Zidul moale

Citiţi o prefaţă a acestei cărţi



... stranii coincidenţe îţi sar în cale tocmai atunci cînd...

„E penibil că trebuie să ne cîntărim durerile în valori de expresie literară."

... dau peste aceste cuvinte pe care I.D. Sîrbu le spune undeva... nu-mi amintesc exact unde, aşa cum nu-mi amintesc de ce le-am copiat, atunci cînd le-am întîlnit, pe dosul unei alte cărţi pe care tocmai am găsit-o acum... le regăsesc şi nu mi se pare deloc o întîmplare - notele uscate, fără înţeles, risipite pe masă nu se încheagă în povestirea pe care mă ambiţionez să o scriu... dar dacă alt mod suportabil de a le cîntări nu există?... de a le cîntări cu folos... însă bătrînul scriitor s-a dus dintre cei vii, i-a ajuns mirarea lumii şi nu am cum să-l sîcîi cu întrebarea mea... am bănuiala că aşa gîndea şi el... cu sau fără această bănuială, cu un asemenea gînd în minte, nu mă pot aştepta la minuni, un drum înfundat...

... îmi atîrnă braţele în faţa acestei maşini în care îmi distilez mintea, inima şi care îmi arată o sticlă albă... unde am rămas?... cursorul nu se mişcă, e tot acolo, la capăt... privesc apatic în albul hipnotic, aşteptînd o minune... alături, notele de mînă zvîcnesc fără vlagă sau înţeles, resturile unei minţi pe care abia o recunosc... cît de mult trebuie să ajung propriul meu personaj?

... mai ai un pic de răbdare, plecăm imediat... agăţat de-o sticlă de vin care miroase a materie în descompunere, a pungă de petrol în fundul pămîntului... alung cu mîinile cicăleala femeii ca pe un roi de muşte rele, fără să înţeleg ce mă reţine, de ce nu îi ascult rugămintea... se uită toţi la mine cu reproş: cum dracu’ de poate să toarne în el nenorocirea aia?... mai bine ar bea gaz, în orice caz, arată de parcă ar bea... probabil că aşa arăt, nu mă deranjează, mi-am propus să termin sticla, găsesc că e un lucru potrivit pe care îl pot face în seara asta... nu contează ce conţine... în curînd n-o să mai ştiu nimic... dar coma albă a beţiei întîrzie... alcoolul mi-a mărit inerţia şi mi-a ascuţit egoul masculin... deşi înţeleg reproşul ei, îmi urmez obiceiul...

... întind mîna... de pe raft cad mai multe cărţi... una se deschide... în interior, pe ultima copertă, cînd mă aplec, citesc aceste rînduri scrise uşor cu creionul... e penibil... îmi zvîcnesc tîmplele... stranii coincidenţe... cuvintele scriitorului născut la Petrila stîrnesc în mine o panică oarbă, dementă... sînt blocat într-o fundătură...

... cît s-a terminat meciul?... ne-au bătut la un gol... au marcat în ultimele secunde... poţi să crezi una ca asta?... la un gol?... da, în ultimele secunde... deh, aşa e în fotbal!... dar pînă la urmă ăsta e tot farmecul, nu?... tînărul domn profesor are o vagă idee despre ce discută bărbaţii cînd se întîlnesc în lume... vrea să arate că, deşi e un intelectual, e şi bărbat de lume... nu-mi dau seama ce bei acolo? toarnă-mi, te rog, şi mie un deget... îl duce spre gură, buchetul otrăvit îl năuceşte, se face verde ca un copac şi nu ştie cum să scape de pahar, cu discreţia unui copac muncit de o furtună neaşteptată... tocmai şi-a dat...

... nu te-ai îmbrăcat încă?... bine, dar ne aşteaptă toţi, trebuia să fim acolo acum o oră... spune dacă nu mai vrei să mergem... impacientată, mă smulge din faţa monitorului alb... ce stai, ţi se pare că vorbesc la pereţi?... ei bine, se poate spune şi aşa... mi se pare că... mi se pare că venea peste mine, uriaşă, albă, o hîrtie curată... aveam braţele ca nişte cazmale... la fel de grele ca-n nopţile trăite în oroarea unui scris ce se întoarce după zece rînduri la zero... nu mă pot apăra... ca în vis, mă înghite şi în maţele ei, în intestinele ei electrice, întîlnesc personaje vechi... livide, un fel de strigoi... în loc să-mi mulţumească, îmi scuipă cuvinte murdare... e penibil, zic ei, că trebuie să-ţi cîntăreşti durerile în valori de expresie literară... adică, uită-te la noi în ce hal sîntem... ce stai, iar visezi?... ia florile şi hai, că am chemat un taxi... mă aduce brutal la realitate... din pahar, ochiul lichid mă priveşte lacom... şi ea mă împunge cu privirea... ştii bine ce-ai păţit ultima dată! îi aud vocea în ţeastă...

... şi ce cărţi aţi mai citit, ce filme aţi mai văzut?... dom’ profesor schimbă registrul şi, încet, se insinuează dominant în centrul atenţiei... tonul lui exagerat, gestul cu care îşi desface cravata, felul cum îşi mîngîie nasul îmi provoacă teamă... oricît de tare s-ar strădui, nu-i iese figura, e cabotin... ia-o mai uşor cu vinul ăla, te implor!... albă, coma alcoolului îmi zîmbeşte de peste masă... mie nu-mi pasă dacă ai dreptate sau dacă te înşeli... eu nu judec pe nimeni... haide, lasă-i, vino la mine!... şi el pune monopol pe discuţie, ar vrea să lămurim cîteva chestii la Kundera... la Kundera? n-ai ce să mai lămureşti, a făcut-o autorul cum s-a priceput el mai bine... dar, dacă nu se poate, se mulţumeşte şi cu altceva... l-aţi văzut pe Kusturica?... genial!... mi-a plăcut teribil individul... îmi pare şi mai frumoasă... prin pielea ca de porţelan, se arată ceaţa densă în care îmi vine să plonjez moale... nu se formaliza, lejer, degajat... ţinuta sport... discursul fără fasoane... genial!... aha!... la două scaune de el se află şi ţuţărul care îl îngînă cu un aer tîmp, rîde tare cînd nu e cazul, priveşte serios cînd ceilalţi rîd... cu toate astea, discuţia trenează, cineva cere nişte caşcaval... castraveţii ăştia sînt delicioşi... gazda se scuză pentru vin: mi l-a adus cineva de la ţară, dar văd că are succes... îmi aruncă o privire îngrijorată... de partea cealaltă a mesei, rivalul lui dom’ profesor în disputa pentru centrul atenţiei îşi dă silinţa... ridică vocea şi decretează grav: cutare lucru e nasol, pentru că nu-mi place mie, cutare nu e, pentru că îmi place... o pereche de ochelari străluceşte complice, florile tremură în tablou, aerul vibrează gelatinos... măcar în privinţa metodei se pune în acord cu dom’ profesor... şi nu aş spune că nu are dreptate, deşi ar fi preferabil să o facă şi cu altceva decît cu stridenţa unei lipse grosolane, care mîine îl pune în situaţia să afirme la fel de răspicat contrariul... spiritual, se aude la fiecare al treilea cuvînt... pentru o clipă, nu îmi dau seama de ce, trag speranţa că va ajunge şi la Pasolini, mi-aş putea recita un fragment din Petrol pe care contextul mi-l aprinde în minte... unul din episoadele Rahatul, din Viziuni... puştii jegoşi şi bestiali care lenevesc pe terasa La Cuţitari, cu mîna pe pulă şi ochii bleojdiţi, gata să sară ca nişte cuţite scoase din teacă... dar nu... să mişti obiecte cu puterea minţii - ce vrei, tipul e economist, are o afacere cu electrocasnice, mi se suflă din culise... iată cum mîntuirea omenirii vine mai degrabă de la Hollywood decît de altundeva... în capătul mesei, Superman pîrţîie din subţioară melodia Star Wars... ţuţărul rîde şi cîţiva îl privesc miraţi...

