Oameni şi şoareci

Citiţi un fragment din această carte


Adrian Buz (n. 1971), absolvent al Facultăţii de Litere din Craiova, lucrează în cadrul bibliotecii Universităţii din Craiova şi este, din 2002, membru al redacţiei Respiro. Din 1999 publică proze, traduceri şi eseuri în Flacăra, Mozaicul, Ramuri, România literară, Scrisul românesc, Ziarul de duminică, Timpul, Paradigma, LAMA, Respiro, LiterNet, Norii. A debutat în volum în 2001, cu Ultimul capitol (proze scurte, premiat de revista România literară). Apare, de asemenea, în Antologia de proză scurtă Respiro (2003) şi semnează traducerile a două romane ale autorului american William Burroughs: Oraşele nopţii purpurii (2003) şi Tărîmurile vestice (2005).





Între tinerii prozatori ieşiţi la lumina editorială în ultimii ani, Adrian Buz face o figură aparte. Generaţia milenaristă numără - în proză şi în lirică deopotrivă - destule individualităţi pregnante, care stîrnesc cititorului obişnuit sentimente amestecate într-un ghem de perplexitate dureroasă, de amărîtă uimire. „De aceea am făcut noi Revoluţia, de aceea am luptat şi am suferit atît, pentru ca să vină acum X şi Y şi să scrie tot ce le trece prin cap?" Răspunsul corect e net afirmativ. Da, chiar aşa este, suferinţele şi luptele mai vechi au avut acest rost: ca fiecare dintre noi să deţină, astăzi, dreptul şi posibilitatea de a scrie la rezoluţia maximă a libertăţii.

Aceasta înseamnă, în cadrul elastic al noii generaţii, o mişcare browniană a elementelor individuale şi tot atîtea axe de posibilă rotaţie, lăsate în urmă printr-o irepresibilă forţă centrifugă. Proza lui Adrian Buz ilustrează cum nu se poate mai bine spargerea canoanelor prozastice, operată de autor pentru ca textul să poată primi curenţii de adîncime ai unei „nebunii" creatoare netransmisibile. Poate că şi non-comunicabile. Mai multe povestiri din volumul său de debut, Ultimul capitol (Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2001), se citeau, practic, ca nişte file disparate şi zdrenţuite ale demenţei incasabile, confesiuni ale unor personaje intrate „într-un fel de vrie" - cu un flux al conştiinţei pe măsură. Dezaxarea protagonistului şi manifestările sale de psihopat aveau consecinţe imediat vizibile la nivelul (de)construcţiei prozei. Ordinea naraţiei spulberată, cronologia spartă, linearitatea măcinată de fragmentarism şi interferenţele între benzi tematice distincte compuneau un tablou răvăşit şi răvăşitor, cu precedente extrem-moderniste (Faulkner) care nu aveau, la drept vorbind, cum să restabilească seninătatea lectorului. Dimpotrivă. Reversul medaliei îl constituia însă tocmai evoluţia prea sigură la paralelele rupte ale nebuniei. Patologia reală nu este totuna cu cea ficţională, şi a crede că poţi introduce orice, oricît, oricînd şi oricum în structura unei cărţi, sub acoperirea unui narator cu minţile vraişte, e un calcul auctorial greşit.

Îmi place să cred că Adrian Buz a ţinut cont de observaţiile critice şi sugestiile pe care i le-am făcut într-o cronică, altfel favorabilă, din Adevărul literar şi artistic. Volumul de faţă se înscrie pe o linie ascendentă a prozatorului, care şi-a păstrat stilul original renunţînd, în schimb, la stridenţele inutile ale manierei underground. Cu excepţia ultimei bucăţi, „Şapte zile...", care este o aiureală totală şi face inutil orice comentariu, prozele din Zidul moale nu sînt deloc moi sub raportul relevanţei estetice. Ele ambiţionează şi reuşesc o triplă articulare: scenografia realităţii noastre postrevoluţionare, profilul devastat al unor eroi deloc eroici şi, în fine, autoinvestigarea prozatorului însuşi, prins în aceeaşi cursă (de atletism şi de şoareci) cu personajele sale.

