împinge, urneşte, pune în mişcare, ia cu el sau după el, unul care se mişcă şi mişcă...
– Dar lectura poemelor voastre mi-a lăsat o neîmplinire, un gol, o lipsă de fiinţare, pentru că lipseşte din ele, din poezii, spiritul locului! Cred că noi asta trebuie să obţinem în paginile volumului – un timbru special, o nostalgie postmodernă, o dezarticulare poietică, un univers punctual perfect articulat în fărîmăturile lui! Forţa noastră să provină din coerenţa organică a viziunii noastre! Sintagmele noastre să pulverizeze, metaforele să sublimeze, versurile să îngheţe, să pietrifice auditorul în admiraţie şi respect! Fiecare dintre noi poate să abordeze orice aspect al realului. Coroborate, textele noastre să reveleze un Dumnezeu al poeziei noastre, cu teologia şi ontologia lui!
– Vedeţi, bă?! – sări Domniţa, excitată pînă în vîrful părului. V-am spus eu că Ică ne scoate din noroi?
– Taci, fă, dracului din meliţă, lasă-l să vorbelească! – zise Noru.

Băuse peste măsură, se apropia de pragul pierderii controlului de sine şi se simţea încă bărbatul legiuit, domnul şi stăpînul Domniţei, cum îl alinta ea demult.
– Tu să taci, băi, ratatule! Tu habar n-ai de nici unele – nici de casă, nici de masă, nici de poezie, nici de cum se fute o femeie!
– Tu nu eşti femeie, fă, curva dracului! Tu eşti o iapă nesătulă de pulă!
– Dumitro, să nu intrăm în chestiuni prea intime! – interveni Mini, cu autoritatea sărbătoritului. Norule, zău, nu-mi strica aniversarea! Hai să-l ascultăm pe Ică! Zi-i, bătrîne!
– Cum putem ajunge la viziunea aceea organică? În ce mod putem atinge cerinţele înalt estetice pe care le presupune demersul nostru? După mine, într-un singur mod: să ne aşezăm la masa de scris, zilnic! Să lucrăm continuu, să reluăm aceeaşi pagină pînă capătă reflexul diamantin al pietrei şlefuite, pînă cîştigă pulsaţia intimă a operei cu viaţă proprie! Iar pentru a ne acorda la unison harfele noastre poetice, trebuie să ne întîlnim zilnic, să ne citim zilnic cele ce-am scris, să discutăm, să...
– Belim pîul! – scuipă Noru.
– Ce? – se trezi Ică.
– Băi, labagiule, nu taci dracului odată?! – sări Domniţa.
– Dumitro, te rog! – interveni Mini. Norule, ce-ai, mamă dragă? Iar te călăresc angoasele? Înţelegem că te simţi complexat, şi noi sîntem la fel, dar ce dracu’, ai trecut şi alte hopuri şi hîrtoape mai băloase! Te-ai îmbătat, se vede, dar nu e cazul să-ţi refulezi impotenţa mintală sub formă de malahie verbală!
– Du-te-n pîul meu! – răspunse Noru.
– Dă-i să bea încă un pahar! – spuse Lili. Na, bă, poete, ia de-aici!

Noru vărsă jumătate din paharul cu bere, jumătate bău. Apoi întinse mîna, în semn că mai vrea. Lili îi turnă din nou. Peste tăria dinainte, berea veni ca un detonator. În cîteva minute, Noru fu atît de beat, încît nu-l putură pune într-un pat. Abia îl rostogoliră în colţ, pe un preş. Discuţia continuă apoi ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Domniţa îşi trase încă un pahar cu lichior de cireşe, scrumiera, ceaşca de cafea şi ţigara ţinută cu vîrful în sus, deasupra urechii, aprinsă. Aproape că-şi dezgolise pieptul deluros, iar Ică se rătăcise năclăit prin vegetaţia umedă dintre movile. Într-un acord tacit, Mini şi Lili urmăreau amuzaţi spectacolul oferit de Domniţa, cu participarea extraordinară şi involuntară a profesorului, înghesuit de pofta muierii, mai tare ca pohta lui Mihai Viteazul de a împreuna cele trei Principate române... Ca o planetă cu forţă de gravitaţie implacabilă, nesătula îl atrăgea pe ageamiu cu subtilitatea tîrfei antrenate, agentă a serviciilor secrete, specializată în racolări amoroase. Relaţia dezvolta în acelaşi timp o componentă de secvenţă inversă: Domniţa se lăsa evident sorbită de Ică pe măsură ce îl îngurgita! Pentru că poetesa trăia o atracţie aproape morbidă faţă de bărbaţii care o ameţeau cu discursuri teoretice şi cuvinte necunoscute ei! De mirare era doar faptul că abia acum acţiona Domniţa în virtutea naturii sale profunde, deşi îl cunoscuse pe Ică aproape de-un an. Poate aşteptase apariţia „rivalei", a Iulianei? Misterele sufletului feminin, deh! – păreau a-şi spune Mini şi Lili, privindu-se cu subînţeles.

Deşi se purtau cu cinism şi se bucurau de spectacol fără gelozie – amîndoi o „vrăjiseră" pe Domniţa şi o dezbrăcaseră, fugind cu greu dintre cracii poetesei –, cei doi avură grijă să o ferească pe Iuliana de amărăciunea „trădării"... La semnele lor discrete, Claudia şi Manuela – obişnuite cu defrişările sexuale scandaloase operate în trecut de „nebună" – o luaseră pe novice şi o ameţeau/amăgeau, turnîndu-i coniac în cafea şi bere în pahar, ca să nu fie atentă la ce fac în camera vecină ăştia ce se cred poeţi, care au gărgăuni la cap şi nu-i poate vindeca nimeni, lasă-i să se zgîrie între eiîi văzuşi pe Noru şi Domniţa, gata-gata să se ia de păr!... Iar Iuliana asculta numai pe jumătate; mintea ei se preocupa mai mult de cum o să fie primită la şcoală de elevi, colegi etc.

Petrecerea ar fi trebuit să se spargă o dată cu plecarea invitaţilor. Se consumă ca o rachetă în trei trepte. Întîi plecară Lili şi Manuela. Cînd Mini era la uşă cu prietenii, Domniţa îi şopti lui Ică – iar şoapta fu ca o şarjă a oţelarilor gălăţeni:
– Te aştept jos ori scapi de prietena ta altfel? Mîndricelul meu e mort de mult...

Ică ar fi abandonat-o acolo pe Iuliana şi-ar fi plecat imediat cu poetesa, într-atît îi ardeau testiculele. Culant, o conduse pe viitoarea soţie pînă la colţul străzii ei, o sărută în fugă, îi declară iubire nestinsă şi se întoarse la proaspăta cucerire, care duhnea îmbîcsit a cearşafuri nespălate şi tampoane utilizate. Mini şi Claudia pariaseră că nu va întîrzia o jumătate de oră. Trecură 25 de minute...
– Continuăm? – întrebă Ică, fără să ştie să-şi ascundă dorinţa.
– Voi continuaţi, dacă puteţi, eu mă duc acasă! – spuse Domniţa. Mini, îmi faci pe cavalerul, să mă aperi de cîini? Că Mîndricelul meu a dat în primire pe trei zile...
– Poate vrea să te ajute Ică, tot nu are el parteneră...
– Da, desigur, dacă Domniţa vrea! Astă-seară sînt cavalerul tuturor femeilor singure...
– Poţi tu să faci faţă la cîinii ăia turbaţi de pe strada mea? E o haită care numai la mine iese...
– O să încerc, dacă îmi dai ajutor...
– Ei, ia să te văd! No, băi, sărbătoritule, şi tu, buburuză, pa şi pu! La final vă zic să fiţi cuminţi, dracului, să nu rupeţi patul, că mai sînt şi alte sărbători! Iar cînd s-o scula Mîndricelul, mîine pe seară, îi spuneţi să se ducă-n pizda mă-sii, la mine n-are ce mai căta!