... de obicei, dimineţile mă prind în propriul meu pat, sînt ţeapăn... ies din subconştient spre lumina zilei cu obrazul murdar... teribile aventuri imaginare... ei bine, reale... cît se poate de reale... eu nu sînt imaginar, nici măcar adînc înăuntru... sau poate că sînt... sînt ce-mi imaginez eu că sînt... Superman/ Hristos sau bestie sau om pur şi simplu... cu picioarele înfipte în clisa lui acum, dincolo de care e întuneric... şi zici că-i penibil... că-i o coincidenţă... nu te judec, dar ia gîndeşte-te... cine a copiat conştiincios acele cuvinte?... pînă şi faptul că le-ai scris cu creionul îţi trădează... ce?... ai fi vrut poate într-o zi să le ştergi la fel de uşor cu guma, să uiţi de ele... îi văd doar ochii, o pereche de flăcări lichide care dansează într-un ritm lent, roşu-întunecat... nu mă judecă, mă cheamă... ei, şi ia spune-mi bătrîne ce mai e nou pe la voi prin prăvălie?... dom’ profesor şi-a lăsat haina pe spătarul scaunului, a aranjat şi muzica... e prea tare? vă deranjează?... şi acum se aplecă peste spătarul scaunului meu, privirea uşor aburită de ironie... şi din nou frica îmi explodează în minte, dincolo de ameninţarea pe care o reprezintă în sine, mai simt una, dar nu pot spune nimic despre ea... cînd l-am întîlnit ultima dată, eram în faţa universităţii, mi-a făcut un semn vag, ca şi cum abia mă cunoştea, prins la mijloc de un grup de studente... ele chicoteau şi el încerca o postură familiară, dar tutelară în acelaşi timp... ca de obicei, rezultatul era grotesc... tu îl cunoşti?... m-a întrebat însoţitorul meu... am făcut semn că da... un dobitoc, îşi plimbă curu’ în maşina aia lucioasă... ştii că l-au numit responsabil pentru integrare europeană? pe impostorul ăsta, e primul la protocoale, se face de rîs pe unde se duce! ai auzit ce engleză vorbeşte? ... aproape inert fac semn că da, am auzit unele lucruri... individul a primit o propunere de la un partid, mai e nevoie să-ţi zic de la care?... se asigură că nu-l mai deranjează nimeni... am tăcut, pentru că l-am recunoscut imediat pe Caragiale, care trecea discret pe lîngă noi, m-a salutat zîmbind, ridicîndu-şi pălăria... dar oare despre mine ştie cît sînt de tîmpit?... n-am nici o îndoială, are cîteva exemple pregătite, aşa cum şi eu ştiu despre el şi cum toată lumea ştie despre toată lumea... mă gîndesc că are ochii ca o pereche de flăcări... de ce nu vrei să mă asculţi şi pe mine o dată?... îmi dă un picior discret pe sub masă... mai lasă paharul ăla din mînă...

... scaunul de lîngă mine e gol momentan, se aşază... are un album mic de plastic... uite, să nu crezi că e o glumă, ne-am plimbat prin toată Europa, merită să ne integrăm, dom’ profesor nu mă slăbeşte, v-am adus şi poze... fotografii la Bruxelles, la Paris şi Londra, la Lausanne, la Amsterdam... locuri comune, turnuri, poduri, muzee, oameni îmbujoraţi, neaşteptat de sănătoşi, zîmbind protocolar la dineuri oficiale... fotografiat în chilot de baie în piscina unui hotel, expunîndu-şi fără jenă fizicul neplăcut... cineva ar trebui să-i spună că există sutiene şi pentru bărbaţi... mă întorc şi văd mustaţa rară a ţuţărului strivită între umărul unui curios aplecat peste spătar, încît să poată vedea pozele şi şoldul companioanei sale... ştiai că universitatea noastră figurează în Biblioteca Congresului American cu o descriere amănunţită? ... e radiant, are impresia că e meritul lui... şi să ştii, bătrîne, că mi-am schimbat maşina aia lucioasă... apasă pe cuvinte, ca să înţeleg de unde mi se trage... am una şi mai lucioasă... încerc să îmi amintesc cine era companionul meu în ziua respectivă... nu-l văd decît pe Caragiale, dînd din mustăţi amuzat... şi chiar nu vrei să ştii ce diurnă am primit... are dreptate, nu vreau...

... fără rost, notele se zbat pe masa de scris... cineva ţipă înăuntru: valori de expresie literară? dă-o-n mă-sa de treabă, scoate-ne o dată la lumină de aici!... tot felul de cuvinte şerpuiesc, îmi dansează prin faţa ochilor, ies dintr-un întuneric cald, familiar... brusc, ceva mi se mişcă rece pe inimă... nu mai sînt murături... nu pot să nu rîd şi eu... pur şi simplu o coincidenţă... am pieptul zdrobit... nu întotdeauna artistul se ridică la valoarea operei sale... din spate se aude ţuţărul, fără entuziasmul de mai devreme: desigur, nu se ridică... subiectul îl deschide un pictor local, un tip care pictează îngeri cu trompete şi fluturi de lemn şi interioare teatrale, foarte dramatice, ultima lui expoziţie s-a numit pompos Fantezie în registrul irealităţii imediate... dar a nimerit-o bine, la vernisaj un critic l-a lansat ca pe un nou hermeneut şi toată lumea a căzut în cur, iar un director de bancă s-a îndrăgostit pur şi simplu de lucrările maestrului şi şi-a decorat instituţia cu ele... în urma tranzacţiei, artistul a fost bucuros să-şi poată cumpăra o casă la ţară într-o zonă de munte, unde şi-a asigurat tot confortul şi aşteaptă o ofertă de la un alt director de bancă... drept urmare îşi pregăteşte o a doua expoziţie care se intitulează Fantezie în registrul irealităţii imediate 2, ceva cu îngeri şi trompete şi fluturi de lemn în decoruri teatrale, rafinamente pentru hermeneuţi - în plus, reţeta e testată, artistul şi-ar schimba şi maşina aia veche... dom’ profesor, şi ce Audi ziceai că ţi-ai luat?... artistul, deci!... îţi făceai iluzii?... acum eşti numai al meu... ochii roşii îi sclipesc fierbinţi... are carnea atît de fragedă, un duh bahic, încît trec prin ea dincolo... ceaţa albă... acolo-i întîlnesc pe toţi ceilalţi... îşi tîrăsc picioarele, prinşi în clisa unui prezent foarte asemănător cu al meu... poate alţi Supermani/Hristoşi sau bestii sau poate oameni pur şi simplu... cu funiile de gît... cu ţestele perforate... în numele cine ştie cărei sminteli... neputînd să se desprindă... cu obrajii plini de scuipat... eu nu ştiu cum te mai suporţi... te-ai holbat toată seara la pereţi cu o mutră bolnavă... fac semn cu mîna... e drept, aşa am făcut, dar te rog, dă-mi voie, în clipa asta nu ştiu ce altceva aş putea face... mă descolăcesc de pe sticla cu gaz... uite-o cum vine mare, albă... maşinăria infernală... sînt toţi acolo, aliniaţi la zero... criogenizaţi în aşteptarea unui moment prielnic, îmi fac galerie... toată noaptea... pînă în zori... risipiţi pe străzile nesomnului... o vînătoare somnambulică de strigoi din care nu înţeleg nimic... pleacă fandositul? întreabă soţia pictorului, o tînără care a rîs întruna toată seara, indiferent care a fost subiectul discuţiei... tocmai îmi puneam haina în hol, am simţit nevoia să mă întorc şi să o trag de mînecă, să-i spun la ureche, sprijinindu-mă de ea - în cele din urmă vinul a avut efect... uite ce e, nu-ţi face griji, şi burghezul ăla de Pissarro a donat bani bisericii, dar a sfîrşit-o prost... de la o distanţă de o jumătate de metru, privirea ei are ceva vegetal, aşa cum stă şi se întreabă dacă nu cumva îmi bat joc de ea... îmi dau seama că nu am găsit altceva mai bun de făcut decît să mă cert cu o muşcată, care tot ce vrea de la viaţă e să se trezească dimineaţa într-o casă cu o frumoasă privelişte spre muntele înzăpezit... se holba inert şi mica mea răzbunare m-a făcut să mă simt stupid, ranchiunos... pînă la urmă, cine nu ar vrea, totuşi pe drumul acela care cere sacrificii trebuie să ai cu ce să pleci... în compensaţie, dom’ profesor se ridică şi vine să-mi strîngă mîna, asigurîndu-mă de tot respectul lui... ca de obicei, se observă o neliniştitoare nesuprapunere între gest şi intenţie... cu alte cuvinte, am dat mîna cu un şarpe, dacă se poate spune astfel...