Să le luăm pe rînd. Povestirea ce dă titlul volumului este construită pe acea buclă postmodernă, autoreferenţială, în care scriitorul scrie despre ceea ce scrie, despre însuşi procesul scrierii. Notele („uscate, fără înţeles") şi realitatea, ecranul alb al monitorului şi zidul „negru şi moale care mă aruncă înapoi în realitatea din care vreau să scap": iată barierele pe care protagonistul nu le poate depăşi. În spate e o lume de care aparţine, cea reală, în faţă, un teritoriu virgin, al cărui stăpîn absolut ar trebui să devină... Condiţionări diferite, diminuări şi anihilări ale libertăţii de a nu face nimic predeterminat, de a se bucura, simplu spus, de trecerea şi petrecerea orelor, timpului personal, vieţii unice şi indivizibile. E destul de curios. Pe fundalul unei libertăţi totale, aceşti inşi ciudaţi din povestirile lui Adrian Buz au un acut sentiment de puşcăriaşi. Ei simt că sînt deţinuţi într-o celulă cu gratii invizibile (dar cu atît mai înfricoşătoare), într-o închisoare pe care o extind imaginativ la dimensiuni naţionale şi care, în sens invers, le alterează puternic lumea interioară. Cu greu vom găsi un contrapunct luminos în aceste tenebre existenţiale. Abia amintirile solare din minunatul Capri schimbă puţin compoziţia paginii, culorile întunecate ale paletei neoexpresioniste.

Rarele bucurii din Zidul moale - povestirea şi volumul - vin prea greu şi prea tîrziu. Tardive, aproape inutile, ele au semnificaţia unei alternative improbabile la mizeria vieţii date: un might have been la fel de dureros ca şi cel din scrisul neliniştitului Mihail Sebastian. Iar noroiul existenţei trece în mîzga prozei. Povestirile sînt, ele, clisoase, cu scene întrerupte brusc ori prelungite peste termen, cu distorsiuni ale perspectivei, cu o epică frămîntată, convulsionată, scindată aidoma „eroilor" din ea. În „Be cool honey-bunny", această structurare cu minus, în negativ, a textului este justificată printr-o întrebare: „ce rost are să-ţi mai înşir o poveste cu început şi sfîrşit?". Şi multe secvenţe nu fac decît să întărească această senzaţie, deja dominantă, de tristă inutilitate. O lipsă completă de orizont (real şi narativ): „vibraţii dezmembrate", „o competiţie între animale stricate", „vine firave şi putrede care îţi acaparează încet-încet mintea", scîrbă existenţială, greaţă, cufundare în beţia fără fund. Finalul povestirii, cu omniprezentul Picu rătăcind prin „zorile mîloase ale acestei duminici eterne" (frapantă similitudinea cu Vremea mînzului sec a lui Cristian Tudor Popescu), nu încheie şi nu „rezolvă", de fapt, nimic. Traseul existenţial şi traiectul epic fiind fracturate, momentele sînt toate la fel, pline de jeg, goale de sens, trase în „limba veştedă a pămîntului" pentru a fi exprimate ca atare.