O săptămînă apoi, nimeni nu mai auzi de Ică sau de Domniţa. Se încuiaseră în apartamentul lui Ică şi se călăreau în tăcere, pe muteşte, pe furate, pe atinse, pe îndesate, pînă cînd oboseala, nesomnul şi mîncarea pe sponci îi doborî. Femeia îşi luă un certificat medical ca să se justifice la serviciu; Ică înlătură săpuneala directorului şcolii sale cu o sticlă de votcă. Iuliana, părăsită, fără să ştie ce se întîmplă, rezolva problemele adaptării la profesie. Noru căzuse într-o beţie fără sfîrşit. Pripăşit pe lîngă un alambic de ţuică din nu se ştie ce sat, bea, mînca, hămălea şi dormita în spatele cuptorului ziua şi noaptea; tocmai la Crăciun plecă de-acolo, cînd nu mai veniră oameni cu materie primă. Lili şi Mini îşi continuară viaţa obişnuită, evitînd să discute cele întîmplate în lunea aceea furtunoasă.
La vreo două-trei săptămîni, după ce reveniseră la o viaţă cît de cît regulată, Ică şi Domniţa merseră în Zăvoiu, acasă la profesor. El o prezentă pe însoţitoare ca nevastă deja! Părinţii şedeau în curte, sub bolta de vie, şi curăţau nişte porumb din foi. Mama lui Ică vru să se scoale, să-i primească, să-i ia în braţe. Tatăl, sobru, supărat, sumbru, opri avîntul femeii cu un gest scurt şi se adresă fiului:
– Dacă din toată lumea tu ai găsit să iei de muiere pe curva asta, eu, taică, n-am ce-ţi face, eşti mare, eşti vaccinat, treaba ta! Da’ în curtea mea să n-o aduci! Marş d-aicea!

Claudia şi Mini pariaseră că menajul/concubinajul/aliajul va ţine trei luni (Mini), o jumătate de an (Claudia). }inu (parafrază la filmul cu Kim Bassinger) nouă luni şi jumătate. După ce Domniţa avortă, semiclandestin, cu ajutorul cîtorva persoane influente, copilul care îi producea greţuri insuportabile, Ică parcă rupse vraja îngrăditoare. Liber, ca nou-născut, deşi oarecum anemic, dezorientat şi încă resimţind o lipsă imprecisă, o frustrare, o nelămurire, Ică se duse întîi acasă, în sat, să-şi ceară iertare tatălui, cu care nu mai vorbise de cînd fusese alungat. Compuse un mic text în minte şi îl rosti cu ochii plecaţi. Aştepta reproşuri aspre şi se pregătise sufleteşte să le suporte. Nu mică îi fu mirarea cînd, în loc de reproşuri, tatăl scoase o sticlă cu vin, ţinută special pentru ziua aceasta. Bătrînul (52 de ani!) turnă în pahare şi zise, cu ironia celui trecut prin situaţii asemănătoare:
– Mă, ca tată ce-ţi sînt, nu puteam să fac decît ce-am făcut! Da’ ca bărbat care mai miroase putoarea unei muieri străine – să nu m-audă mamă-ta, că iese scrum! – să fiu al dracului dacă n-aş fi vrut să fiu în locul tău! Lucrez în fabrică de-atîţia ani şi o cunosc pe Domniţ-aia, am şi văzut-o despuiată cînd îşi făcea baie la duşul din laborator... Aia e muiere pe care n-a săturat-o nimeni şi nu pot decît să te laud că ai călărit-o atîta, chiar dacă ai scăpat ca dintr-un spital de tebecişti... Măcar nu te-ai făcut de rîs, ai?

E util de precizat că planurile cărturăreşti ale lui Ică, pe care spera să le împlinească după luna de miere, se împotmoliră în mlaştina dintre coapsele Domniţei. Chiar şi cînd rămînea singur în apartament, Ică zăcea – fie răpus de ultimul asalt al vulvei vorace, fie tremurînd nervos de neîmplinire în aşteptarea iubitei nesăţioase. Tînărul îşi vărsa energia într-o Sahară erotică, în ample acolade spasmodice, ca o pompă ce gîfîia greu să scoată din străfunduri sînge, nu apă... Proiectatul volum colectiv se dusese dracului sub voinţa Domniţei. Ea nu uitase promisiunea finanţării, dar voia să-şi pună versurile sale în primul rînd. Mini şi Lili, după cîteva întîlniri cînd încercaseră să discute planul (Noru dispăruse), evitau să mai vorbească de asta. Ică îi citea zilnic iubitei poeme în manieră abstractă, pe teme mitice şi eterne, cu o filozofie nesesizată de femeie. Asta în primele săptămîni ale convieţuirii lor. Pe măsură ce treceau nopţi trăite la ecuatorul sexual, poezia devenea proză carnală, cădea spre tropice şi spre zonele temperate, îngheţînd în voalatele pretenţii ale femelei – să se recunoască şi ea în poezie! Pe măsură ce rezervele seminale secau în masculul tînăr, pretenţiile imperialiste ale trompei feminine se extindeau nedomolite. Pe măsură ce Ică vorbea despre filozofia spiritului iscoditor, despre gnoseologia admirabilelor întîlniri sau ontologia bunei aşteptări, Domniţa, flacără a dorinţelor, despuiată şi revărsată de-a latul patului, masturba tema falusului stăpînitor – dacă penis nu e, nimic nu e! –, rumega metafizica împreunării fizice şi da dracului cunoaşterea, dacă nu e urmată de acuplare, singura modalitate de a pune în real filozofia disperării şi a frecării la rece... Dezamăgită de fireştile, umilitoarele abandonuri ale idolului extenuat, Domniţa combina estetica, filozofia, poezia şi sexul într-un discurs perfect amoros, un eseu, o încercare literal-lingvistică de a salva axis mundi, coloana în care, înfiptă, îşi găsea echilibrul, biciul ce îmblînzea tigrul vulgar din vulva suprarealistă... Nici o poezie de-a lui Ică nu mai corespundea exigenţelor critice ale Domniţei, atîta vreme cît pulsiunile ei libidinale nu-şi aflau stimulent şi calmant în funcţiile genitale masculine ale emasculatului, ne-mai-sculatului băţ... Sexul femelei rămînea dezamăgit, dezarmat, delabrat, delabiat... De aici pînă la revoltă şi la ruptură nu mai erau decît un vers, o strofă, o stropşire silogistică... Pesemne că sexul condiţiona poezia, dezamăgirea dintr-o parte se difuza şi în partea cealaltă, iar echilibrarea era posibilă doar prin înlocuire – de bărbat, de împreunat, de filozofat. Asta fu adevărata cauză a rupturii, nu avortul. Toate cuplurile divorţează din motive sexuale, chiar dacă invocă nepotriviri de caracter, de interese etc. Iar cînd divorţează un poet şi o poetesă, ei îşi justifică despărţirea prin diferende ce ţin de metrică şi poietică! Aşa argumenta Ică faţă de amicii săi.
– Ştii ce? – făcu Mini, pufăind luleaua. Lasă motivele, că le cunoaştem şi noi! Mai bine dă de băut, că ai scăpat! Ai ce sărbători c-o damigeană de vin...
– Şi-un iepuraş fript! – adăugă Lili. Că dacă ai fost la început taur şi armăsar, Domniţa te-a smîntînit pînă ai rămas un iepuraş de nebăgat la... capace!