... sînt cu maşina, dacă mergeţi înspre spital, vă pot lăsa undeva în drum, în stradă, ţuţărul îşi arată generozitatea... nu, mulţam, mergem în direcţia opusă, înspre centru... grea viaţa zilele astea! exclamă ironic, îi văd chipul nemulţumit... încerc să-l liniştesc: nu mi-aş face prea multe griji, am senzaţia că aşa a fost întotdeauna... îmi întoarce un noapte bună plin de obidă şi dispare... de unde vine nemulţumirea lui?... poate, în cele din urmă, furios chiar pe el, pe ceea ce e silit să facă, cine ştie ce interes are cu dom’ profesor, nu-l judec, mai devreme sau mai tîrziu vine şi rîndul meu... da, e grea viaţa... altă dată era altfel, ne distram, ori poate că eram mai tineri şi mai naivi, oricum, apreciez faptul că ai reuşit să nu te îmbeţi prea tare... păşim suspendaţi peste o văgăună întunecată care miroase a petunii, a begonii şi azalee, a cartofi prăjiţi... pe fundul ei viermuieşte oraşul înnebunit de o foame abstractă, aşteptînd sezonul loteriei... celelalte opţiuni ies în afara legii... cred că am uitat cum era altă dată... cu toate astea, bocăneam pe strada pustie şi, dintr-un motiv de neînţeles, tocmai atunci am început să mă simt viu... la primul colţ ne-am izbit de Superman, umbla aiurea, suflînd din cimpoi melodia din Întoarcerea cadavrelor vii... acompaniamentul vocal răsună în bezna chioară, o păsărească plină de obscenităţi... refrenul se repetă: We are all stars on your burning flag... excuse me, sir, îndrăznesc să-l abordez, whose flag is that flag? ... dar tipul e dement, se duce mai departe, răcnind înfundat prin tăcerea mîloasă a oraşului... cu cine naiba vorbeai? mă întreabă ea... vreau să i-l arăt, dar tocmai atunci îl văd cum dispare într-un colţ de întuneric... adică dispare de tot, se duce, nu mai e... încerc şi eu aceeaşi şmecherie, dar mă izbesc de zidul negru şi moale care mă aruncă înapoi în realitatea din care vreau să scap, în muşuroiul cu şerpi cu care trebuie să dai mîna pentru că eşti civilizat, în borcanul cu murături în care nu mai sînt murături, în ceaţa lăptoasă a unei fundături, în... îţi sugerez să termini cu prostiile, tu nu trăieşti atît cît putem noi să aşteptăm, aşa că aşază-ţi curu’ în scaun şi munceşte, scoate-ne la lumină...

Aştepţi o viaţă să afli cîteva lucruri esenţiale. Nu ştii exact care sînt acelea, surpriza e cu atît mai bine venită, te gîndeşti. Dar nu întotdeauna e aşa. L-am visat pe Picu, era şeful unei delegaţii de personaje... aveau un aer nefericit, mirat, ca un grup de strigoi proaspeţi... nu auzeam clar ce spune; în cele din urmă a început să ţipe iritat: auuu sosiiit. Nu înţelegeam... cine, cine au sosit? l-am întrebat. Vorbea precipitat, dar cuvintele nu ajungeau la mine. Încercam să-i explic că în sfîrşit am aflat de unde mi se trag belelele pe care le am la universitate în ultima vreme... i-am relatat momentul Caragiale şi povestea cu dom’ profesor. Îmi amintesc o discuţie mai veche pe care am avut-o cu Picu: Sîntem la mila lor, ei mişcă lumea, nu principiile sau chestiunile de fond. Jumătate dintre ei au deja funcţii de conducere, cealaltă jumătate rîvnesc la ele. Trei sferturi deţin arta unică de a plînge cu lacrimi de crocodil, iar ce rămîne e acel nucleu dur care a inspirat imaginea diavolului vechilor creştini. Afli, nu-i aşa?, lucruri esenţiale. Aş fi mulţumit dacă măcar mi-aş aminti cu cine eram atunci cînd l-am văzut pe dom’ profesor în faţa universităţii. Picu m-a ascultat cu un aer descumpănit, apoi a început să vorbească, îi auzeam vocea foarte clar: Te indignezi comun. Ia-o altfel... sînt soiuri eterne, şi unul, şi altul. Dacă trăiai acum cinci sute de ani, te-ar fi străpuns cu o suliţă şi te-ar fi lăsat să mori în şanţ, după ce ţi-ar fi băut toţi banii. Te-ai mai fi întrebat atunci de ce? Nici măcar nu ai fi ştiut care dintre ei a făcut-o. În orice caz, păţania ta îmi aminteşte de un episod pe care îl relatează I. D. Sîrbu: pe vremea cînd era secretar literar la teatrul din Craiova, se întîlneşte pe stradă cu un actor care îl opreşte să-i spună un banc politic, după care actorul pleacă mai departe, amuzîndu-se la gîndul că va povesti la toată lumea ce banc bun a auzit el de la bătrînul scriitor... nu mai e nevoie să-ţi spun ce însemna asta la vremea respectivă... Înţelegi ce se întîmplă? Înoţi ca disperatul către mal şi acolo e un dobitoc fără minte şi simţire care te aşteaptă să-ţi dea una în cap. Ce parte nu îţi place? De ce te arăţi surprins? Dar lucrurile astea mă interesează mai puţin, am senzaţia că nu sînt decît nişte pretexte... te întreb... ce ai de gînd cu noi? Mă trezesc cu imaginea acestor figuri jalnice în minte şi înţeleg care îmi sînt şansele. Întreg trupul îmi arde lent, cu o flacără albăstruie, probabil că ficatul încă sintetizează vinul prost băut seara. Mă ridic de pe canapea şi mă duc spre birou, camera e plină cu gunoaie... o cutie de aspirine, două pachete de ţigări aproape goale, pahare murdare, hîrtii şi cărţi vraişte, gînduri abandonate, viaţă strivită de zidul moale şi negru, delir... un sticker lipit pe monitorul maşinăriei infernale... Te-a căutat la telefon o gagică de la ziar. Vrea să scrie despre programul de burse de la Roma şi are nevoie de informaţii. I-am dat numărul de mobil să te găsească, în cazul în care ieşi. P.S. Promit că altă dată nu mai ieşim. Recunosc, a fost o seară groaznică. Iau o aspirină, aprind o ţigară, mă îmbrac cu ce găsesc la îndemînă, abandonez tot ceea ce mai era de abandonat şi ies, un vînt interior mă clatină.
- Crezi că ne putem întîlni acum? Mi-ai promis că îmi răspunzi la cîteva întrebări... vreau să scriu un articol.

Bag mobilul în buzunar. Ca să o scot din cadrul formal, i-am menţionat ca loc de întîlnire numele unei cafenele destul de populară în ultima vreme, foarte aproape de universitate. O găsesc în faţa unei cafele.