Dacă „Iugoslavia, mon amour" are un indice superior de realism (istoria, totuşi trăznită, a unui bătrîn pictor cu sămînţă de anarhist, care protestează împotriva bombardării Iugoslaviei printr-un graffiti anti-NATO executat pe zidul Centrului Cultural Francez şi care, hélas!, este arestat şi închis la ospiciu), „X" e întru totul caracteristică pentru tipologia şi conformaţia prozei lui Adrian Buz. Un cuplu de nebuni, beţivi şi drogaţi cu simptomatologii, aşa-zicînd, reunite (ea înfulecă, la propriu, codeine, el a devenit „o legumă irecuperabilă"), se mişcă haotic şi halucinant prin cadru - personaje moi şi culori tari pe pînza macabră a scriitorului. Simbolica ieşire, evadare spre mare (precum în cîntecele formaţiei Vama Veche) nu poate deveni o poartă de salvare. Cei doi îşi macerează vieţile în cursa naţională de şoareci, prinşi, ca musculiţele, în chihlimbarul gălbui, în viziunea vînătă, expresionistă a autorului: „Mi-a căzut apoi cu capul pe piept, cum stăteam pe canapea, cu tălpile picioarelor proptite în calorifer, privind focurile de artificii şi veselia nebunească în care era prins oraşul, sărbătorind intrarea într-un an nou. O asemenea dovadă de afecţiune m-a înduioşat. Şi poate că eram îndreptăţit să scot capul pe geam să strig: nu vă bucuraţi, din cauza voastră... noi... totul... în timp ce ea moţăia, un fir argintiu scurgîndu-i-se prin colţul gurii, în lumina fulgerătoare a ciupercilor multicolore care miroseau a vanilie şi ananas - brusc, pentru o clipă, o felicitare de Anul Nou: o vedenie în raze X, schelete claie peste grămadă în cutiile de beton, An Nou fericit scris cu litere de rugină peste cerul de culoarea otrăvii". Sau, într-un fragment mai scurt, la fel de expresiv: „îi auzeam dinţii clănţănind, oasele zbîrnîind. Era o zi oribilă, ningea, era ceaţă, de undeva se auzeau tunete şi un pescăruş derutat a trecut razant; la ora două s-a făcut întuneric şi oamenii umblau pe bulevarde îmbrăcaţi în scînduri umede, făcînd ce trebuia să facă...".

Ce anume? Întrebarea rămîne suspendată; o rezolvare, ca şi simplul răspuns, nu există. Nimic, de altfel, nu pare simplu în aceste pagini de proză, în care cele mai mărunte şi mai fireşti gesturi sînt supraîncărcate de o insuportabilă tensiune. Aceasta ajunge să epuizeze „conductoarele" omeneşti, scurtcircuitînd firele comunicării lor şi făcînd din fiecare ins o insulă dislocată şi pierdută de vechiul arhipelag. „Lumină pe sub uşă", cea mai bună povestire a volumului, surprinde cu acuitate fazele acestei atomizări, cu pervertirea valorilor, înainte de ’89, şi apoi coborîrea lor în derizoriu. Alterare individuală în şi prin disoluţie colectivă. Lumina intensă, albă, ca de magneziu, aprinsă deodată pe cerul nopţii, marchează simbolic întunecatul labirint prin care atîţia nefericiţi îşi rătăcesc paşii şi vieţile. Tatăl în vîrstă, obligat pe vremuri să-şi toarne la Securitate prietenul, păcălit şi batjocorit de un Sistem întemeiat pe „fericirea" oamenilor, şi fiul său, entuziast activist civic la începutul anilor ’90, alunecînd apoi tot mai jos pe scara dezamăgirii şi lehamitei - cele două personaje simt că mor de vii, că se atrofiază şi se usucă într-o lume otrăvită. Viitorul trebuia să fie în altă parte. Finalul este (ca o surpriză, ca o excepţie) luminos. Fiul reuşeşte să plece în străinătate, trecînd - nici el nu ştie cum - prin urechile acului autohton: „După o săptămînă zburam cu un Tarom şi erau în el tot felul de oameni pe care îi servea o stewardesă ce se chema Tina (...) De foarte sus, toate lucrurile păreau mici şi neînsemnate, nişte ghemotoace pe care nici iarba nu vrea să crească; o mulţime de oameni încercînd imposibilul, împingînd şi mai jos moştenirea sacră a străbunilor. Era senzaţional de bine. Pur şi simplu pluteam".

Însă nimic nu anunţă şi nu justifică o asemenea posibilitate de salvare. Specialitatea lui Adrian Buz nu o constituie happy-end-ul, ci poarta grea trîntită peste degete, fereastra bine acoperită, zidurile culisînd, ca în orice distopie, pînă la deplina înţărcuire a subiecţilor: oamenii-şoareci.