Tradiţionala petrecere de Sîntă-Măria-mică îi adunase iar. Noru venise cu o tipă-surpriză, necunoscută celorlalţi. Aşa că disputa pe tema adulterului se consumă în treacăt, în două replici:
– Te iert, zise Noru, şi-ţi plîng de milă! Te iert, fiindcă datorită ţie am scăpat eu mai repede de iapă! De ce-ţi plîng de milă, îţi cam dai seama şi singur, că ai trecut prin infern...
– Dom’le, ce să spun? Ce-şi face omul cu mîna lui... Mi-am făcut-o, am plătit de mă ustură uretra şi acum!

Atmosfera se destinse. Numai Iuliana îl privi pe Ică rece şi severă. Nu-l iertase încă, deşi fuseseră la Costineşti, ca de obicei. Dar ce mai conta! Nou-venita, iubita mea secretă, cum o prezentă Noru, stîrnise curiozitatea tuturor. Nu se lăudă cine este, nu vădi preocupări poetice, nici nu păru atrasă de-ale bucătăriei. În momentul cînd Claudia, Manuela şi Iuliana îşi făcură de lucru cu farfuriile şi tacîmurile, străina rămase în sufragerie, ascultînd ce vorbeau poeţii. După primul pahar, tot lui Ică îi clămpănea gura:
– Mi-am adus aminte de Cărtărescu, tocmai am luat ultima lui carte... Ştiţi ce idee mi-a venit? Ce-ar fi să alcătuim tuspatru un volum de versuri şi să-l scoatem la Litera? I-am găsit şi titlul – o metaforă care luminează relaţia noastră cu poezia, văzută ca o prinţesă, dar şi o metaforă cu trimitere la experienţele noastre recentuţe, experienţe ce pot potenţa subteran magma lirică de la suprafaţă... Domniţa dorinţelor disperate! Ei, ce ziceţi?
– De ce nu Domniţa dorinţelor desuete? – cogită Mini.
– Poate s-ar potrivi Domniţa dorinţelor înşelate! – opină Lili.
– Sau Domniţa dorinţelor ratate! – punctă Noru.
– Să înţeleg că vorbiţi de... Domniţa dorinţelor despuiate?! – interveni cu voce răguşită intrusa, „iubita secretă" a lui Noru. Toţi se uitară la ea, surprinşi, curioşi, amatori. Ea îi răscoli profund cu privirea agresivă şi atrăgătoare, gaură neagră în care se prăbuşiră pe rînd, pe înghesuite şi pe întrecute, pînă se alese praful de planurile şi de poeziile lor...

II


Deşi trecuseră opt luni de la vîltoarea evenimentelor decembriste, cum, cu patos, scriau foştii lingăi la curtea partidului, Drăculeştii nu aveau ziar propriu. În iarnă încercase Ică Iulian să-l facă. După vreo trei numere, foi dactilografiate pe ambele feţe şi multiplicate la xerox, se pomenise pe cap cu unul din frontişti, dat la ziar cu o vorbă stupidă, dar arţăgoasă, dovedind timpuriu vigoarea lupului flămînd. Pas de-i explică individului că, fiind figură publică, nu poate evita ochiul ziarelor. Nu de asta sucombase „ziarul", ci din lipsă de... ajutoare! Greu de crezut că într-o perioadă cînd „ajutoarili" năboiau ţara, Iulian fusese singur! Amicii de „opoziţie" şi pahar dispăruseră zile întregi. Lili Dodiţă se dăduse ocupat cu tăierea porcului la Foiţa; dar se zicea că îi este frică să iasă, că îl ştie lumea de securist. Mini Maricescu nu plecase de la TV nici să-şi ia o sticlă de băutură; şi pe aia o aducea Claudia, indiferentă şi impasibilă ca totdeauna, detaşată de hărmălaia de afară şi din ţară. Pe Noru îl prinsese revoluţia la locul lui obişnuit în sezon – alambicul de ţuică. Abia după ce auzise că l-au împuşcat pe Ceauşescu, apăruse prin Drăculeşti. Nu să-l ajute pe Ică la ziar, ci să „lupte contra comuniştilor" – pe străzi şi mai ales în dosul cîrciumilor, cu prieteni siguri, care abia se mai ţineau în picioare de beţi...

Pe Domniţa n-o pusese la socoteală. Nu-şi purtau ranchiună. După aventura concubinală, se împăcaseră firesc, fără să rămînă prieteni. Generoasă, devotată cu sufletul şi mai ales cu trupul, Domniţa nu plecase de la primărie, de la interminabilele şedinţe ale Frontului, nici cît să-şi schimbe rufăria intimă. Era ubicuă! Vajnicii „rivoluţionari" ajunseseră să se ferească de ea mai abitir ca de terorişti! Noroc că în clădirea primăriei era veşnic du-te-vino şi se organizau des „guverne" locale... Însă Ică Iulian o sfeclise: numai abandonînd „ziarul", scăpase de această adevărată armată a salvării Drăculeştilor! Cine ar fi cutezat, dintre prieteni, să-l ajute, cînd auzea că e şi Domniţa acolo, pe baricade?
Amator perseverent într-ale literaturii, vrînd să-şi dovedească sieşi că poate, Ică îşi văzuse numele sub cîteva poezii chiar în toamna lui ’89, în SLAST, cu un cuvînt introductiv de Nicolae Baltă. Acum suporta consecinţele.
– Ai publicat c-ai fost comunist! – îl acuza Noru Mîndricel. Eu, dacă vream să mă dau cu ei, publicam un volum, nu cîteva poezioare!
– Dom’le, hai să lăsăm disputele sterile! Comunişti am fost cu toţii, fie că am avut carnet, fie că n-am avut, dar am tăcut! Cine se gîndea că o să cadă? Ce-a fost a trecut! Acum ne-am adunat aici să punem bazele unei... unei... – şi Lili Dodiţă se precipită pe deasupra paharului butucănos, plin de coniac. Se erijase în gazdă fiindcă erau în biroul lui de la Casa de cultură şi dăduse de băut.
– Lili, las-o lată! – făcu Noru conspirativ. Tu ai fost şi secretar, adică nomenclaturist, nici n-ai voie să vorbeşti! Da’ ăsta e...

Mîndricel avea ce-avea cu Ică. Pesemne că-l invidia pentru poezioarele publicate; gelozia poeţilor naşte din poezie în sine, nu din muze. Chiar dacă Ică îi suflase nevasta, Noru îl iertase, pentru că Domniţa, focoasă şi ambiţioasă, îl abandonase pe Ică şi-şi găsise stăpînul în Milică Nisipescu, un inginer pilos, deja director adjunct în fabrică. Noru îl duşmănea pe profesor din motive obscure, dar vădite, deşi nega... Al patrulea intelectual de lîngă masa cu chiştoace şi scrum, pete de cafea, hîrtii, creioane, pixuri şi picături de băutură neşterse era – evident – profesorul de română Mini Maricescu. De şapte luni purta barbă, ca Pleşu, Pippidi şi Marius Cîrciumaru. Tăcea şi fuma – bineînţeles – pipă! Probabil memoria îi readusese vremea cînd – ehei, cinşpe ani d-atunci! – tînără speranţă în poezie, publicase un grupaj la Luceafărul, prezentat de Ion Gheorghe, lăudat de Al. Piru şi descoperit cu surprindere de Valentin F. Mihăescu. Probabil îşi amintea cu mînie cum Rîpeanu îi mîncase porcul, după care afirmase că volumul lui, premiat la concurs, nu trecuse de Consiliul Culturii... Ei bine, acum o să le arate el, Mini Maricescu! În ziar o să-i belească pe toţi! Mai luă o gură de coniac sec şi simţi o undă de iubire pentru gălăgioşii săi amici...
– Aşadar, întîi stabilim detaliile materiale, apoi facem planul de idei! – spuse Iulian. Nu e greu să scriem, toţi ne pricepem la asta. Dar să mişcăm pe latura administrativă, asta numai tu, Lili, poţi să o faci! Ai şi experienţă şi îi cunoşti pe-ăştia... Eu aduc nişte colaboratori, nume tot unul şi unul, ca ziarul să aibă priză la public!
– Dacă îl aduci pe Ştefănescu, eu nu public nimic! – zise Noru. Ăla e un oportunist şi-un... Adică cum, bă? Pînă ieri ai fost redactor-şef, iar azi îi înjuri p-ăia care te-au făcut şef?! Licheaua dracului! Măcar taci din gură, cum tace Păunescu!