- De fapt, uite cum stă treaba, am auzit că există vicii în sistem... unele burse se dau pe alte criterii...
Zîmbeşte, nu ştiu ce o amuză mai tare, formula preţioasă sau stupoarea pe care mi-o citeşte pe chip.

... stăm pe o stîncă suspendată la treizeci de metri deasupra mării... Abi fumează paşnic... che ne dici? ... face un semn cuprinzător cu mîna... undeva în dreapta, la aproape o jumătate de kilometru, se vede Marina Grande, sîntem la Capri... marea amestecă nuanţe demente de turcoaz cum nu-mi amintesc să mai fi întîlnit... ne bălăngănim picioarele deasupra pinilor mediteraneeni crescuţi îndîrjit din stîncile abrupte... jos, în faţă, cîţiva copii se aruncă în apă, ţipînd ca nişte delfini, de pe puntea unui iaht alb... apoi fetele se fotografiază în grădină, printre cactuşii înfloriţi şi printre leandri... Abi... Abigail Willson şi Tina... Justina Colombino... Anglia şi Argentina se ţin de gît şi cîntă printre minunile micuţei insule... ţopăie, fac piruete...

Lîngă masă se instalează o tipă cu o tavă. Îi cer o cafea şi un coniac. Încerc să trag de timp, să înţeleg ce se întîmplă.
- Dar tu ştii că aceste burse sînt date de statul italian. Noi aici urmăm doar o procedură. Dacă cineva ţi-a spus altceva, se înşală... adică...

... i se vede întîi capul... apoi apare, întreg, gîfîind, signor Luchini... urcuşul l-a obosit teribil... porsca madosca! ... dar măcar nu şi-a pierdut spiritul... în urma lui urcă cele două fete şi alţi cîţiva tineri... cineva întreabă dacă nu putem cumpăra cumva o felie de plajă, jos... să ne facem cuib acolo... unii peste alţii, ca într-un număr de circ, să rămînem aşa vreo cincizeci de ani, încremeniţi... nimeni nu stă să asculte informaţia turistică foarte comună pe care o poţi citi din pliante sau pe care o recită mecanic ghidul tocmit de organizatorul excursiei... Axel Munthe, Tiberius, Augustus... se simte inutil şi tace, destul de atipic pentru un italian plătit să trăncănească, lăsîndu-ne să ne bucurăm de propriile noastre minţi îmbătate de peisajul neverosimil... ne oprim să mîncăm pe o terasă, salată de fructe de mare şi paste cu sos de busuioc... fetele beau bere, eu merg pe mîna lui messer Luchini şi împart cu el o sticlă de vin alb... ce vrăjitor stă închis în bucătărie? îl întreb... nestăvilit, sentimentul de mîndrie patriotică i se lăţeşte pe chip sub forma unui zîmbet strălucitor... îmi pare rău că l-am făcut să vorbească, dau din cap solemn, prefăcîndu-mă că reuşesc să pricep ceva din avalanşa lui plină de parmegiano, în timp ce fetele au căzut de mult sub masă de rîs...

Sînt la a doua gură de coniac şi nu mă grăbesc să mai spun altceva. Nu ştiu ce anume vrea să-i răspund şi nu înţeleg de ce crede că întrebarea ei, dincolo de impertinenţa stupidă şi agresivă, m-ar putea pune în dificultate. La a patra gură de coniac regăsesc ceva ce credeam că am pierdut pe veci: lumină, încredere, minte. O bănuială mi se înfiripă acolo.

... che bella fica! ... se produc firesc interferenţe culturale, dar ele nu depăşesc nivelul străzii... messer Luchini explică tandemului argentiniano-britanic de ce nu trebuie să se simtă ofensate cînd italienii strigă după ele pe stradă diverse... Tina îşi şterge o lacrimă de rîs din colţul ochiului, am senzaţia că nu au priceput nici jumătate din ce le-a explicat bătrînul vulpoi, dar nu contează... toată lumea se simte bine... totul e superficial, spumos, frivol, însorit, îmbrăcat în flori şi pavat cu dale de calcar... e greu să pricepi orgiile lui Tiberius dacă nu eşti la Capri... pe de altă parte, nu e greu să pricepi duşmănia senatorilor, veninul lui Tacitus care îl acuza de viciu... împăratul s-a retras aici, departe de zidurile negre ale omului care nu mai vede soarele, închis în puşcăria fără speranţă a traiului în comun, a competiţiei absurde, a responsabilităţilor faţă de urbe, a inevitabilelor intrigi şi politici... a preferat poezia sălbatică a soarelui, a plajelor stîncoase, poezia orgiastică a trupurilor întrepătrunse, poezia din vocea astrologului Trasillus descîlcind mersul stelelor pe cerul spuzit al nopţilor calde...
... umblam aiurea pe aleea ce cobora printre grădini... infamele grote nu sînt departe, am rămas în urmă încercînd să-mi aprind o ţigară, operaţie zădărnicită de briză... le găsesc pe cele două tinere sub bolta rece, privind neutru cîteva piese arheologice, nişte cioburi înfăţişînd diverse copulaţii... cînd mă aud, se întorc, continuînd să se ţină de gît, sprijinite una de alta, mormăind o melodie pe care au agăţat-o de pe terasă... le fac cu ochiul, ţinîndu-mi ţigara între buze şi mîinile în buzunare, gest ridicol, de amant desuet... Tina, avînd mîna atîrnată peste umărul englezoaicei, i-o vîră pe sub maiou şi îi scote afară sînul mic şi ferm, cu sfîrc roz, gest neaşteptat şi spontan... m-a fixat cu o privire serioasă, după care l-a băgat grijuliu la loc, izbucnind în rîs... s-au îndepărtat fără să mai aştepte răspunsul meu, oarecum ruşinate, ştergîndu-şi lacrimile de rîs...

Aşa cum se întîmplă nu de puţine ori, e suficient să torni un rahat peste alt rahat şi lucrurile se îndreaptă. Coniacul evacuează reziduurile beţiei anterioare, iar situaţia de faţă îmi umple vidul. Interesul jurnalistei are o sursă, bănuiala mea prinde contur:
- Uite ce e... ştiu ce vrei să spui, dar îţi pot dovedi că noi, în privinţa acestor burse, nu avem cum să organizăm nici un fel de vicii în sistem. Dacă vrei să faci o faptă bună, poţi să încerci să înţelegi cum se distribuie fondurile de dezvoltare de la minister şi cine e beneficiarul unor licitaţii pentru dotarea cu aparatură, cum se dau bursele guvernamentale sau cum se poate lua un doctorat fără prea mare bătaie de cap... Şi îţi pot spune şi de unde să începi, dacă asta vrei... chestia e notorie...
L-am numit pe dom’ profesor. Am văzut-o cum s-a foit iar pe scaun.
- Bine, dar el mi-a...
- Nici nu mă aşteptam să fie altfel.
N-am lăsat-o să spună mai multe, pentru că nu aveam nevoie.
... aşa? ... se zbat alături, pe masă, zadarnic... ca nişte peşti eşuaţi... ca nişte balene sinucigaşe... fără nici un rost... le privesc agonia inutilă... şi mîna pe care am întins-o spre raftul de cărţi? ... cad la întîmplare ... se răstoarnă... scris uşor cu creionul ... e penibil... o mînă iese din maşinăria diabolică şi mă trage din scaun, înăuntru ... ptiu! în obraz... nuanţe de turcoaz cum n-am mai văzut... stăm tolăniţi pe puntea vaporului care ne aduce spre Napoli, năuci de soare şi oboseală... culegem ultimele imagini... chiparoşii ca nişte flăcări pe promotorii... mici şi mai mici... Abigail trimite bezele către un iubit imaginar... şi mie mi-a rămas mintea la Tiberius... retras din nebunia lumii în carnal, în splendoarea mării şi a grădinilor, în trasee simple dictate de soare... apoi sîntem înconjuraţi din toate părţile de un albastru adînc... rîdem fără nici o noimă, rîdem de parcă am vrea să ascundem ceva mult mai profund, o bucurie care ţîşneşte în lacrimi... cuvintele se transformă într-o pastă ineficientă care se lipeşte de minte şi o sufocă... fatalitate, dau peste o notă: pentru Picu - cînd îl vezi pe Beckett, întreabă-l la ce naiba îi stătea mintea cînd a spus chestia aia... comment dire... ? ajuns în faţa maşinăriei infernale aşez în pagina albă straturi peste straturi de cuvinte care se strivesc, se diluează, se năclăiesc... straturi peste straturi de nimic, făină mîloasă a unei lumi dezarticulate... implodez şi tot ce rămîne din mine pe scaun e un pumn de litere calcinate... Realitatea se află aici... cursorul clipeşte, probabil cineva dinăuntru a...

„Truditori ai lumii, împrăştiaţi-vă! Vechile cărţi greşesc. Lumea a fost creată într-o duminică."
(Vladimir Nabokov, Vorbeşte, memorie)

... ude, oglinzile negre ale asfaltului reflectă neonul şi halogenul vitrinelor şi braţele goale ale arborilor rari... ploaia s-a oprit şi noaptea alunecă mută pe străzi... şi noi la fel, gîndindu-ne fiecare cum să-i înfrîngem, cum să-i punem la pămînt cu propriile lor arme... dar, bineînţeles, nici unul dintre noi nu are habar cum ar trebui să vină asta... sau măcar ce ar vrea să însemne, chiar dacă o simţim cu sălbăticie... o simţim atît de acut, încît orice dialog, chiar şi între noi ăştia, prieteni fiind, ascunde o luptă mocnită, care nu poate ieşi la suprafaţă, dar nici nu poate fi ignorată... o competiţie între animale stricate... miza e în orice, vizibil sau ascuns... în cuvinte sau în fapte... şi chiar nu mai are importanţă cu cine... important e să fie cineva acolo... oricine... să-ţi arunce orice fel de provocare meschină, iar eu, tu, noi să-l... să-i înfrîngem cu propriile lor arme... şi poate că ar trebui să luăm un taxi dacă vrem să mai ajungem vreodată, însă ideea intimităţii unei cabine strîmte ne provoacă oroare tuturor... e limpede, nimeni nu face semn către maşinile galbene care ne claxonează în noapte, încetinind... păşim pe oglinzile ude şi negre, stîrniţi de vîntul interior... şi trecem în mare grabă pe sub fereastra întunecată a vechii bucătării a coanei... aici, la etaj, am făcut cîteva ierni nenorocite... de cinci mii de ani îmi îngheaţă oasele în casa obosită, prăbuşindu-se peste chiriaşi... o situaţie provizorie care s-a transformat într-o... dar cum altfel?... veşnicie... şi Mia, vecina de alături, cel mai sinistru model în viaţă... toate poveştile sînt despre bărbat şi despre femeie... nu despre un bărbat şi despre o femeie... un sau una sau altfel, ce importanţă are? ... doar o păpuşică, una care ţinea să fie impersonală... ca o banchetă de tren... un obiect fără căldură şi fără străluciri... totuşi, unul de carne şi sînge... cele mai ratate schiţe de nud pe care le-am făcut vreodată... inutilă din punctul ăsta de vedere... deşi nici din celălalt punct de vedere nu a fost cine ştie ce... încleştări surde şi mute... bărbat cu femeie... nu impersonal, ci disperat, atroce, un act debil în carne şi sînge... era prea mult şi oroarea acestui prea mult... măcar m-am ales cu ceva! ... drumuri dese la farmacie... toţi bărbaţii şi toate femeile asta vor... nu contează povestea lor... nu poţi să asculţi la nesfîrşit aceleaşi voci răguşite care îşi justifică umanitatea imperfectă adăpostită de obscuritatea camerei infidele... ce contează că femeia e nevastă-ta şi bărbatul e şeful ei, o huidumă libidinoasă care duhneşte a ceapă şi îi put picioarele prin pantofi... se apleacă peste ea la birou şi îi îndeasă degetele boante în lenjerie, vorbindu-i despre reduceri de personal... şi foarte bine face... ea nici nu vrea altceva, poate doar să-i trateze gîlma cu ceva mai multă milă, să-i mai lase ceva păr pe-acolo... şi mai ales să vorbească mai puţin... nu crezi? ...

dumnezeule mare! ... păpuşica asta, deşi reuşea să te stîrnească, era de cele mai multe ori îngrozitoare... şi ăsta se întoarce spre mine şi rînjeşte exact cînd ajungem în dreptul intrării, unde ziua o găseşti pe cucoană pe un scaun cu trei picioare, privind alb în şuvoiul străzii... ştiu ce ar vrea să spună şi nu cred că mai era nevoie să îmi confirme încă o dată bănuiala că vocea pe care am auzit-o în noaptea aia la Mia era a lui... de unde şi discursul ei despre infidelitatea de dincolo de umanitatea noastră obscură... sau obscuritatea umană de dincolo de infidelitatea noastră... sau cam aşa ceva... oricît de impersonală, un rest de vină o răzbea... şi-au dat toată silinţa să mă facă să par un gelos isteric, încît pînă la urmă chiar au reuşit... au pretins amîndoi că eu i-aş fi pîrît neveste-sii... tot ce au reuşit să scoată de la mine a fost un discurs absurd în care nu reuşeam decît să întăresc bănuiala lor prin vehemenţa cu care negam totul... n-are nici o importanţă cine îl turnase la nevastă-sa, eu în nici un caz nu o făcusem... şi discuţia s-a încins, argumentele fiind atît de improprii, de evazive, încît încercam să ne impunem fiecare, urlînd unii la alţii ca nişte bezmetici... iar concluzia mea a fost atunci că... şi cu asta m-am vindecat oarecum pentru o vreme... că nimic nu-i foarte sigur... voci după uşi, luna de pe cer, povestea încîlcită a lumii în care pînă şi cel mai mic adevăr devine pretextul unui scandal neverosimil... şi, în timp ce depănăm fiecare în tăcere ghemul interior pe care se leagă în noduri urîte momente personale, amintiri zămislind convingeri precare, ţeluri şovăielnice şi îngrozitor de multe nevoi, iată-ne ajunşi... ultimii muritori ai planetei... femei elegante coboară din maşini strălucitoare, bărbaţi cu pantofi de lac şi unghii lustruite, miniştri şi artişti de lux şi alţii la fel de prestigioşi... coboară dintr-o maşină familia X... el, figură ilustră a oraşului... ea, plină de virtuţi, cea mai impresionantă fiind aceea de soţie de om influent... plus fiica... arată ca o pupăză de pe care tocmai s-a ridicat un elefant... merge unduindu-se, încît ai impresia că o să-şi rupă şira... deşi mintea refuză orice asociere, fie doar o perspectivă imaginară, mareşalul Ştuţ îşi răcneşte din nădragi vocea inconfundabilă, spărgîndu-mi ferestrele, sporindu-mi confuzia... vreau să spun că acest mareşal Ştuţ mi-a zis într-o zi o chestie care m-a făcut să-l privesc de atunci cu un soi de respect precaut: ascultă, mă, domnule, mi-a zis el ironic... n-ai priceput nimic... poa’ să aibă şi un picior de lemn, poa’ să fie şi altă specie... dacă n-are mustaţă, cocoaşă sau trei perechi de... ştii tu... eu sînt acolo, jos, ţeapăn... Ştuţ mă cheamă... şi ăsta-i darul pe care ţi-l fac, aşa că apreciază-l şi mai lasă-mă cu gogoşile tale, am senzaţia că fie gîndeşti mult prea mult, fie gîndeşti foarte prost... fie ambele! ... nu, nu ştiu... trei perechi de ce?... aş fi vrut să-mi răspundă măcar cît să îngheţe de tot sîngele în mine... e adevărat că asta se întîmpla la Fred, într-o noapte - uneori am impresia că e aceeaşi unică, lungă noapte - în care, copleşit de scîrbe, găseam că singurul lucru omenesc, cumsecade, pe care-l puteam face era să-mi induc năuceala spirtului... eram, adică, în decursul unei beţii cretine, fără fund...