Noru Mîndricel nu publicase nimic. Umbla tot timpul beat, adevărat poet în conflict cu toată lumea, începînd cu propria mamă... De vreo cinci ani, de cînd ratase căsnicia, Mîndricel „scria" numai în memorie. Refuza să-şi aştearnă pe hîrtie poemele compuse în manieră argheziană, însă le recita la băutură, ca într-un acces de autodistrugere, fiindcă orice scenă de acest fel sfîrşea groaznic: beat mort, dar cu energie inepuizabilă, poetul distrugea ce-i pica în mînă, înjura pe cine se nimerea alături şi cădea sub masă, într-un tîrziu trist... Nici măcar trei bărbaţi treji nu-l mai puteau mişca! Îl lăsau să-şi consume amarul pînă se scula singur şi pleca aiurea... Pe Ştefănescu nu-l înghiţea din principiu; pe Geo Dumitrescu, de cînd îi ridiculizase nişte poezii la poşta redacţiei.
– Bine, nu-l aduc pe Ştefănescu, dar pe Cristoiu îl aduc!
– P-ăsta, hai, fie, ăsta e mare ziarist! – acceptă Noru, mărinimos.
– Mare ziarist?! Ştift! – scuipă Lili Dodiţă. Alarmează lumea de pomană! Nu vezi ce scrie? Că Saddam, că ungurii, că Dictatul de la Viena... Ăsta e ziarist de scandal, bă! Dacă voi vreţi să facem un ziar de scandal, eu îmi bag picioru-n el de ziar! Nu public nimic! N-am publicat pe vremea odiosului, deşi puteam, nu public nici acum!

Dodiţă se autoamăgea. Umblase mult să publice. Nimeni nu-i lua în seamă compunerile. Versurile sale erau ridicole, cu ritm şchiop şi rimă chioară. Excela în poezii licenţioase, însăilări proprii pe care le şoptea la ureche nenumăratelor sale amante, femei din lumea bună, neveste de ştabi. Prin amante îşi croise o situaţie materială sigură. Mai avea el ambiţii culturale? Păi, da, de vreme ce lucra la Casa de cultură...

Ică Iulian făcuse deja 30 de ani şi doi băieţi. Devenise celebru în seara lui 25 sau 26 decembrie, cînd dăduse foc carnetului de partid, pe balcon la primărie, unde era frontist de frunte. Deoarece bunicul său fusese unul dintre nenumăraţii fini ai lui Mihalache, Ică intrase în partidul ţărănesc, se bătuse cu pumnii pentru victoria în alegeri, pierduse; de data asta au cîştigat ei, spunea senin; data viitoarenoi! C-aşa e politica democratică! Gestul cu carnetul îi adusese porecla Apostatul, uşor de ghicit de ce şi de unde. „Măcar de-aş avea eu destinul împăratului, tizul meu", îşi repeta în sine, nădăjduind că va fi un nume însemnat în cartea viitorului. Profesor de istorie, vînturase elevilor săi o educaţie cu accente naţionale, în tradiţia marilor patrioţi de la mijlocul veacului al XIX-lea. Dornic să slujească }ara în orice mod, îşi uitase planurile păltinişene şi se înscrisese în partidul comunist la 28 de ani – la spartul tîrgului, rîdea Noru, măcar n-ai apucat nimic, nici o funcţie de inspector... Se lămurise greu cum merg lucrurile, nu avansase nici o treaptă în ierarhie, pentru că lua politica în serios şi era căsătorit cu fiica unui fost deţinut politic... Din dragoste, numai din dragoste, răspunsese atunci la întrebarea: De ce cu fata lui Pincă?; din dragoste, întîmplător din dragoste, răspundea acum, cu modestie jucată, cînd socrului îi erau apreciaţi anii de închisoare aproape la fel ca anii de ilegalitate ai comuniştilor... Vegetase în şcoala rurală din satul natal; sosise vremea să „mişte". Intuia că revoluţia va schimba totul. Pentru el nu se deschidea decît calea spre glorie. Iar primul pas pe drumul nou însemna obligatoriu mutarea în Bucureşti. Pînă la perfectarea mutării, nu strica să pună pe roate ziarul local, să aibă o „realizare"...

A doua sticlă de coniac zăcea biruită; fumul refuza să iasă pe fereastra deschisă, sticlele de cola se încălziseră în ladă. Mini Maricescu îşi scobea pipa; Noru Mîndricel îşi scobea nasul cu unghia degetului mic – semn că punea de-o strofă nouă; Lili Dodiţă calcula cîţi bani a cheltuit şi cîtă băutură mai poate plăti; Ică Iulian calcula pe-o hîrtie cîte rînduri de ziar încap în format A3...
– Pe prima pagină dăm şi-o caricatură! – spuse Iulian.
– Bineînţeles! – aprobă Lili. Desenează Năstase, e bun...
– Năstase-bese-n-sac! Ăsta e mîzgălitor, bă!
– Îşi dă drumul! O să vezi! Să ne vezi pe noi ce-o să mai scriem la zi! Eu, uite, promit să dau zece pagini pe număr, că am un roman în minte, de dragoste, de să smulgă ziarul din mînă! – se întărîtă Lili Dodiţă, gata să se apuce chiar acum de dactilografiat.
– Să-l ia la palmă! – pufni Mini. Bă, nu mai bem nimic?

Pînă atunci se gîndise la nişte dezvăluiri din lumea literară, care îl tratase cu refuz. Să scrie limpede, concis şi sec, mai cu seamă sec, cum a ajuns el, din speranţă a poeziei tinere, lăudat de critici renumiţi, ca Aureliu Goci, premiat la concursuri, precum „Tinere vlăstare", un ratat provincial îmbibat de băutură şi îmbuibat de cultură, dar fără nici o carte publicată! Asta e, un text limpede ca proza lui Truman Capote. Nici un adjectiv, că adjectivul este moartea literaturii române. Scris la persoana a treia, să aibă imparţialitate, detaşare, obiectivitate. Asta e! Şi Mini bău apăsat, ca o notă patru în carnetul unui elev premiant...
Ică Iulian se simţi dator să dea şi el un rînd şi puse o sută pe masă. Dodiţă fugi la bufetul apropiat şi se întoarse cu o sticlă neîncepută. Noru umplu paharele. Mini sorbi cu sete, parcă atunci ar fi descins la chef.
– Şi-o să-l vindem şi pe Valea Prahovei, am eu relaţiile mele acolo, o să vezi! – îi spuse Lili lui Ică. Îi batem la ei acasă, al dracu’ să fiu dacă nu-i batem!
– Şi cîştigăm două puncte la adevăr! – spuse Noru.
– Ce Adevărul, bă? – sări Lili. – Nu vreau să ştiu de nici-un Adevăr! Ăla e Scînteia-bătrînă, chiar dacă şi-a pus titlu albastru...
– Vezi că eşti prost?! Te-ai îmbătat, fir-ai al dracu’!