plecasem apoi pe străzi, vorbind cu cele văzute şi cu cele nevăzute, într-un moment de explozive reverii halucinante... îmi dîrdîiau oasele ca un compresor şi mi-a ieşit atunci totul pe nas şi n-aş putea spune că a fost un moment prea vesel... la intrare, nenorocitul face, ca de obicei, un semn de hipnotizator şi ne scurgem toţi înăuntru... cum oare nu ne-am învăţat minte? ... cum dracu’ mai reuşeşte încă să ne tragă după el în toate aceste situaţii ridicole care ni se potrivesc atît de puţin? ... dar nici unul dintre noi nu-şi mai face probleme... e poate una dintre calităţile lui remarcabile... în nici un caz nu are o legitimaţie de presă, aşa cum încerca să ne ameţească ceva mai devreme... pentru rubrica lui din A., o rubrică de analize absurde, bizare, bazate pe statistici şi chestionare publice, eu unul nu i-aş da nici măcar un pix, cu atît mai puţin o legitimaţie... poate o pereche de palme pentru tupeul cu care se vîră peste tot, în virtutea acestei calităţi aproape paranormale... de fapt, perechea de palme chiar şi-a luat-o într-o zi de la... o, dar asta-i deja altă poveste... o dată intraţi, ne bucurăm de mirosurile scumpe, de decolteuri, de aburii de alcool fin şi de un anume tip de sminteală care colorează aerul în curcubee violente... ne incită cumplit şi ne înmoaie ostilitatea de golani, de autentici, de cinici, de maţe-fripte... de ăia ... ultima dată, după o lovitură babană, ne-a invitat pe toţi la cîrciumă să sărbătorim şi, cînd a venit chelnerul cu nota consistentă, a dispărut, scuzîndu-se că trebuie să dea un telefon urgent... a doua zi ne-a întrebat candid dacă ne-am descurcat cu banii, pentru că el a prins un subiect gras pe care sub nici o formă nu avea voie să-l scape... îşi lingea gingiile rînjind... bineînţeles că ne-am descurcat... am tot plătit vreo trei zile... iar eu a trebuit să le aranjez deasupra intrării o firmă cum nici nu cred că au visat vreodată... Cocoşul de aur... cu litere purpurii pe un fond verde-prăzuliu - tot ce am putut să dau mai bun în asemenea condiţii... în orice caz, o combinaţie atît de rară şi stranie de culori, încît putea să te ucidă... sau să te vindece de epilepsie... ultimul lucru pe care mi-l doream era să ajung la poliţie... partea bună a fost că, pentru treaba pe care am făcut-o acolo, nu doar că ne-au iertat datoria mizerabilă, dar am reuşit să prind cîteva prînzuri în contul casei... acum sîntem, dracu’ ştie cum, înăuntru şi ne împrăştiem prin mulţimea care zumzăie, aşteptînd să se petreacă lucruri fantastice, dar care nu se mai pot, bineînţeles, petrece... ceva urît s-a întîmplat... ceva bezmetic, nelegiuit, ticălos, abstract... un lucru care, de altfel, nu poate fi împiedicat, firesc... tocmai de aceea el e şi o mare bucurie... aleluia! ... să mai priceapă cineva ceva! ... şi ei o simt - bucurie neagră, zănatică, aproape dureroasă... şi nu-s doar privirile piezişe cu care se scormonesc unii pe alţii şi nici spaţiile reci ale trupurilor din care vibraţii dezmembrate zboară spre tavanul îndepărtat, ca o materie consistentă, sonoră, sfidînd gravitaţia, nici măcar imaginea jalnică a lui Picu... îşi trage haina mai strîns pe el şi soarbe, cu privirea pierdută, o băutură complicată dintr-un pahar ieftin... ci mai degrabă un lucru pe care îl simţim toţi... acelaşi, unic... dar ne este imposibil să spunem care e acela... impresarii cărînd în spinare artişti împopoţonaţi... romanţele sună metalic şi Picu strănută pe spatele gol al unei tinere secretare care îşi însoţeşte mumia la toate protocoalele... şi, dincolo, nişte afacerişti italieni ... chestiile astea cu specific îi ung pe inimă... vioara vorbeşte ascuţit în limba veştedă a pămîntului, altul decît pămîntul pe care au înflorit mormintele seminţiei hrănită la ţîţa acră a lupoaicei... incredibil cum poate fi adevărată o asemenea monstruozitate! ... diversitatea... dar ei prezintă toţi, pe ici, pe colo, semnele aceluiaşi, unic ceva... părul negru lucind, lupele congelate ale ochelarilor, pantofii ţepeni, dunga de la pantaloni, lipsa buzelor, lama ascuţită a nasului... aplaudă şi privesc subţire în mulţime... tuşesc discret... deja li s-au ivit cîteva oportunităţi favorabile şi au o noapte lungă înainte... şi, cînd îl văd a doua oară pe Picu, îmi dau seama că nu avem nici o şansă... alternativele sînt aceleaşi... specii diferite în ograda lui dumnezeu... şi fiecare specie cu dumnezeii ei şi aşa mai departe... şi se desface totul în particule plutind ca o pulbere care germinează fertil haos învelit într-o pojghiţă fină, muguri de carne în mlaştinile celei de a noua luni a planetei Z... în ţipătul viorii creşte din pămînt un falus ca o ciupercă toxică şi primele versuri în incantaţii şi menestrelii... ulterior - diplome de calificare, recalificare, pluricalificare... răscalificare... şi vioara ţipă în spiritul unei anume tradiţii, făcînd pămîntul să rodească din ce în ce mai multă moarte şi iată-ne... aici... specialişti ai omenirii ale căror unice, ultime argumente esenţiale rămîn: pentru că aşa îmi place mie, pentru că aşa vreau eu... totuşi, aţi putea să ne spuneţi ce vă determină să faceţi aceste afirmaţii şi să consideraţi îndreptăţite aceste măsuri? ... tînăra jurnalistă insistă, exprimînd o nedumerire mai mult sau mai puţin unanimă, în orice caz, justificată... membrii Comisiei o privesc peste ochelari... ce dracu’ are femeiuşca asta? ... a căpiat cumva? ... pe onoarea mea că ăştia-s nebuni cu toţii!

... în sala de presă, bliţurile - avalanşă de lumini într-o clipită ... a doua zi, pe prima pagină a jurnalelor, apar cele trei capete ale Comisiei, surprinse sprijinindu-se unele de altele, frunte în frunte, într-un moment de tandră şi unanimă înţelegere... un veteran al presei prezice, citind în ridurile din colţul ochiului unuia dintre membrii Comisiei lucruri teribile... un viitor sumbru ... stă şi fumează în redacţia pustie ... prin fereastra deschisă, ora tîrzie a oraşului pătrunde pînă la el sub formă de fum şi zgomot alb în care parcă ar recunoaşte un ţipăt stins de copil ... ceva, un sentiment obscur îl îneacă ... derulează banda de la capăt şi porneşte încă o dată înregistrarea făcută de fata cea nouă, cercetînd cu lupa fotografia de pe birou ... suflă fumul pe nas şi ticăie - ţ-ţ-ţ! - din limbă, urmărind în minte construcţiile care se formează de la sine... le dărîmă, apoi o ia de la capăt... dramatice concluzii... se lasă pe spate şi vede, ca într-un vis, reversul... orice are un revers în oricare dintre lumi... orice acţiune, orice mişcare minusculă... pulberea pe care o aduce vîntul prin fereastra deschisă... are, bineînţeles, un revers... undeva, într-un loc ascuns, se naşte un soare... şi vede masele de protestatari, vede tunurile cu apă... răsturnînd profetic oglinda în care tremură ape incerte, priveşte în perspectivă... consecinţele ultimei decizii a Comisiei... impozite, globalizare, embargo... şi protestatarii au prins un poliţist din trupele de intervenţie... îl folosesc pe post de berbec pentru a forţa intrarea în sala de consiliu... iar acum vine partea amuzantă: o dată cu grupul de răzvrătiţi, intră şi cîţiva exhibiţionişti... iar transmisiunea în direct aduce în casele oamenilor, printr-un şir de sateliţi, imagini stranii... pe fondul unei păruieli generale, dansul din buric al cîtorva studente cam plinuţe şi cam perverse, cocoţate pe mese, cu sloganuri anarhiste scrise pe piele... bătrînul jurnalist ticăie iar - ţ-ţ-ţ! - din limbă, îşi stinge ţigara, se ridică şi, după ce închide fereastra, iese tuşind... ştiri-bombă îi explodează sub pleoapă... îşi inspectează portofelul să vadă dacă i-a mai rămas mărunţiş de-o bere... se simte mîndru pentru previziunile lui la nivel macro care, electric, îi străbat abisul creierilor, închegîndu-i... cînd apasă butonul liftului, o ameţeală îl clatină plăcut... omul îşi simte importanţa... iese în stradă printre coji de cartofi şi rufe putrede întinse pe sfori şi nori de muşte învîrtindu-se în cercuri strîmte, albastru-metalice... ziduri acoperite cu chipuri de vedete mai efemere, memoria oraşului stă dovadă, decît hîrtia ieftină pe care sînt tipărite... cine îşi mai aminteşte de Bum Bum Girls - acum, patru chipuri pătate de ploi şi găinaţ împietrit?... printre deşeuri multicolore... în curtea interioară, o femeie uriaşă - are peste 2 metri şi 200 de kilograme - face săpun, în virtutea unei tradiţii nu foarte vechi, din cîini morţi şi fetuşi avortaţi... zgomot de vase trîntite în chiuvetă şi un abur îmbîcsit de igrasie şi prăjeală... apusul fierbinte în nori prăfuiţi... el ştie că îl aşteaptă toţi cu nerăbdare la Fred... iar gîndul plăcut că întîrzie, că îi face să-l aştepte, îi dă o nouă ameţeală... a treia oară cînd dau cu ochii de Picu, mă hotărăsc... Picule! mă, tîmpitule, hai să mergem de-aici că nu-i de noi! ... Picu mă priveşte de parcă i-aş fi înfipt un deget undeva... hai că facem pe din două un taxi! ... nu mai merg cu tine, îmi răspunde el precipitat... că tu faci ca totul să pară îngrozitor de urît... îmi repetă iar prostia asta cu care s-a obişnuit să-mi închidă gura, cu mutra şi aerul unuia obişnuit să viseze cîrnaţi... stă acolo şi adulmecă spatele gol al secretarei, lărgindu-şi nările şi lungindu-şi gîtul... apoi mă trage de mînecă înspre el şi îmi şopteşte în ureche cîteva cuvinte neverosimile, fără să-şi ia ochii de pe-o alună minusculă pe spatele alb ca un deal suplu, înzăpezit... pe ce facem pariu că asta e virgină... chiar aşa îmi spune... ca şi cum ar avea vreo importanţă, ca şi cum asta ar trebui să însemne ceva...

mă, Picule, cred că te-ai tîmpit de tot!... şi-mi dau seama că Picu nu e lipsit de sens în afirmaţia lui care, contrar credinţei generale care spune că acest lucru ar trebui să fie un fel de boală scîrboasă, pare sinceră şi îi trădează emoţia... cred că înţeleg ce vrea să spună, de fapt... tînăra are un aer năuc şi se vede clar că îi displace situaţia în care se găseşte... şi asta chiar înseamnă ceva... o aură de naivitate dulce o învăluie... eu n-aş băga mîna în foc, dar dacă zici tu... îl arunc pe tîmpit cu aiurelile lui cu tot în beznă... înţepeniţi pe drumul devenirii sub talpa unui zeu idiot, cuibul milenar cald şi cuminte al unei omeniri care se legitimează prin boală... privim cu nostalgie umbrele oraşului... infernul cenuşiu, anost, în care singura provocare - extensie a aceleiaşi bucurii negre - rămîne ţeserea vanităţilor şi a ambiţiilor şi a sensibilităţilor într-un simulacru de personalitate... ies cu obrajii incendiaţi în aerul umed şi rece... seninătatea orelor tîrzii... dar ea nu vine dintr-o împăcare a insectelor aranjate comod în sertarele de piatră, ci mai degrabă din neatenţia zeului... şi-a pus pijamaua peste platoşa însîngerată... nepăsarea se instalează prin văgăunile oraşului în timp ce zeul stă întins... nu doarme, dar nu-i nici treaz... îşi freacă uşor călcîiele care foşnesc aspru... ultima dată cînd s-a simţit atît de rău, a păţit o intoxicaţie cu nicotină... se uită lung, cu poftă, prin întuneric, la pachetul de ţigări... ploaia măruntă şi deasă face ca totul să lucească sinistru, ameninţător... şi poate că de aceea se simte rău, se gîndeşte prea mult la treaba asta care nu se mai termină o dată... şi nepăsare pe străzi în pîlpîiri albastre, roşii, verzi, oranj... curcubeele smintelii rămase de peste zi... deşi stridente, prea întunecate pentru a face lumină în hăurile oraşului... se cască în toate direcţiile... cineva mereu la pîndă acolo... o luptă, într-adevăr... şi omul din forţele de ordine e aruncat de protestatari în boscheţi... stă lungit şi se sprijină într-un cot şi îşi scoate cascheta turtită... îşi aprinde o ţigară, gîndindu-se la şomaj, la bătrîna lui mamă, la nişte gagici pe care le cunoaşte, trei străzi mai încolo... printre care una, Mia... un cîine se opreşte, îşi ridică piciorul şi se pişă pe el... şi totul e o luptă... şi praful care naşte sori la celălalt capăt al galaxiei e diavolul, cred că asta intenţiona să spună coana...