Noru sărise de patruzeci, nu mai avea serviciu, trăia iarăşi în casa părintească, mamă-sa îl spăla şi îl îngrijea, tăcută, devotată, demnă – şi doar ea ştia cu cîtă greutate îşi păstra fruntea sus faţă de vecinele care o înţepau pe tema fiului cel fără rost şi fără noroc. Era un beţiv de cursă lungă; numai după ce începea să-şi recite versurile, băutura îl răpunea. În prealabil, se lansa în urmărirea cîte unei idei, cu furia celui care ştie că n-are mijloace să o capteze. Ideile mă omoară, se jeluia camarazilor de cazan. Viaţa? Banii? Femeile? Căcăreze, băi Mitică! Ideile contează! Puncta aerul cu aplombul intuitivului lipsit de studii, plesnea ideea ca fulgerul pe cerul întunecat al minţii lui; în urmă, abia de rămînea cenuşa unui vers...
– Iar ca să facem rost de bani, mergem la directorul fabricii, să ne vireze în cont un împrumut, că are de unde...

Directorul, cîndva tutorele Domniţei, abia îşi păstrase scaunul la Revoluţie, datorită cîtorva inşi care cunoşteau mecanismele şi conexiunile industriei româneşti – admirabilă, sublimă, vorba lui Caţavencu, şi gata de colaps. Dacă pica directorul, picau şi fabrica, şi oraşul... Chiar Ică Iulian îl susţinuse în Front pe director şi nu-i părea rău că acela fusese ales în Parlament pe lista puterii. Politica se face cu pragmatism, nu cu resentimente, obişnuia să spună, pe urmă...
– Mergem la director, ştie el de ce trebuie să dea banii...
– Nu mergem la nici un director! – sări Noru. Să-mi bag pîul dacă merg eu la vreun director!
– Păi, tu de unde crezi că luăm banii să începem?
– Nu contează! Eu nu mă dau cu ăştia! Eu am scris chiar acum, cînd voi vă îmbătaţi ca porcii, un poem anticomunist! Dacă nu îl publicaţi în primul număr, pe prima pagină, eu îmi bag pîul în el de ziar! Ascultaţi la mine cum începe:
Pe scaune de fier, fără speteze, într-o bodegă ordinară,
La mese-nvelite în roşii pînze pătate de scrum,
O ambianţă sordidă – miasme-mpuţite şi fum –
Stătea ca o ceată de ciocli, beţivă şi hilară,
O mînă de constructori ai noului drum!
– Ce e asta, bă poete? Împărat şi proletar – remix?
– Vezi că eşti prost? Te-ai îmbătat, fir-ai al dracu’!

Era finalul. Noru nu mai putea fi oprit să recite. Îl ascultară resemnaţi. Cînd termină, bău un ultim pahar şi se prăbuşi pe masă, pe scaun, pe duşumea. Îl împinseră într-un colţ, pe nişte ziare murdare. Se pregăteau să încheie, mai era coniac pentru un rînd sau două. Dar un final fără femeie nu s-a pomenit, nici n-are haz. Pe neaşteptate, uşa se deschise şi în prag se desfăşură – ca o demonstraţie sindicală – Domniţa! Lată cît cadrul aproape, cu ţîţele pe jumătate scoase dintr-un maiou generos decoltat, fără sutien. Umerii de huidumă, cu braţele enorme, alcătuiau un munte de carne, pe care trona – statuia Sfinxului din Bucegi – capul cu fălci lăsate şi părul – surpriză! surpriză! surpriză! –, părul tuns scurt, scurtisim, scurt de tot, că aşa e moda, bă! În jos de maiou, o fustă de blugi, turcească, se rotunjea pe bucile şi burta imense, căzînd ca un burlan pînă pe la genunchii de halterofilă chinezoaică... Schimbară amabilităţi, îi dădură să bea, o puseră să plătească şi ea o sticlă. Domniţa se execută, dar intră greu în subiectul care o adusese...
– Am auzit ce puneţi la cale, bă! Să vă fie ruşine că tocmai pe mine m-aţi neglijat! Ică! Tu eşti băiat cu pretenţii, bă! Cum de-ai putut să te iei după labagiii ăştia şi să nu mă inviţi aici?! Dar eu vă iert, bă, că am inimă bună, ca pîinea caldă...
– Dar pizdulicea o ai bună, Dumitro? – făcu Mini Maricescu.
– De ce, bă, Mini, nu-ţi mai ajunge a Claudiei?
– Nu, iubito, nu-mi ajunge, da’ nu-i asta problema! Altceva e la mijloc: mă gîndeam că dacă facem un ziar, trebuie să avem şi o scotocitoare prin intimităţile mahărilor! Aşa se obţine informaţia de senzaţie! Şi cum nu avem bani să angajăm o curvă profesionistă, tu pici la ţanc! Te antamezi să sugi informaţii din cercul bărbatului tău?
– Bă, uite ce-i: eu am venit cu intenţii serioase, nu să...
– Păi, serioşi sîntem şi noi, iubito, ne vezi rîzînd pe careva? Tu cum crezi că se face un ziar azi? Cu poezioare şi frecangeală de partid? Cu păreri şi limbi de lemn?

Blocată parcă, Domniţa se uita prostită la cei trei. Muţi, sobri şi nemişcaţi, ei o priveau fix, ca înţeleşi în prealabil.
– Bă, vorbiţi serios?
– Crezi că dacă am băut, sîntem beţi?
– Pupa-m-aţi în cur, atunci! Fir-aţi ai dracului de labagii, veniţi voi la oala mea, vă dau eu atunci muie! La toţi vă dau muie!

Ieşi ca o furtună fără să închidă uşa. După cîteva momente, cei trei amici izbucniră în rîs nestăvilit. Behăiau, nechezau, urlau, se arătau cu degetul, se băteau pe umeri, se sprijineau de pereţi... Şi beau din nou cu poftă, de parcă atunci s-ar fi deschis la cîrciumă.
– Bă, Mini, bine i-ai făcut, fut-o-n gură! Că altfel nu scăpam de ea, dracu’ ne lua! Auzi, scotocitoare prin intimităţi!...
– Hai să revenim la ale noastre, dă-o-n mă-sa...
– Să revenim, dacă ne mai ţin picioarele...

Lili se clătina ca bătut de vînt. Mini Maricescu ieşi la WC; nu se mai întoarse. Ică Iulian încă desena macheta primei pagini, în timp ce Lili, cu faţa lungită şi cu ochi de bou absent, zicea: – Al dracu’ eşti tu, bă Ică, prietene! Şi vărsa paharul – ce mai rămăsese în el – pe drumul de costişă de la masă la gură... Camera arăta ca după o... beţie, ce altceva? Afară înnoptase, oraşul se strîngea în case şi blocuri, televizoarele pulsau, băutura curgea în beregăţi, mîncarea sfîrîia pe grătare şi în crătiţi, cuplurile făceau amor pe unde nimereau, pe muteşte, pe furate, pe atinse, pe îndesate...

Fusese o zi de luni liniştită. Un mic respiro între furtuni trecute şi uragane viitoare. În liniştea albă a paginii – doar trei poeţi, şi unul beat, răpuşi de un clondir, călăreau un Pegas plat, o femeie de lăsat, la turci, într-un tractir...

III


Se întîlneau deseori şi beau împreună frecvent. Tuspatru nu se mai adunaseră de... Dar cine să fi ţinut socoteala de cînd? Hogeac era barul lui Dodiţă, BLUE LILI BAR. Aşa era cunoscut, dar puţini ştiau că Lili este paravan pentru Milică Nisipescu, soţul Domniţei, acum ajuns manager general al uzinei, om de peste un miliard, se spunea. Firma cu neon albastru pe fond roşu însemna două încăperi joase, cochete, discret luminate, cu instalaţie audio-video. Aici veneau doar iubitorii băutului în linişte, bărbaţi cu venituri fixe şi neveste cicălitoare, alături de care şi Chivas-Royal-ul ar fi avut gust de matrafox. Aici îşi făceau veacul Mini Maricescu şi Noru Mîndricel. Primul, să se inspire şi să agăţe cîte o curvă; al doilea, fiindcă bea mereu în contul casei.
– Chiar dacă beau, nu uit cine mă îndatorează, iar într-o zi am să plătesc datoria cumva... – spunea Noru.
– Bine, bine, lasă asta, bea cît e şi hai să ne concentrăm pe ce ne-am propus, ce ne-a adus aici! – zise Lili, plictisit.

Îşi lăsase barbişon, să arăte ca un om de afaceri serios. Fuma Marlboro, aprindea cu brichetă aurită şi purta ochelari de soare cînd conducea un Opel verde, lat cît un Mercedes. Tolănit pe bancheta de pluş gri, într-o poză copiată din filmele cu mafioţi italo-americani, afişa indiferenţa, dar era încordat şi atent la zgomotele din încăperea alăturată, a barului propriu-zis. Pe măsuţa cu geam gros şedeau pahare şi ceşti, nu hîrtie, nici pixuri. Pahare înalte de Coca-Cola, baloane cu coniac Napoleon, ceşti cilindrice pentru cafea filtru. Un aspirator silenţios elimina fumul, căci toţi pufăiau neîntrerupt. Lumina după-amiezei de septembrie se strecura prin cristalul unei ferestre hexagonale.
– Bă, da’ mişto te-ai aranjat aici! – se exprimase Ică Iulian, voit vulgar, după ce coborîse din BMW-ul său negru şi traversase uşile de aluminiu, cu geamuri fumurii şi jaluzele glisante. – Nu te întreb cît a costat, că nu se cade, întreb doar dacă merită cheltuiala...
– Ca să cîştigi, trebuie să investeşti! – aruncase Lili.

Deşi oficial nu se declaraseră duşmani, între Ică şi Lili era o întrecere surdă – care face afaceri mai bune, care cumpără ceva ce nu are celălalt, care conduce o maşină mai nouă şi mai puternică. Lili nu opintise cine ştie cît să ajungă aici. Antrenat dinainte de ’89, acum doar utiliza relaţiile anterior stabilite, iar oamenii din reţea căpătaseră reflexe de mecanism articulat şi perfect uns. Avea două magazine în Drăculeşti, alte patru în satele vecine, cinci cîrciumi în parte cu Nisipescu, la răspîntii cu vad, două mori, iazuri, păduri, pămînturi, brutărie. Se considera totuşi modest, mic, neînsemnat, se plîngea că nu face import-export, că nu obţine credit subvenţionat pentru agricultură şi alte astea.
– Al dracului, tot el, care are, se vaită! – îl înjura Noru, dar îi bea coniacul, cafeaua şi îl tapa de cîteva mii. Ce să mai zic de mine sau de altul care nu avem nimic? Cînd îi văd cum acaparează, şi nu se mai satură, îmi vine să mă fac ce n-am fost – comunist!

Poet în purtări, nu în realizări, Noru găsise în Cioran un alibi, deşi el pretindea că este aliat. În fapt, un pretext să nu se mai zbată, pentru că, vorba Înrăitului, la ce bun? Umbla neras şi netuns, într-un acelaşi – rar spălat – costum de blugi primit de pomană. Părea soios şi împuţit, cu toate că nu mirosea acru. Tot nu publicase nimic, se ambiţiona să nu-şi transcrie versurile, deşi le recita cu morgă adecvată la petrecerile unde Lili îl prezenta drept poetul nostru, gloria noastră... Gloria, Noru o căpătase după ce apăruse pe canalul de televiziune TV5. Mare gură trebuie să fi căscat reporteriţele franţuzoaice, cînd – căutînd ele ţigani şi lumpeni prin ţara românească – dăduseră de Noru, beat mort, sub şandramaua unor falsificatori de băuturi străine. Ăsta le recitase în limba lui Baudelaire sonete de Ronsard memorate în liceu, apoi dăduse un recital de pomină din versificaţiile proprii...
– Vedeţi, bă proştilor! – izbucnea poetul pe la sfîrşitul petrecerilor. Eu am cucerit Franţa, unde atîţia de aici visează să se plimbe măcar! Voi? Voi sînteţi nişte căcăreze, bă, flegme ordinare, asta sînteţi!
Şi bea ultimul pahar, şi cădea pe jos, în voma personală...

Ică Iulian nu plecase în Bucureşti. Se mutase profesor la liceu în Drăculeşti, se „alesese" şeful opoziţiei locale, intrase în afaceri de succes. Ginere de fost deţinut politic, călărea cai mari. Familia socrului recîştigase casa naţionalizată şi primise îndărăt pămîntul. Ică era conştient cît le datorează soţiei şi tatălui ei. Tocmai din cauza asta îi ura. Pe socru îl ironiza cu „sfaturi politice din învăţăturile Seniorului", depăşite, după umila lui părere. Pe nevastă o înşela cu tîrfe plătite la oră. Considera că Iuliana a fost frîna lui, că i-a tăiat „destinul istoric", refuzînd să-l urmeze în Capitală. Dacă vrei să pleci, pleacă; eu rămîn cu copiii aici, unde nu ne lipseşte nimic! Nu am ce căuta acolo! „Minoră", judeca Ică, scrîşnind din dinţi, şi-şi închipuia că bagă penisul în gura nevestei, nu în a nefericitei care cîştiga un ban scîrbos. Pornise afaceri împins de aceeaşi Iuliana, în care se trezise instinctul a vreo cinci-şase generaţii de fanarioţi. Se îmburgheziseră, aveau zile de primire, ofereau dineuri unor români din exil, trecători prin ţară, se boiereau, zicea Noru, după ce participa la mesele lor, unde nu ezita să se îmbete şi să-şi facă numărul, spre deliciul invitaţilor. Pe plan local, opoziţia pierduse alegerile din ’92, din cauză că Ică trăsese partidul să voteze omul puterii, numai ca să bareze pesemistul, un comunist sprijinit de „foştii nomenclaturişti". Artizanul virajului, Milică Nisipescu, iliescian tare, îi promisese lui Ică sprijin la generalele din ’96, unde se da ca sigură victoria opoziţiei. Fin pocherist şi versat sforar, Nisipescu îi spunea lui Iulian pe numele de alint, îi vindea ponturi de afaceri şi conducea, de fapt, şi opoziţia, prin intermediul profesorului. Iar Ică, fără să priceapă jocul managerului, reteza orice revoltă în partidul său.
– Sîntem adversari, nu duşmani! Prin ce ne-am deosebi de ei, dacă am fi intoleranţi şi plini de ură, cum sînt ei?

Politica nu-i permitea să scrie literatură. Uneori se gîndea că şi profesiunea de profesor e o piedică. Ar fi renunţat, dar ţinea să nu piardă contactul cu tineretul, cum zicea. S-ar fi vrut director de conştiinţe, măcar un Sartre local, chiar dacă acela fusese de stînga. Ică se chinuia să păstreze un echilibru între egoismul impus de afaceri şi mesianismul social pentru care se antrenase o întreagă tinereţe. Ziar în oraş tot nu scosese nimeni. Acum, în bar, cei patru asta voiau, să pună în pagină vechiul plan...
– Bine, şi ce fel de ziar să fie? – întrebă Noru, după al treilea pahar. Literar, politic, social, de umor, sex, altceva? Hai, ziceţi, că voi sînteţi ăia cu banii! Noi, proletarii, o să-l scriem! Voi hotărîţi încotro batem...