... trebuie să ai mereu casa curată... dedica acestei lupte trei ore pe zi... dacă vrei să vină îngerii la tine în casă, scoate-l afară pe necurat, zicea ea, frecînd mobila cu o cîrpă zdrenţuită... o fi casa curată, coană, dar ce te faci cu oamenii!? ... păi da, necuratul... oamenii? ... m-a întrebat ea, îşi scărpina burta sub ţîţele turtite şi, cînd înţelesul exprimat de mine a pătruns-o, m-a privit chiorîş... sînt convins că ea îl pîrîse... îi spusese neveste-sii că bărbatu-său umbla cu o chiriaşă de-a ei... una Mia, o ciudată... o întîlnise în piaţă sau poate chiar îi sunase într-o dimineaţă la uşă, după ce el nu venise acasă toată noaptea... poate să-ţi placă omul... adică, la ceas de noapte, simţi însufleţirea... măreţia nobilă... stai pe tăcute şi deşiri din tine această absurdă nevoie a unui mîine cu orice preţ mai bun, a unei lumi neapărat mai bune - conform unei credinţe populare, întotdeauna trebuie să începi cu tine... şi în mod cert îţi place, te prinde, ţi se pare că are sens să crezi în Om... dar cum dracu’ se face că, de îndată ce omul ăsta capătă un nume, începe să nu-ţi mai placă de el? ... şi nu că nu ţi-ar mai plăcea, dar găseşti că-şi strică cu bună ştiinţă reputaţia... vezi omul că e făcut din căcat şi aspiraţiile lui îi acoperă strîmb interesele şi nevoile cele mai mici... nimeni nu face excepţie, nici măcar indivizii ăia din cartea de istorie... cu atît mai puţin ăia... şi atunci, la ceas de noapte, îţi trece prin minte că, de fapt, nu există nici o reputaţie... că nu există nici măreţie, nici căcat... şi îţi mai trece prin cap că nici poveşti nu există... povestea Omului? ... povestea mea, a ăluia, a nevesti-sii, a Miei sau a tatălui meu, ucis brutal de un asasin misterios... i-a curmat nevoile mici... ce contează! ... în douăzeci de mii de ani... nu există... fă socoteala să vezi cîte poveşti intră în douăzeci de mii de ani şi ai să înţelegi ce vreau să zic... douăzeci de mii de mii de ani, vîrsta unui cal bătrîn... dar de ce să ne mai batem capul cu asta? ... ieşi din camera asta pe uşă şi o ţii înainte fără să te opreşti... în cinci ani de zile intri în aceeaşi cameră, dar pe cealaltă uşă, burduşit cu poveşti... toată lumea îţi spune una... toţi au o poveste numai bună de spus la un pahar de vin, la ceas de seară, la un parastas, pe o plajă pustie sau în metrou... îţi fac capul cît un balon... sînt micile erori... acel mi se pare că... acele vine firave şi putrede care îţi acaparează încet-încet mintea ca o iederă turbată şi care colorează, care îmbogăţesc realitatea... cică sarea şi piperul tocmai astea sînt... cică dau gust... şi poveştile se întrepătrund... se leagă... o dată ajuns la Pol, nu-ţi tragi sufletul, ci asculţi continuarea unei poveşti pe care un urît ţi-o povestea într-o intersecţie prăfuită, într-un soare teribil, aşteptînd un autobuz care nu circulă decît de două ori pe săptămînă... aceeaşi poveste a apărut într-o versiune ecranizată... efecte speciale şi un regizor care stoarce subiectul, care ştie să recunoască un subiect din care se poate scoate ceva de calitate... în cele din urmă, totul ajunge explozie şi fum şi scîrnă ambalată în ţiplă roşie ca sîngele... şi plasatoarea te îndrumă către un loc bun în sală, după ce i-ai vîrît un bacşiş în buzunarul căscat strategic... sala e încremenită, fără suflare... şi tu, într-una din aceste nopţi, îţi dai seama că nu există poveşti şi nici Poveşti... oameni sau Om... nici măcar timp nu există... nu există nimic...

şi totuşi, există ceva... dar ce anume, nimeni nu ştie... nici măcar dumnezeu nu ştie ce dracu’ există, dacă într-adevăr există - se zice că dumnezeu, de fapt, nu ştie nici măcar că el există... şi aşa e cel mai bine... nici n-ar trebui să ne intereseze ce... la patru dimineaţa, nu-i nimeni pe străzi... îmi privesc mutra în asfaltul ud... deasupra capului, cerul prinde crusta roz a zorilor... o duminică, apoi alta... toate zilele sînt o duminică împuţită ce nu se mai termină, o duminică apăsată de plictis şi un sentiment stătut al morţii... şi ciorile cad în cap, foşnind, din plopi - seminţele plictisului macrocosmic... nimic de făcut... nimic la ce să te gîndeşti, din moment ce am convenit o dată că, într-adevăr, nu există nimic... şi atunci, privindu-mi mutra în oglinda neagră a asfaltului, te întreb... ce rost are să-ţi mai înşir o poveste cu început şi sfîrşit? ... o poveste cum nu e alta, deşi e clar că ai mai auzit-o de atîtea ori, încît te izbeşte sindromul Mia doar gîndindu-te că aş putea să încep să ţi-o spun... nu e cu putinţă să afli ceva nou, nu e cu putinţă să spui o poveste nouă... zic unii că e foarte important să fii autentic chiar şi atunci cînd repeţi acelaşi lucru... că autenticitatea e cheia originalităţii... deconstructivişti, versificatori, povestaşi, mitomani, esteţi, militanţi... dincolo de mode şi curente, de forme, rămîne acel bătrîn sîmbure epuizat, care încă palpită imprevizibil, învelit în pojghiţa uscată a cuvintelor... paradoxuri pocnesc ca nişte fructe răscoapte, exotice, savuroase... de pildă, vezi că pîinea e proaspătă şi muşti din ea cu toată puterea, dar dinţii se sfarmă în pila pe care o ascunde... şi cu pila asta ar trebui să-ţi desfaci cătuşele... asta se întîmplă într-o veche peliculă tremurătoare, alb-negru... acum stai năuc şi, cu senzaţia de acru-dulce, de moale-tare, de stele verzi, îţi treci limba pe cioturile dinţilor şi pe gingia inflamată şi chiar te doare, deşi nu-i plăcere mai mare ca acest exerciţiu de la care efectiv nu te poţi abţine... şi deodată imaginile se tulbură şi vezi totul ca printr-un celofan... clar-neclar... plăcere-durere... sub pelicula mîzgoasă se zbat util-inutil mormolocii... în sfîrşit, pricepi-nupricepi... acum eşti aici, apoi acolo... te duci şi te întorci şi la sfîrşit, gata, te duci de tot... şi dus eşti, nu te mai întorci... decît poate ca să sperii copiii pe întuneric... o poveste cu părul măciucă pe care nu o mai crede nimeni, nici un om matur, întreg la minte... pentru că, de fapt, nimănui nu-i mai pasă... şi, în lumina-nelumină a zorilor, două siluete se hîrjonesc şi tropăie în bălţi stropindu-se, apoi se lipesc şi se dezlipesc iar într-un joc inocent-pervers... în momentul în care vocea lui răzbate pînă la mine, îmi dau seama că e Picu... o emoţie cumplită mă înmoaie văzîndu-i... şi secretara gîngureşte ca un purceluş... e ceva inuman de naiv în acest dans ascuns în ceaţa zorilor unei duminici eterne... trec pe lîngă mine fără să mă observe, lăsînd în urmă un miros acrişor de trupuri încinse la limita suportabilului... două animale tinere, două broaşte ţestoase toante, doi iepuri slăbănogi, două girafe împletindu-şi gîturile nesfîrşite şi moi...

la primul colţ, Picu îi trînteşte un sărut scurt şi o împinge uşurel, de la spate, către conturul întunecos al unei clădiri ca un căpcăun... prin pîcla zorilor, îi văd eşarfa roză care fuge frînt, un fluture beat... se opreşte o clipă, apoi dispare în clădirea uriaşă... aceeaşi realitate, şi totuşi alta... aici, şi totuşi în altă parte, poate într-un vis... pentru că emoţia care mă gîtuie are ceva atît de violent şi de cald, încît aproape că leşin... da, mă, Picule... e dreptul tău să ne dispreţuieşti în felul tău precipitat, naiv... pentru că noi toţi sîntem invidioşi pe inocenţa ta... şi mai ales pe inocenţa cu care îţi porţi inocenţa... pentru că ţie nu-ţi e ruşine să o arăţi... noi am îngropat-o demult în mormanul de rahat complicat care a ajuns sufletul nostru... fii, Picule, inocent şi bucură-mi şi mie otrăvurile duhnitoare! ... în zorile mîloase ale acestei duminici eterne... pune-mi aripi, Picule! ... această realitate care, deşi pare de vis, e uite aici, sub nasul meu... pentru că tu infirmi toată neîncrederea mea în care, ca într-o conservă, mi-am pliat spurcăciunile şi tot restul pe care am ajuns să le numesc cu teamă, cu oroare, suflet... iar Picu încheie acest spectacol neaşteptat în maniera lui... be cool honey-bunny, şopteşte el în urma fetei şi, iată, e ziuă... şi eu, aproape mort, respir gîfîind ca o cămilă, ţinîndu-mă de un copac...