Invitaţia era adresată lui Lili şi lui Ică. Amîndoi abandonaseră ideea carierei jurnalistice, dar nu-şi uitaseră visele de poeţi. Ezitară să vorbească; ştiau că se vor lua la ceartă pe motive politice, precum în alte dăţi. Ca la comandă, amîndoi întoarseră privirile spre Mini Maricescu, aşteptînd de la el salvarea situaţiei.

Rămas profesor la ţară, navetist de ocazie, Maricescu bătea în timpul liber redacţiile diverselor ziare unde colabora. Publica reportaje sociale cu miză minoră şi opinii care se voiau imparţiale, dar începeau invariabil cu formula: Un prieten mi-a zis... Scrisese la Evenimentul zilei, Cotidianul, Zig-Zag, Ultimul cuvînt, Baricada, Beţe-n roate, Acum, Altfel etc. Îşi descoperise nebănuite resurse şi talente în domeniul prozelor erotice, de cînd Boerescu îi publicase, cu pseudonim, o pagină în faimoasa revistă Pasiunea. Nimic nu-l mai oprise apoi! Pudic, îşi schimba semnătura periodic şi nu se lăuda nici unui cunoscut cu povestirile sale dezbrăcate. Ele constituiau un teritoriu secret, ţinutul imaginar unde evada şi unde zidea metodic obsesia altui trai, diferit de cel anost şi real, dus într-un apartament urît, lîngă o nevastă frigidă şi grasă, lipsită de orice ambiţie.
– Cum dracu’ le scoţi, nene Maricescule? – întrebase Boerescu, fals-invidios, mai mult ironic. Cine te inspiră? Cînd ne arăţi şi nouă muza dumitale, că presupun a nu fi nevasta din dotare...
– Cînd o să-mi publicaţi volumul! – zisese Maricescu, numărînd banii sub ochii blondei care ţinea de cald editorului.

Nu-l publicaseră, editura dăduse faliment, iar Maricescu nu prea voia să-şi vadă numele pe coperta unui volum de pitit în raftul doi... Mintea lui Mini mergea înaintea limbii sale, iar Lili şi Ică, neauzind nici o vorbă de la amic, se întoarseră spre Noru, ca pregătiţi de răfuială. De fapt, Noru îi chemase aici, să pună „cap la cap" elementele... În ultima vreme, poetul părea cuprins de frenezia, neaşteptată la el, a pusului în pagină cu orice preţ. Imprecis, neglijent, împrăştiat şi turmentat de băutură, nu ştia ce să facă – ziar, revistă, carte... Cu picioarele răsucite unul peste altul, cotul pe genunchi şi mîna cu ţigara la ureche, el îşi privi amicii prin perdeaua groasă de fum şi le trase o înjurătură în gînd...
– Eu cred că putem face un ziar în patru pagini, cu de toate, dar în special probleme locale, care nu ajung în presa centrală, chestii ce nu interesează decît oamenii din oraş, plus împrejurimi. Atît.
– E perfect – aprobă Lili Dodiţă, aparent uşurat. Şi o pagină de reclame, să scoatem din cheltuieli! E perfect aşa!
– Dar să nu uităm că ziarul trebuie să informeze corect cetăţeanul ce se petrece în oraş – zise Ică. – O rubrică să conţină discuţiile de la Primărie, din consiliu. Eu am la dispoziţie arhiva, putem pune în ziar doar ce s-a discutat, fără comentarii...
– Stai aşa, să n-o dăm pe politică! – sări Dodiţă. Dacă vrem să facem un ziar de politică, atunci...
– Dar nu facem politică! Doar informăm corect ce se hotărăşte în consiliu, să ştie tot drăculeşteanul pe cine a ales şi ce...
– Păi, asta tot politică este! Orice spui se interpretează, iar ăştia de la putere atît aşteaptă, să te dai la ei...
– Ăştia! Care ăştia? Te faci că nu sînt ai tăi, acum cînd vezi că aţi dus ţara de rîpă şi vă fuge pămîntul de sub picioare...
– Ai mei?! M-ai văzut pe mine cotizînd la ei?
– Deh, şperţul şi donaţiile confidenţiale nu sînt cotizaţii! Aşa credeţi voi! Noi, partidul meu, recunoaştem deschis că din astea ne finanţăm... Voi sînteţi democraţi originali, nu primiţi donaţii, numai cotizaţie...

Lili se ridică, brusc enervat, gata parcă să-l ia de gît pe adversar. Ică tresări şi se pregăti de apărare. Interveni Noru:
– Ia staţi aşa! Staţi dracului la locurile voastre, tovarăşi! Nu mai deschideţi gurile-alea împuţite decît să spuneţi da sau nu. Hai să ne înţelegem de la început, pînă nu mă îmbăt de tot! Facem ziar independent sau de partid?
– Păi, e clar că-l facem independent! – zise Ică.
– Asta se înţelege de la sine! – răsuflă Lili, aşezîndu-se.
– Atunci lăsaţi dracului politica, să o faceţi unde vreţi! Aici sîntem fără partid, fără mamă, fără tată! Unde tipărim?
– La Jurnalul naţional! – spuse Lili.
– La Raţiu! – spuse Ică, aproape simultan cu Lili.
– La dracu! – zise Noru, nervos. Bă, voi nu puteţi să vă căcaţi fără să faceţi plecăciuni pentru partidul vostru împuţit? Nici pe vremea cînd aveaţi carnet roşu nu eraţi aşa devotaţi partidului! Vă iau la bătaie!

Apucase un scaun mic şi-l ridicase la înălţimea umerilor, de unde ameninţa, teatral. Cei doi îl priviră pe deasupra baloanelor cu coniac, nişte priviri amuzate, unse de acelaşi dispreţ pentru viermele care se credea vultur. Gustară din băutură şi aşezară paharele pe sticla mesei.
– Am propus Jurnalul naţional, fiindcă acolo e cel mai ieftin, din cîte ştiu eu, nu că ar fi partidul meu! – se scuză Lili.
– Acolo dacă tipăreşti, trebuie să pui pe frontispiciu sigla lor, că ei lucrează doar pentru trustul propriu! – zise Ică. La Raţiu e liber...
– La Raţiu e cel mai scump! De ce nu la Băcanu sau la Gugui?
– De ce nu la Chişinău, că e mai ieftin ca oriunde?
– De nu la mama dracului? – sări Noru iar. Bă, dacă tot vreţi să tipăriţi ieftin, de ce nu cumpăraţi voi doi o tipografie? Aşa nu v-ar costa nimic, ba chiar aţi lua parale de la alţi amărăşteni...

Ică şi Lili rămaseră prostiţi. Fiecare se cufundă în calcule preliminare, fără să aştepte replica adversarului. Mini Maricescu bea în tăcere şi se gîndea să scrie o povestire, în care să aducă vorba despre ei patru, cum au încercat să facă aceeaşi treabă în urmă cu cinci ani şi n-a ieşit nimic, cum încearcă acum şi precis n-o să iasă nici un drac, pentru că ăsta e felul naţiei române, unul trage hăis, altul cea, pînă se duce naibii ţara, ne încalecă alţii, pe urmă o luăm de la început, unire, propăşire, democraţie, politicianism, mînă forte, pula-n pizdă şi aşa mai departe... Aşa a fost mereu şi aşa o să fie, Ică ar trebui să ştie chestiile astea, că e profesor de istorie... Profesor pe dracu’, a intrat politica în el, s-a dus profesoratul, ca la Manolescu, iar de cînd face afaceri, s-a terminat cu Ică idealistul... Ce înseamnă să ai nevastă percutantă! Şi cînd mi-amintesc cum a intrat Iuliana în cancelarie, ştearsă şi incoloră, cu o punguliţă în mînă... Cine să-şi închipuie ce zace în aşchi-aia nasoală? Dar cine putea să prevadă că la noi toate se vor răsturna? (Asta e o parafrază la un scriitor rus, nu ştiu acum care...) Dacă aveam un pic de inspiraţie, mă însuram eu cu Iuliana, în anul cînd Ică se încăţelărise cu Domniţa... Dacă aveam curaj să divorţez de scorpie... Da, domnule, n-am avut inimă să o las pe Claudia, muream la curul ei... Şi Maricescu turnă pe beregată un pahar de coniac, să-şi aline oful...
– O tipografie poate susţine şi o editură! – zise Ică Iulian. Hai să ne facem o editură locală! Aici am putea să publicăm volumele noastre de versuri, care zac şi acum prin te miri ce redacţii...
– O editură implică nişte cheltuieli suplimentare! – socoti Lili, cu mîna pe brichetă. Şi profit incert...
– Ce mari cheltuieli? Un redactor şi un consilier literar! Redactor e Noru, consilier, Mini! Vezi cum vine de se leagă, bibicule? Tu eşti director comercial, iar eu...
– Iar tu, director plin! Hai, zi aşa, ştiu că asta vrei!
– Oricum, eu am studii superioare, ceea ce tu încă nu ai! Aşa că nu-ţi dă voie legea să ocupi un post de nivelul ăsta!
– Mă piş pe lege-aia! Eu n-am nevoie de lege, ca să fac ce vreau cu banii mei! Dacă mă ambiţionez, îmi fac editura mea, şi mă pun ce-mi place – director, contabil, poet, ce p... p... pana mea!

De ce-i sărise ţandăra lui Lili? Probabil îşi amintise o discuţie anterioară, cînd Ică demonstrase că nimeni nu poate ocupa un loc de primar, fără diplomă universitară... Dar acum Lili scăpase din lanţ animalul care se cabra sub masca amabilă. Înjura şi-şi băga sexul în toate – politică, ziare, femei, prieteni, afaceri... Noru, care asistase la crize asemănătoare, ştia remediul. Ieşi din cameră şi se întoarse cu o sticlă de şampanie, căreia îi scosese dopul, ţinînd degetul în loc. Îl stropi pe Lili cu spuma lipicioasă, iar nervosul se linişti ca trezit din coşmar. Se uită în jur aiurit.
– Scuzaţi-mă, trebuie să merg la WC! – zise şi plecă.
– Ce-are ăsta? De cînd face aşa? – îl întrebă Ică pe Noru.
– Dă-l dracu’, nu ştiu ce are! – scuipă Noru.
– A prins-o pe Manuela cu Milică Nisipescu! interveni Mini. De atunci e sărit aşa! I-a venit şi lui rîndul să poarte coarne, că destul a pus altora! Turbează că nu poate să-i plătească la fel lui Milică, nu s-ar ruşina să i-o facă, dar o ştiţi pe Domniţa, ne-am şters toţi cu ea la pulă, iar Lili vomită cînd o vede iar! Nu îndrăzneşte să dea cărţile pe faţă, că Milică îl rade!
– D-aia s-a ofuscat cînd i-am zis bibicule! – rîse Ică, fără să-i treacă prin minte că şi el este în situaţia lui Lili. Dar Domniţa nu-i de aruncat! Am văzut-o zilele trecute; să n-o mai recunosc! A slăbit, şi-a făcut lifting la fălcuţe, a dat jos osînza de pe burtă... Arată ca una de 28 de ani, cît pe-aci să pic iar între cracii ei! Vă amintiţi cum ne-a stricat aranjamentul acum cinci ani? Asta a fost o piază rea pentru noi! Cînd voiam să înjghebăm ceva, apărea ea şi ne strica planurile! Mă întreb dacă nu cumva era plătită sau pusă de Securitate să facă pe proasta şi să ne distrugă... Să fi început acum cinci ani ziarul, azi aveam audienţă naţională...
– Aveam pe dracu’ – scuipă Noru. Mai bine taci din gură! Cu certurile dintre tine şi Lili, n-o să facem noi ziar cît e hăul! M-aţi scăpat de-o grijă!
– De ce să nu facem? Putem să-l facem, numai să vrem! Azi nu mai e ca pe vremea comuniştilor, să depindem de aprobări... Noi să fim hotărîţi, că bani se găsesc! Eu pot să obţin fonduri de la...
– Adică vrei să ne cumperi? – făcu Noru, scandalizat. Du-te, bă, cu sorcova, unde găseşti proşti! Noi nu sîntem de vînzare, nu-i aşa, Mini?
– Treaba voastră, eu am propus! – zise Ică, şi se ridică să plece.
– Mai bine ascultă ce cîntă trupeţii ăştia... – zise Mini.

Din boxe curgea melodia formaţiei Sarmalele Reci:
S-a spart gaşca, au pornit cu toţi haihui,
S-a spart gaşca, floarea cartierului...

Dar Ică nu ascultă. Ieşi fără să spună salut. Lili se întoarse, ud pe barbişon, îşi adună ochelarii, ţigările, bricheta, zise că trimite pe cineva să cureţe mizeria, apoi plecă după Ică. Rămaşi cu masa plină de băuturi deja plătite, dar nebăute, cei doi se destinseră. Turnară iute încă un rînd pe beregăţi, aprinseră ţigări noi, se priviră cu mulţumire bovină. Cine era ca ei, lipsiţi de griji? Curînd intră în cameră o tipă cu fustă mini, angajată a barului. Aplecîndu-se să şteargă canapeaua, îşi arătă fundul obraznic. Mini strecură palma între coapsele zdravene. Tipa se întoarse, cu un zîmbet complice:
– Ştiam eu de ce m-a trimis aici domnu’ Lili! – gînguri ea, cu palmele pe ţîţe. Care dintre voi începe? Care stă la uşă?
– Marş, fa, curva dracului, că noi avem treabă, nu stăm să ne futem cu tine, sisifilitico... – se răsti Noru.

Mîndricel se masturbase şi înainte de căsătorie, şi după, şi tot aşa îşi satisfăcea nevoile sexuale acum. Complexat şi impotent psihic, se defula faţă de femei vorbindu-le vulgar şi agresiv, cu toate că le-ar fi lins clitorisul, dacă ar fi fost lăsat... Maricescu, excitat de curul fraged, lansă o cogitare blazată, tipică pentru mintea lui beată:
– Bă, poete, în ţara noastră, totul se reduce la futut! Cine nu înţelege asta degeaba bate cîmpii cu sentimentul românesc al fiinţei, schimbarea la faţă, românii după ’89 sau cerul văzut prin lentilă... Cerul văzut prin sticla de băutură poate... În beţie şi între cracii muierii este viitorul şi trecutul naţiei! Uite aici România palpabilă şi sănătoasă! Trăiască pizda, bă! Restul e neant şi după mine, poate să se ducă la dracu’!

Şi Mini Maricescu freca fără întrerupere carnea moale dintre picioarele tinere, în vreme ce Noru, cu privirea bleagă, lăsa să-i curgă un fir de salivă pe bărbie şi piept, pînă la şliţul blugilor, umflat de erecţie ca o guşă de politician...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer